7,862 matches
-
cel mai bine! strigă Nuțu mai mult decît convins. Hai s-s-să coborîm! Eu nu cobor! se încăpățînă Bărzăunul. Nu, orice s-ar spune, Bărzăunul nu putea renunța cu nici in preț la gîndul pătrunderii, într-un fel sau altul, în adîncurile nuntelui. Dar cum și cu cine, cînd toți, în loc să-l sprijine în împlinirea acestui vis, preferau să se gîndească la păstrăvi fripți?... Aruncă o privire fugară spre fiecare, dar nu descoperi la nimeni o preocupare cît de mică pentru scopul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1501_a_2799]
-
o parte, dar nu reuși să-l dea jos. Atunci însă se produse un fapt care-i uimi pe toți. Lespedea dreptunghiulară se desprinse singură din blocul de piatră, de parcă ar fi fost împinsă de-o forță a umbrelor din adîncul muntelui. Pe urmă nu le-a fost deloc greu s-o dea la o parte, mai ales că mergea aproape singură, și să descopere în spatele ei un tunel cam de un stat de om, ce cobora în pantă ușoară, pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1501_a_2799]
-
acel dincolo de dincolo, unicat în lirica lumii: Căci unde-ajunge nu-i hotar,/ Nici ochi spre a cunoaște/ Și vremea 'ncearcă în zadar/ Din goluri a se naște.// Nu e nimic și totuși e/ O sete care-l soarbe./ E un adânc asemene uitării celei oarbe". Neta deosebire dintre văzul ochiului comun și al celui transcendental se observă la prima coborâre a luceafărului. Eminescu descrie eonul de sus ca fiind "mort de nemurire" tot von Unsterblichkeit, după expresia nietzscheană "Iar umbra feței
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
a doua natură, idee reluată după două milenii de Schiller. Das Ding an sich "lucrul în sine" din Critica rațiunii pure kantiene își are originea în ideea lui Democrit: "În realitate noi nu știm nimic, pentru că adevărul se află în adâncul abisului"... "Căci naturii îi place să se ferească de ochii noștri", afirmase mai înainte Heraclit. Or, toate aceste adevăruri prime, originare, au fost văzute cu un al treilea ochi de gânditori-poeți, căci presocraticii și-au scris operele în versuri, iar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
și mai tulburătoare ritmicități cu balans cosmic. Strofa finală, reia alternanța între un vers enunțiativ, fără conținut mobil, și un vers cu dinamică prelungită prin indefinitul "nopții adânci" și rima finală în ecou, "încă", aceasta amplificând și ducând în indeterminabil adâncul sufletesc ecou al adâncului cosmic. Există apoi ritmarea vibrației lăuntrice cu vibrația lucrurilor din afară: înfăptuindu-se una din modalitățile de armonizare dintre suflet și univers. Intr-o variantă la Glossă, Eminescu afirmă: Timpul care bate-n stele / Bate pulsul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
cu balans cosmic. Strofa finală, reia alternanța între un vers enunțiativ, fără conținut mobil, și un vers cu dinamică prelungită prin indefinitul "nopții adânci" și rima finală în ecou, "încă", aceasta amplificând și ducând în indeterminabil adâncul sufletesc ecou al adâncului cosmic. Există apoi ritmarea vibrației lăuntrice cu vibrația lucrurilor din afară: înfăptuindu-se una din modalitățile de armonizare dintre suflet și univers. Intr-o variantă la Glossă, Eminescu afirmă: Timpul care bate-n stele / Bate pulsul și în tine". În
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
dezmărginește gândul pe măsura înaltă a firii", pentru ca istoria sufletului să se desfășoare pe nemărginitele dimensiuni: dimensiunea înaltului: ,,Un cer de înaltă lumină/ s-ascunde-n semințe când dorm"; "Curge timpul prin înalturi,/ astru poartă lângă astru/ răzbunându-mă-n albastru"; dimensiunea adâncului: "Coboară-n lut părinții rând pe rând... ei vor să fie rădăcinile/ prin care ne prelungim pe sub pământ"; infinita depărtare: "A iubi aceasta vine/ tare de departe-n mine"; pe cerbul "cu stea în frunte" nu "crângul cu ciutele" nici
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
confine cu zborul "intelectului eroic", de care vorbește Giordano Bruno, cu zborul necurmat al lebedelor către niciunde, din poemul halucinant al lui Rabindranath Tagore. În transposibil unde Nu e nimic și totuși e O sete care-l soarbe, E un adânc asemene Uitării celei oarbe. Poezia și absolutul "Was bleibt aber, stiften die Dichter". Hölderlin Intelectul umană concepe trei forme de absolut: cognitiv, ontologic și axiologic. a. Absolutul cognitiv nu ar putea fi atins de om decât dacă am reuși să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
