KorAP: Find »[drukola/base=afect & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...24 25 26 ...56 >

1,384 matches

Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395

fi dirijată împotriva oricărei pulsiuni instinctuale. Nu există pulsiuni interzise, fie ele de natură senzuală, agresivă sau tandră, al căror scop să nu presupună contactul cu obiectul”. Istorictc "Istoric" Primul sens, care definește izolarea ca separare a unei reprezentări de afectul aferent ei, apare în 1894, în studiul lui Freud dedicat Psihonevrozelor de apărare, fără ca termenul „izolare” să fie utilizat încă. Al doilea sens este deja sugerat în 1914, atunci când, într-un articol intitulat „Rememorare, repetiție și perlaborare”, Freud semnalează existența

[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
relații foarte anormale cu copilul său (ea vorbește, în fața terapeutei sale, despre eventualitatea de a-și ucide copilul când acesta va fi mai mare), își povestește copilăria dramatică. Își amintește bătăile primite de la tatăl vitreg și abandonarea ei de către mamă. Afectul asociat acestor experiențe este însă uitat. Pacienta nu-și amintește nici de teroare, nici de neputința pe care le resimțise fiind maltratatăși abandonată. De altfel, izbucnește de mai multe ori în râs în cursul relatării făcute. Al doilea sens al

[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
În ciuda acestei asemănări, ar fi o eroare să confundăm izolarea cu alexitimia. Cea din urmă se manifestă de obicei în permanență în viața subiectului, pe când izolarea nu se exprimă decât la nivelul conflictelor, putând coexista cu o exprimare normală a afectelor în alte domenii. De altfel, Taylor precizează că Nemiah (1975/1977) și Sifneos (1974) au demonstrat că „mecanismele de apărare nevrotice, precum refuzul, refularea și izolarea, nu explică în mod adecvat fenomenul alexitimiei”. După Nemiah și Sifneos, „la pacientul obsesional

[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
Sifneos (1974) au demonstrat că „mecanismele de apărare nevrotice, precum refuzul, refularea și izolarea, nu explică în mod adecvat fenomenul alexitimiei”. După Nemiah și Sifneos, „la pacientul obsesional se observă o abundență a fantasmelor endogene care indică existența și natura afectelor și pulsiunilor izolate subiacente”. „Altfel spus, indivizii nevrozați ajung să refuleze ori să se apere în diferite moduri împotriva sentimentelor și fantasmelor asociate conflictului psihologic”, în timp ce „personalitățile alexitimice par a avea o lacună în posibilitățile lor de a sesiza propriile

[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
de a sesiza propriile sentimente interioare”. Comentând două observații făcute de Taylor (1988/1990), una efectuată pe o pacientă nevrozată și cealaltă pe o pacientă alexitimică, Pedinielli (1992) notează că la cea de-a doua nu există nici o deplasare a afectului. Vom vedea mai târziu că această deplasare este legată adesea de izolare. Să se producă oare, în acest caz, așa cum afirmă McDougall, o forcludere a afectului? Putem accepta, spune Pedinielli, formulând totuși unele rezerve, pertinența clinică a acestei intuiții. În

[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
Pedinielli (1992) notează că la cea de-a doua nu există nici o deplasare a afectului. Vom vedea mai târziu că această deplasare este legată adesea de izolare. Să se producă oare, în acest caz, așa cum afirmă McDougall, o forcludere a afectului? Putem accepta, spune Pedinielli, formulând totuși unele rezerve, pertinența clinică a acestei intuiții. În anumite cazuri, denegarea poate întări și ea izolarea, subiectul insistând asupra indiferenței sale față de evenimentul traumatizant. Astfel, Anny Duperey (1992) scrie, legat de moartea părinților săi

[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
gândi la legăturile dintre izolare și refulare. Izolarea este o apărare parțială, deoarece refularea nu vizează decât legătura dintre două elemente, legătură care este tăiată: - fie - în primul sens al izolării - legătura între o amintire, o judecată, o idee, și afectul care în mod normal ar trebui să le însoțească; - fie - în al doilea sens - legătura de cauzalitate între două conduite, două afecte, două gânduri, situație în care legătura nu este tăiată, ci doar ignorată de către subiect. În sfârșit, izolarea poate

[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
care este tăiată: - fie - în primul sens al izolării - legătura între o amintire, o judecată, o idee, și afectul care în mod normal ar trebui să le însoțească; - fie - în al doilea sens - legătura de cauzalitate între două conduite, două afecte, două gânduri, situație în care legătura nu este tăiată, ci doar ignorată de către subiect. În sfârșit, izolarea poate conduce la refuz. După Hanus (1994), „în absența durerii, eul adoarme la chemarea sirenelor refuzului. Ca și durerea fizică, cea a doliului

