2,199 matches
-
de dispariție în perioada interbelică unde predomină cenaclul ce presupune evidențierea personalității. În acest sens, sunt foarte interesante observațiile autorului cu privire la maniera de relaționare a scriitorilor moderni care nu mai pot "convorbi" deoarece fiecare crede în "valoarea destinului unic, în absolutul fenomenalității lor" nu mai există o mentalitate comună, ci o pluratitate de mentalități. Se face apel la imaginea unui ospiciu decent în care impresia generală este a unei conversații, dar prin apropiere de pacienți se observă că fiecare vorbește singur
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
în societate și în afara ei. Desigur, fac parte din societate (există biserici, facultăți de litere, laboratoare), dar lucrurile stau astfel tocmai din cauză că ele reprezintă un exces al societății, fiindcă se află la graniță cu ceea ce este de nerostit și cu Absolutul, iar cei mai prestigioși locutori ai lor sunt mânați de o anumită forță transcendentă. Un Socrate poate fi ucis, Galileo condamnat, marii artiști pot fi blestemați, dar discursurile care definesc Înțelepciunea, Adevărul, Justiția, Frumusețea... exprimă valorile societății. Asemeni discursurilor paratopice
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/983_a_2491]
-
The Little Sister, în care fatala Miss Gonzales îl descrie, vorbind la telefon, pe Marlowe în următorii termeni, flatanți pentru orice bărbat: Muy simpático. Muy guapo también. Con cojones). Raymond Chandler își construiește argumentația în funcție de interesele practice și nu în absolutul realității lingvistice. Fără să o spună direct, el ne dezvăluie strategia adoptată în propriul scris, unghiul de atac și anexare a limbajului în funcție de ceea ce urmărește în fond. Faptul că limba vorbită în Lumea Nouă a ajuns ea însăși o expresie
[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
-
spirit, adunarea acestora va putea să-și îndeplinească rolul de a reprezenta și apăra în fața titularului puterii suverane interesele membrilor colectivității. Se putea astfel realiza ceea ce el numea principatus ministrativus, adică monarhia constituțională, pe care o opunea și prefera statului absolut (principatus dominativus, principatus bestiarum). În acest fel Q.o.t. devine fundamentul colectivității celei mai bine organizate, în care suveranul sau puterea publică, în general, poate impune cetățenilor ceea ce este strict necesar pentru îndeplinirea obiectivelor instituționale, fără a-i priva
Europa monarhiei stărilor by Gheorghe Bichicean [Corola-publishinghouse/Science/1436_a_2678]
-
o nouă confruntare a stărilor: magnații s-au pronunțat pentru candidatul austriac, iar șleahta care venise la adunare înarmată, sprijinită de Jan Zamoyski era pentru Jagellonul Sigismund Wasa, moștenitorul tronului Suediei. Dieta s-a desfășurat într-o atmosferă de "fanatism absolut"463. De acum confruntarea șleahtei și celorlalte stări cu monarhia va căpăta o nouă dimensiune, care se va concretiza prin manifestarea dreptului de opoziție în cadrul adunării: liberum veto. Liberum veto s-a născut în dezbaterile Camerei deputaților din Seimul polonez
Europa monarhiei stărilor by Gheorghe Bichicean [Corola-publishinghouse/Science/1436_a_2678]
-
Între Dumnezeu și Logos sînt cele dintre etern, nenăscut și incoruptibil, pe de o parte, și doar „fără de moarte” (athanatos), născut și incoruptibil, pe de alta. Dumnezeu este creatorul Logosului, Logosul este Mintea care gîndește Lumea Inteligibilă. Dumnezeu este În absolut generic (genikon), fiind genus pentru toate; Logosul este cel mai generic (genikon) dintre toate lucrurile create, iar Ideile sînt generice În măsura În care ele sînt genera pentru toate; o idee include În ea inumerabile actualizări. Termenul Logos mai este utilizat de Filon