află nici în bezna din Orcus. Și totuși, dacă-ntr-o zi lucrul sfânt ce-n inimă-mi Sălășluiește Poemul mi-a izbutit, Atunci binevenită fii, pace a umbrelor! Mulțumit sunt, chiar dacă al strunelor viers Nu mă va însoți-n adâncuri; odată, o singură dată Voi fi trăit ca zeii, și n-am râvnit mai mult. Este exprimată paradigmatic bucuria puterii demiurgice de a crea din nou lumea și omul la modul ideal. Pentru că, adăuga Hölderlin, "Din Dumnezeu iese opera mea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
Astfel un poem ambiguu pare că reîncepe mereu și nu sfârșește niciodată. Dar versul, dacă nu este asemenea zeiței Isis care refuză să-și desfacă vălurile, poate să ne înalțe, și atunci devine sacru. Cuvântul tribului este o iluzie în raport cu adâncul lucrurilor, dar cuvântul poetic este o iluzie superioară, un model pentru altă alternativă a genezei. Preocupat de ambiguitatea lumii alcătuită din profan și sacru, poetul este cel care rezolvă această dizarmonie, instituind domnia sacrului transmutant. Exemplificator în acest sens e
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
asemenea cu "O Idee, o Formă, o Ființă, plecată din azur și căzută/ Într-un Styx mlăștinos / În care nici un ochi al Cerului nu pătrunde; Un înger imprudent călător/ Care a râvnit iubirea diformului, zbătându-se ca un înotător în adâncul unui coșmar enorm aceasta este conștiința Răului" (L'irrémédiable). În poezia Un voyage à Cythère poetul nu vede în celebra insulă a amorurilor libere decât un stârv spânzurat, vizitat de muște și viermi, simbol al carnalului, obiectul dragostei, și care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
Harmonie du soir, despre care am mai vorbit in acest volum, și Elévation. Poemul Înălțare este chemat să purifice inima și spiritul de miasmele otrăvite ale vieții de fiecare zi luându-și zborul în spațiile eterice ale cerului și ale adâncului din lucruri: Mai sus de mlaștini negre, de văi întunecate, Mai sus de munți, de codri, de mări, mai sus de cer, Și dincolo de soare, mai sus și de eter Și de hotaru-albastru al sferei înstelate, O, suflete, îți bucuri
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
Dumnezeule, de-acum ce mă fac ? În mijlocul tău mă dezbrac. Mă dezbrac de trup ca de o haină pe care o arunci în drum. În poezia Tristețe metafizică, poetul se plânge că, deși și-a deschis ochii cunoașterii către toate adâncurile, deși cu întreaga creatură și-a ridicat rănile în vânt. "nici o minune nu se împlinește". Și totuși, "cu cuvinte simple ca ale noastre s-au făcut lumea, stihiile, apa și focul". Atunci de ce rugile noastre, cuvintele poetului nu izbutesc să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
o deschidere aflată infinit la distanță de închiderea absolută a cercului, a pătratului și a complotului lor. Căci iată ce scrie Eminescu în cele mai perfecte versuri: Nu e nimic și totuși e O sete care-l soarbe, E un adânc asemene Uitării celei oarbe. Aceasta trebuie să facă un poet și aceasta cere cititorul luminat: crearea unei perfecte cvadraturi a cercului, care, în mod magic, prin însăși energia comprimată a celor două închideri ce par absolute, deschide transcenderea către eliberarea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
el însuși, Ivan, ar fi deve nit una cu peștele, ca și cum trupul i s-ar fi acoperit de solzi și sufletul i s-ar fi întărit în colți ascuțiți, ca de rechin. Ivan-he ringul bătuse în lung și-n lat adâncurile până când își dibuise victima. Carnea roz a somonului se desfăcuse în fâșii curate, risipite de apă într-o boare alburie. „Nu, nu!“ țipase Ivan cel adormit. Ivan-heringul însă mușcase și mai crâncen, până când somonul nu se mai zbă tuse deloc
Dincolo de portocali by Ioana Bâldea Constantinescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1347_a_2732]
-
cu mult înainte ca alții să descopere vraja codrilor fremătători. Întîi a fost simplu. Nu erau stingheriți de alte animale. Pe cine să se fi supărat, cînd pădurea era întinsă cît nu apucau s-o cuprindă cu ochii și, în adîncurile ei, se puteau adăposti oricît de mulți? Lupii alergau cît era ziulica de lungă, se jucau, își creșteau copiii, îi educau, vînau, își construiau adăposturi și toate astea fără să fie stînjeniți de vreo vietate. Viața lor era minunată și
by Crenguţa H. B. Docan [Corola-publishinghouse/Imaginative/1108_a_2616]
-
întotdeauna simplu. Nici o vietate nu renunță ușor la ceea ce-i aparține, iar cînd lupta se duce pentru teritoriu, prețul plătit e de atît de multe ori chiar viața combatanților... Masculul înainta condus de-o forță invincibilă, venită de undeva, din adîncurile lui. Avea în fața ochilor imaginea lupoaicei care-l privea cu dragoste; chipul nevinovat al lui Lupino, pui neajutorat al cărui viitor depindea de el; iar exemplul înaintașilor lui, toți lupi integri, responsabili, îl mîna orbește spre țelul propus. Tot cam