[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
dăuna obiectivității, obsedații ar fi niște „caricaturi ale celor care gândesc normal”. Pentru ei prevalează aspectul patologic al acestei apărări, pe care toți autorii, continuându-l pe Freud, îl leagă de nevroza obsesională. Izolarea prezintă un risc: suprimat pentru moment, afectul se va manifesta în mod irațional și imprevizibil. Astfel, „omul cu lupi”, la care am semnalat deja absența oricărei forme de exprimare a durerii după moartea surorii mult iubite, începe să plângă în hohote, câteva luni mai târziu, pe mormântul

[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
mulți ani înainte. Poetul respectiv avea câteva puncte comune cu sora moartă (amândoi se sinuciseseră), iar reacția pacientului este interpretată de Freud ca „un substitut la lipsa de explozie a durerii” (1918/1979). Izolarea a prilejuit aici o deplasare a afectului. Aceeași remarcă a fost făcută de Fenichel (1945/1953) în descrierea pe care o face izolării, unde arată că „bolnavul poate rămâne calm vorbind despre evenimentele cele mai tulburătoare, manifestând mai târziu o emoție de neînțeles în cu totul alt

[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
ceea ce am trecut eu». La acești părinți, durerea și suferința nu au fost complet refulate. Dar, pentru că-și aduc aminte, ei sunt feriți de pericolul unei repetări oarbe a acestui trecut morbid.” În schimb, părinții care nu-și amintesc de afectele lor sunt incapabili, susțin Fraiberg et al., „să-și protejeze copiii de repetarea propriului lor trecut conflictual”, ei asociind izolarea cu identificarea cu agresorul. Este așadar un lucru cert că izolarea poate avea efecte nocive. De aceea, întregul curent al

[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
o uitare voluntară. „Bolnavele, scrie el, își amintesc cu toată precizia de eforturile lor de apărare, de intenția lor de a «alunga» acel ceva, de a nu se mai gândi la el, de a-l reprima.” Se poate însă ca afectele „înțepenite” (este chiar termenul lui Freud) să provoace o conversie isterică (1910/1991). Ne vom referi în cele ce urmează la cazul domnișoarei Lucy R., analizat de Freud (1895/1965). Notăm o posibilă alunecare a înlăturării înspre refulare, pe care

[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
în câmpul conștiinței, în timp ce altele ar ajunge să fie refulate. Alunecarea se poate produce și dinspre înlăturare către refuz, întrucât realitatea neplăcută la care persoana nu vrea să se gândească este, în cele din urmă, pur și simplu negată. Iar afectele dureroase, controlate încontinuu, pot eventual să și dispară, ca în cazul izolării (Werman, 1985). În sfârșit, înlăturarea este foarte apropiată de unul dintre itemii chestionarului de coping, și anume itemul 35, care se referă la evitarea prin gândirea pozitivă: „Am

[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
el s-ar înregistra „un avort al dezvoltării afective în fazele sale cele mai primitive”, aceasta lăsând la o parte existența unui eventual factor constituțional. Ptc "P" Proiecțietc "Proiecție" Definițietc "Definiție" Operația prin care subiectul expulzează în lumea exterioară gânduri, afecte și dorințe de care nu are știință sau pe care le refuză în el atribuindu-le altora, persoane sau lucruri din mediul său înconjurător. Discutarea definițieitc "Discutarea definiției" Operație de expulzare, proiecția apare în primul rând în cadrul unei activări defensive

[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
tatăl revine cu aceeași întrebare. Fetița îi explică atunci că nu a încălecat din cauză că „poneilor le este teamă de ea”. Acest scurt exemplu ilustrează mecanismul proiecției care vine să suplinească pentru moment refularea absentă la copil, care atribuie animalului un afect ce-i aparține. Acesta este rolul defensiv și protector al proiecției puse în slujba unui eu încă fragil. În loc să fie subiectul care trăiește angoasa, copila devine obiectul urii proiectate asupra animalului și eliberate de angoasa culpabilizantă. Astfel, își poate asuma

[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
într-un test proiectiv, cel numit „Satul”. Inițiatorul testului în Franța, Mabille (1950), pusese în evidență tendința subiectului constructor de a „legitima așezarea unei piese printr-un pretext ingenios și logic”. Testul „Satul” este într-adevăr un excelent revelator de afecte, care se exprimă simbolic prin prezența cutărui sau cutărui asambalaj. Subiectul nu-și cunoaște însă în mod conștient aceste afecte, justificând astfel construcția pe care a realizat-o prin argumente pe care le vrea a fi raționale. Béatrice (24 de