[Corola-publishinghouse/Science/1867_a_3192]
-
milenariste În care toți să fie egali și În care proprietatea privată, Statul și banii să fie abolite. Este greu de precizat În ce măsură 1-a influențat Oetinger pe Hegel, al cărui „gnosticism” se Încadra inițial În teoria „alienării” (Entfremdung, Entäusserung): Absolutul trebuie să se Înstrăineze de sine pentru a se cunoaște. Filozofia hegeliană a istoriei nu ar fi altceva decît teodiceea gnostică deghizată 40. Hegel Însuși pregătește terenul pentru teoria marxistă a „alienării” muncii. Topitsch urmărește mitul gnostic al căderii, Înstrăinării
[Corola-publishinghouse/Science/1867_a_3192]
-
în chiar clipa aceea și statuia era bătută de un vânt năvalnic". Suflul vântului care traversează dinamic ansamblul romanului ne deschide către această lume a aventurii într-o țară nouă, un nou Eden care ar putea să semnifice spațiul reînceputului absolut. Traversarea ca o nouă naștere este terminată când îngerul care păzește porțile edenului apare, cu sabia strălucitoare. Ca orice emigrat, Karl va încerca să-și găsească locul său pe noul continent dar.... Dar de la început se semnifică faptul că nu
[Corola-publishinghouse/Science/84946_a_85731]
-
încălzește cu himere, dându-și iluzia atingerii nevăzutului și întrezărind, dincolo de iubire, de tragic și moarte, limanuri consolatoare. Toate acestea, întrețesute, participă la conexiuni febrile de caracter inductiv, unificând fervorile cu nălucirile, cu dezirabilul și cântul; orizontul apropiat lasă loc absolutului patetic; tangibilul intră sistematic în rezonanță cu un contrapunct enigmatic, iar nuanța se topește în melos. Dicțiunea incantatorie favorizează o antrenantă musica humana, o stare perceptivă simpatetică, totalizând și acompaniind cu mijloace specifice. Chant și enchantement, canto și incantesimo, cânt
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
așezat ori copleșit de ambiguități. Ceea ce așteaptă întrebătorul, veghetor descurajat de polivalența sensurilor, e o certitudine ultimă, un suflu inițiind în dialectica internă a realităților, în insolitul cosmo-sacral; din păcate cuvântul nu revelează, ci ascunde sacrul. Vizând esența ultimă, adică absolutul, cuvântul năzuit de Blaga în excepționala-i Ardere se vrea un cifru magic, omnipotent, atoatelămuritor, în stare să sfărâme interdicțiile de orice fel ale comunicării: "sunet de-argint, de foc", înlesnind "ritul unei rostiri egale". Astfel înțeles, cuvântul se confundă
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
e piesa-etalon a unui Doinaș destins, de astădată apropiat imaginarului popular. Un "prinț din Levant", un fantast vrăjit de năluca unui mistreț năzdrăvan, își încită servii să-l vâneze; mirajul apropierii de insolitul animal de codru e, în subtext, mirajul absolutului temă macedonskiană în Noaptea de decembrie: Priviți unde-și află odihnă și loc mistrețul cu colți de argint, din poveste: veniți să-l lovim cu săgeata de foc! Stăpâne, e luna lucind prin copaci, zicea servitorul râzând cu dispreț, Dar
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
arte; rol suprem deține totuși cuvântul, acesta menit să realizeze o conversie a tuturor celorlalte limbaje. Este sigur că poetul avea în vedere mai vechile iluminări rimbaldiene, mai sigur încă îl găsim în atelierul lui Mallarmé, cel care, în căutarea absolutului, a ideii ultime hegeliene, râvnea la un cuvânt total, inexistent în dicționare, unicul în măsură să ducă spre inexprimabil. Nici o diferență între mallarméanul mot total (Divagation première) și stănescianul cuvânt-monadă unificând subiectiv, într-un legato irepetabil, elemente combinatorii profund deosebite
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