by Crenguţa H. B. Docan [Corola-publishinghouse/Imaginative/1108_a_2616]
-
a mai fost destul. Și de aici a început totul. În ziua aceea blestemată, lupul era plecat după hrană. Erau o familie fericită: armonia deplină se reinstalase între părinți; Lupino creștea frumos; în scurt timp urmau să pătrundă împreună în adîncul pădurii. Lupul avea să-i prezinte fiului împrejurimile. Avea să-l învețe sentimentul mîndriei de a fi stăpîn peste bucățica sa de pămînt. Lupoaica se odihnea, doborîtă de oboseală, sub crengile abia înmugurite ale unui stejar. De dimineață întruna alergase
by Crenguţa H. B. Docan [Corola-publishinghouse/Imaginative/1108_a_2616]
-
iasă din bârlog și să vopsească băncile de prin parcuri în verde crud. Se trezi năuc și, ridicând receptorul, se trosni cu el în cap. În loc de doritul „alo“ ce se voia dacă nu vioi, măcar decent, Gigi Pătrunjel scoase, din adâncul gâtului, un soi de hârșâit metalic, ca cel pe care îl fac trenurile când se frânează din viteză mare. „Alo“, mai făcu el o încercare ceva mai apropiată de ceea ce se presupune a fi un glas omenesc. Liniște. O liniște
Amintiri din casa scării by Laura Aprodu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1354_a_2721]
-
o dispoziție darnică, la cantina săracilor se zvonea că prin ciorbă s-au strecurat și niscai bucățele de carne. Și, chiar dacă asta presupunea o coadă ceva mai lungă la intrare și mai belicoasă decât de obicei, el știa undeva în adâncul sufletului că una dintre acele bucățele va nimeri la el în burtă. Așa că porni cu pas vioi, în ciuda artritei care nu-i mai dădea pace de câțiva ani și cu sentimentul că este sărbătoare. Privirea lui hămesită și cu pupilele
Amintiri din casa scării by Laura Aprodu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1354_a_2721]
-
țesătura aceea diafană. Clamele cedară ușor rămânând cu ea în mână. Maxilarele îi erau încordate, respirația sacadată, ochii altădată blânzi, scăpărau săgeți printre genele lungi și dese. Ținând-o cu ambele mâini și cu privirea ațintită în depărtare, undeva în adâncuri, trase de pânza întunecată vrând să o rupă în bucăți, să o distrugă, dar aceasta se încăpățâna să reziste. O adună cu mișcări repezi, deschise fereastra și o aruncă fără să-i urmărească, cu privirea, căderea în gol. Un val
Clipe fragile by Mihaela Alexa () [Corola-publishinghouse/Imaginative/100966_a_102258]
-
secunde pentru a inspira adânc aerul rece al dimineții. Nările i se umplură cu amestecul de praf și noxe de la mașinile care rulau cu viteză pe stradă. Îi făcu bine totuși o porție zdravănă de aer rece care pătrunse până în adâncul plămânilor. Îi plăcea agitația orașului pentru că îi distrăgea atenția de la zbuciumul interior, dar în acel moment resimțea absența liniștii, a aerului curat din satul pe care se grăbise să-l părăsească, satul de la marginea pădurii. Pădurea... locul în care se
Clipe fragile by Mihaela Alexa () [Corola-publishinghouse/Imaginative/100966_a_102258]
-
care o părăsiseră, ca și el. Cum să mai creadă acum în adevărul acestor cuvinte? Și totuși se întorsese, printr-o scrisoare. Îndepărtă eșarfa de față și o privi îndelung. „- Cine ești tu, străine?” Vocea îi era necunoscută, venită din adâncuri, dintr-o negură în care nu putea răzbate, de undeva de foarte departe. Cât de mult reușea să o schimbe suferința, într-atât încât să nu se mai recunoască. Aruncă eșarfa într-un sertar și-l închise cu violență. Se
Clipe fragile by Mihaela Alexa () [Corola-publishinghouse/Imaginative/100966_a_102258]
-
plic. Cât de mult așteptase momentul în care aceste cuvinte erau rostite de buzele lui foarte aproape de urechea ei însetată să le audă, să le asculte la nesfârșit, care să alunge toate acele întrebări care rămăseseră blocate acolo, undeva în adâncuri. Iar ele veniseră. Negru pe alb, scrise cu tuș, cu litere de tipar. Veniseră neînsoțite de emoția trăirii, a rostirii. Se lăsă pe spate, închise ochii și își umplu iarăși nările și plămânii cu parfumul trandafirilor. Nu mai simțea nimic
Clipe fragile by Mihaela Alexa () [Corola-publishinghouse/Imaginative/100966_a_102258]
-
într-un scut de apărare. Dar, nu o făcuse mai umană, ci mai rece, mai distantă, mai sceptică, mai dură. Într-un cuvânt, pregătită să înfrunte lumea reală, lumea de care se ascundea în lumea ei imaginară. Și totuși în adâncul inimii se ascundea atât de multă iubire care aștepta să evadeze, să fie împărțită celor care aveau atâta nevoie de iubirea ei. Da, ea credea cu tărie că iubirea poate fi dăruită prin gesturi, prin cuvinte, prin orice formă. Să
Clipe fragile by Mihaela Alexa () [Corola-publishinghouse/Imaginative/100966_a_102258]