[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
a „legitima așezarea unei piese printr-un pretext ingenios și logic”. Testul „Satul” este într-adevăr un excelent revelator de afecte, care se exprimă simbolic prin prezența cutărui sau cutărui asambalaj. Subiectul nu-și cunoaște însă în mod conștient aceste afecte, justificând astfel construcția pe care a realizat-o prin argumente pe care le vrea a fi raționale. Béatrice (24 de ani) și-a simbolizat disperarea (care, peste câteva luni, o va conduce la sinucidere) creând în satul construit de ea

[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
fântână, Pierre a exprimat corect dureroasa contradicție dintre ceea ce trăiește și ceea ce și-ar fi dorit. El justifică însă această opoziție printr-un motiv fals (dorința mulțimii). În aceste ultime două exemple, raționalizarea le-a permis subiecților să evite conștientizarea afectelor neplăcute - ilustrare a remarcei făcute de Widlöcher (1971-1972), care semnalează că în testele TAT și Rorschach subiectul poate utiliza raționalizarea pentru a legitima interpretarea pe care o dă unei planșe, fără a face legătura cu o anumită situație pe care

[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
o dă unei planșe, fără a face legătura cu o anumită situație pe care planșa riscă să o evoce în el. Relațiile cu alte mecanisme de apăraretc "Relațiile cu alte mecanisme de apărare" Raționalizarea poate întări izolarea, justificând absența unor afecte prin explicații doar aparent raționale. Astfel, Anny Duperey (1992), a cărei autobiografie este citată în legătură cu izolarea și refularea, mărturisește că, pe când era mai tânără, vorbea cu nepăsare despre moartea părinților, utilizând următoarele argumente pentru a-și justifica lipsa de emoție

[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
acest mecanism nu este decât unul dintre numeroșii factori „care contribuie la apariția unei slăbiri a memoriei sau unei deficiențe a amintirii”. Widlöcher (1971-1972) rezumă principalele caracteristici ale refulării, precizând că este o falsă uitare, selectivă, intenționată, care nu elimină afectul și nu este definitivă. Cuvântul „intenționat” nu trimite la voința deliberată, conștientă, de a refula, ci subliniază că refularea nu se face la întâmplare și că ea îi permite subiectului să evite o conștientizare dureroasă. Este vorba de o falsă

[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
forcludere, mecanismul de apărare originar al psihozei, veritabil „bastion de apărare” psihic și adesea corporal pentru unii pacienți. După el, ar fi vorba de un refuz primar, în care eul, expulzând printr-o acțiune brutală reprezentarea insuportabilă a castrării și afectul atașat ei, face în așa fel încât ceva anume din cadrul realului să nu fie perceput imediat, să nu se poată integra și deci să nu facă obiectul unei refulări. Astfel, ceea ce a fost abolit în interior revine din exterior sub

[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
vorba de un procedeu prea recomandabil. Exceptând această scurtă aluzie la o izolare defensivă, nu regăsim în opera lui Freud nici o urmă a unei descrieri a acestui mecanism de apărare. Freud a remarcat însă la el însuși o amorțire a afectelor, într-o împrejurare foarte dureroasă: moartea nepotului său preferat, Heinele. În momentul când copilului nu i s-a mai dat nici o șansă, Freud le scrie unor prieteni maghiari: „Lucrez constrâns și forțat; în fond, totul mi-a devenit indiferent” (1960

[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
a suferit o mare durere și face un efort epuizant, se poate observa „un fel de apatie, de insensibilitate la durere și de frigiditate emoțională. Acest lucru pare că ține de un mecanism similar (izolarea), destinat să protejeze Eul împotriva afectelor sau senzațiilor care ar risca să-l copleșească”. Fairbairn (1952/1974) subliniază faptul că există puține persoane „normale” care, în fața unei crize majore, să se poată sustrage „unei stări anormal de calme și detașate”. În sfârșit, în timp ce DSM III-R (1987

[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
Aceeași apatie este observată de Thomé (1990) la Daniel, un pacient seropozitiv care mărturisește că nu mai are chef de nimic și că nu mai are prieteni. „Se pare că subiectul a recurs la o hibernare globală pentru a distruge afectele care riscau să-l sufoce”, scrie Thomé. Toate aceste exemple ilustrează faptul, evidențiat de Levi (1958/1987), că individul poate „să-și sape o vizuină, să secrete o cochilie, să înalțe în jurul lui o fragilă barieră de apărare, chiar și

[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
în reverie poate fi apropiat de retragerea apatică, prin faptul că evadarea într-o lume imaginară antrenează o scădere a interacțiunilor cu lumea înconjurătoare. Alte două mecanisme de apărare au puncte comune cu retragerea apatică, întrucât implică o eliminare a afectelor. Acestea sunt izolarea și intelectualizarea. Putem nota însă că, în izolare, activitatea subiectului nu este câtuși de puțin diminuată, spre deosebire de ceea ce se observă în retragerea apatică. Remarca este valabilă și în cazul intelectualizării; printre altele, în acest mecanism se produce

[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]