ivesc diamante și steme de aur: acestea din urmă sunt chiar Empedocle. O declarație din Marea Înfățișare sună de-a dreptul trufaș: "Eu sunt măsura / cuvintelor, verbum verborum" (Povestea dragonului). Căutarea esențelor, deziderat al oricărui creator, e totuna cu mirajul absolutului tentație vădit demiurgică. Cele câteva notații repezi, capitale însă, dintr-un microeseu al poetului (Navigatorul sau Balada literaturii) nu sugerează căi de acces; configurează însă un credo: "Oricum, nu ideile fac literatura. Ele fac, eventual, filozofia. Dar nici cuvintele. Acestea
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
opera lui Mihai Eminescu, București, 1995; Șobolanii în Italia, București, 1995; Există, București, 1996; Noii băieți de bani gata, București, 1996; Teatrul respirației, București, 1996; Tinerețe, amor, prostie, București, 1997; Istoria gândirii estetice românești de film, București, 1997; În căutarea absolutului, București, 1997; Masca lui Eminescu, București, 1998; Urmașii Moromeților sau Despre lauda de sine, București, 1998; Chilia sau Trăirea nemijlocită, București, 1999; Mort după America sau Despre înviere, București, 1999; Arta speranței, București, 2000; Sophia sau Spovedania lui Mitică de la
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288202_a_289531]
-
Anton Holban și alții. Capitolul 10 (a) p. 154. Problema a fost dezbătută de Tudor Vianu în volumul Filozofie și poezie, Oradea, 1937, care a urmărit multiplele reiații stabilite în istoria culturii umane, între cele trei forme de cunoaștere a absolutului - religia, filozofia și poezia - demonstrînd sărăcirea lor reciprocă rezultată din concepția unei "autonomii" stricte, dar și confuzia datorată unor interferențe brutale. "Forme înrudite, dar originale, ele există în permanentă simultaneitate și, atingîndu-se în absolut, fără să se determine temporal, nici una
[Corola-publishinghouse/Science/85060_a_85847]
-
de o contradicție fundamental...”, c...ci rezultă din „dou... proiecte contradictorii” (P. Garde): un proiect de tip federalist, avansat de intelectuali slavi sudici, În special croați, ce urm...rea s...-i reuneasc... Într-un singur stat și pe picior de absolut... egalitate pe toții slavii din Sud; un proiect centralizator și hegemonic, inspirat de sîrbi, care constă În a-i Îngloba „pe toți sîrbii Într-un singur stat”, celelalte națiuni fiind tolerate. Aceste divergențe inițiale au dus la „divorț Inc... din
[Corola-publishinghouse/Science/2022_a_3347]
-
este sticla pusă sub cheie? De ceare aureolă? Dar - și asta e comic- unde e sticla? A, aici este! (Cu abilitate, autorul a lucrat meticulos la o fotografie realizată de la înălțime a Central Park, „modelându-l” în forma sticlei de Absolut.) Și, nu în ultimul rând, campania este diferită - atât de diferită încât, la doi ani de la lansare, câțiva directori de la Absolut tot mai voiau să renunțe la ea. „Prea naivă”, se plângea unul. Precum multe nume de firme și reclame
[Corola-publishinghouse/Science/1896_a_3221]
-
aici se vor diferenția în funcție de rolul conferit decorului: „cadru” al emoției sau „însuși modul stării sufletești, al atmosferei interioare”. Când trăirea e sinceră, pentru simboliști concretul lui hic et nunc devine o scenă, o mască dincolo de care domnește nevăzutul, misterul, absolutul - unica realitate către care ei țintesc. Cuvinte și imagini încărcate de fascinația analogiilor și puncte de sprijin în transcenderea aparenței formează în poezie rețele: creatorii le depășesc în căutarea sunetului plin al individualității, dar o lirică de grup, cum a
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290552_a_291881]
-
idolatrilor noua idee a creatorului unic. Și Dumnezeu începe în mistică și sfârșește în politică, adică în imagini. Primii vestitori ai Împărăției Cerului se încred în Cuvânt. Ei se exprimă prin simboluri, enigme și parabole, fiindcă numai Vocea poate rosti Absolutul, numai limbajul poate extrage un sens din universul vizibil; dar mijlocitorii lui Mesia care vin după ei, papii și episcopii, reinjectează imaginea în idee, pentru că numai ea dă trup Spiritului, carne promisiunii, iar mulțimilor un stindard în jurul căruia să se
by Régis Debray [Corola-publishinghouse/Science/1095_a_2603]
-
sufocant ca o religie a Cărții care vrea să aplice Spiritul literal, fără metafore sau marje de interpretare. Imaginea creează un interval între lege și credință, un mic spațiu de fantezie individuală care-i permite omului să respire. A reprezenta absolutul înseamnă deja a-l atenua punându-l la distanță. Acolo unde există imagini ale divinului, s-a negociat ceva între om și Dumnezeul său. Oare o deosebită voință de putere i-a împins pe occidentali, mai mult decât pe alții
by Régis Debray [Corola-publishinghouse/Science/1095_a_2603]
-
cu trecerea de la manuscris la tipar, între secolele al XV-lea și al XVI-lea. Iconoclasmul calvinist se dezvoltă în elanul lui Gutenberg și reprezintă a doua dispută a imaginilor din Occidentul creștin. Întemeiată pe sola scriptura, adică pe simbolicul absolut, prin propagarea cărții, Reforma denunță perversiunile magice sau indiciale ale imageriei creștine (care atinge în aria germanică, prin statuile de lemn pictat, un grad de iluzionism uimitor la începutul secolului al XVI-lea). Dumnezeu trebuie venerat, nu imaginea lui, proclamă
by Régis Debray [Corola-publishinghouse/Science/1095_a_2603]
-
imagini posibile. De aceea este un sacrilegiu și mai mare să arzi un portret decât un peisaj și un tablou decât o bandă video sau o fotografie, căci astfel distrugi o contingență care nu se va mai repeta. Sortilegiile inimitabilului absolut au cuprins până de curând, în aceeași plăcere anxioasă, reproducerea realului de către mână și fragilitatea unei priviri tabu moral cauzat de unicitatea biologică. În tehno-artă, ca de multe ori în trecut, conceptul precede sentimentul. Dar aici numărul predetermină rezultatul, nu
by Régis Debray [Corola-publishinghouse/Science/1095_a_2603]
-
s-a mai văzut toate acestea n-au apărut odată cu imaginea electronică. Aceasta prelungește, dacă vrem să banalizăm numaidecât, o escaladă a telescopajelor temporale care începe, la noi, în jurul anilor 1840, odată cu telegraful și agenția Havas, dar atingerea limitei directului absolut nu este lipsită de pericole, inclusiv pentru jurnalism. Fobia repetitivului și teama de a plictisi sfârșesc prin a provoca plictiseală și repetiție. Furtuna actualității, această "mereu din-nou-pornită mare"* unde fiecare val se sparge de un altul care este, în fond
by Régis Debray [Corola-publishinghouse/Science/1095_a_2603]
-
conștientizate transferă elementele din imaginarul pulsional în cel rațional. Odată cu dezvoltarea noilor structuri de imaginar omul a fost îndepărtat de ceea ce constituie forma stabilă de bază a "realității" - imediatul. În general societatea nu își începe dezvoltarea imaginarului propriu de la zero absolut și nu există posibilitatea de a ne imagina cum ar arăta acest început. Poate doar stările mistice ale lumii fără imagine, cum ar fi Nirvana, ne-ar putea ajuta să ne creăm o imagine a ceea ce reprezintă începutul și starea
[Corola-publishinghouse/Science/84931_a_85716]
-
în mersul lumii: Chip al divinității, eu, care m-am crezut/Aproape oglindire de veșnic-adevăruri,/Eu, mie, desfătare-n aprinsul clar de ceruri-ți jupuit de orice înveliș de lut"123. Cunoașterea intelectuală, teoretică, nu poate ridica omul la nivelul absolutului, și nici nu-i poate oferi acestuia puterea de a schimba lumea după voința sa. Latura umana, trupul, trage spiritul în jos, limitându-l. Singura speranță a omului stă în încercarea de a aduce absolutul în lumea sa limitată (creând
[Corola-publishinghouse/Science/84931_a_85716]