2,942 matches
-
supusă aceleiași amenințări. Această analiză confirmă perspectiva psihanalitică asupra fricii, care nu face o distincție clară între factorul extern, adică pericolul, și factorul intern, adică trăirea ce constă în sentimentul de amenințare. Cu toate acestea, se face o diferență între angoasa propriu-zisă și „angoasa în fața unui pericol real”. Aceasta din urmă a fost astfel definită de Freud: „O stare de atenție senzorială sporită și de tensiune motorie pe care noi o denumim pregătirea angoasei. Reacția de angoasă se dezvoltă pornind de la
[Corola-publishinghouse/Science/2369_a_3694]
-
toate acestea, se face o diferență între angoasa propriu-zisă și „angoasa în fața unui pericol real”. Aceasta din urmă a fost astfel definită de Freud: „O stare de atenție senzorială sporită și de tensiune motorie pe care noi o denumim pregătirea angoasei. Reacția de angoasă se dezvoltă pornind de la ea” (Freud,1932). Accentul este deci pus pe trăirea internă, similară când pericolul este extern sau intern. Există deci o legătură între viziunea psihanalitică asupra angoasei și cea de bun-simț asupra fricii. Cu
[Corola-publishinghouse/Science/2369_a_3694]
-
face o diferență între angoasa propriu-zisă și „angoasa în fața unui pericol real”. Aceasta din urmă a fost astfel definită de Freud: „O stare de atenție senzorială sporită și de tensiune motorie pe care noi o denumim pregătirea angoasei. Reacția de angoasă se dezvoltă pornind de la ea” (Freud,1932). Accentul este deci pus pe trăirea internă, similară când pericolul este extern sau intern. Există deci o legătură între viziunea psihanalitică asupra angoasei și cea de bun-simț asupra fricii. Cu alte cuvinte, ca
[Corola-publishinghouse/Science/2369_a_3694]
-
motorie pe care noi o denumim pregătirea angoasei. Reacția de angoasă se dezvoltă pornind de la ea” (Freud,1932). Accentul este deci pus pe trăirea internă, similară când pericolul este extern sau intern. Există deci o legătură între viziunea psihanalitică asupra angoasei și cea de bun-simț asupra fricii. Cu alte cuvinte, ca și în exemplul examenului, orice confruntare cu un pericol extern presupune ca persoana să considere situația în care se află ca amenințătoare și să reacționeze în funcție de posibilitățile sale. Trebuie însă
[Corola-publishinghouse/Science/2369_a_3694]
-
și de căldură, fiind considerate pasagere, ofereau șanse de supraviețuire, în timp ce confruntarea cu „organele de ordine” era asociată cu riscul morții. În orice situație socială exista o tendință internă, în cadrul vieții psihice, de evitare tocmai a fricii interne sau a angoasei, în pofida amenințării externe. Această tendință este mai ușor de acceptat dacă ipoteza existenței inconștientului e considerată posibilă. Cu alte cuvinte, integrarea unor componente inconștiente în viziunea asupra vieții psihice a permis înțelegerea unor fenomene mai greu de explicat din alte
[Corola-publishinghouse/Science/2369_a_3694]
-
viziunea asupra vieții psihice a permis înțelegerea unor fenomene mai greu de explicat din alte perspective. Astfel, Freud și o parte dintre discipolii săi au înțeles nu numai că persoana evită pericolele externe, ci și că răspunsul intern la pericol, angoasa, duce la minimizarea amenințării. Cum îndepărtarea fizică de situația ce produce frica nu e posibilă în lumea internă, ceea ce se poate face este transformarea elementelor care provoacă angoasa. Inițial, Freud era convins că acesta este cazul imaginilor mentale cu caracter
[Corola-publishinghouse/Science/2369_a_3694]
-
că persoana evită pericolele externe, ci și că răspunsul intern la pericol, angoasa, duce la minimizarea amenințării. Cum îndepărtarea fizică de situația ce produce frica nu e posibilă în lumea internă, ceea ce se poate face este transformarea elementelor care provoacă angoasa. Inițial, Freud era convins că acesta este cazul imaginilor mentale cu caracter sexual. Or, „soarta” lor era să fie supuse refulării. Refularea are ca efect subiectiv conștient uitarea și face dificilă găsirea sursei angoasei. Persoana își amintește, eventual, că ceva
[Corola-publishinghouse/Science/2369_a_3694]
-
face este transformarea elementelor care provoacă angoasa. Inițial, Freud era convins că acesta este cazul imaginilor mentale cu caracter sexual. Or, „soarta” lor era să fie supuse refulării. Refularea are ca efect subiectiv conștient uitarea și face dificilă găsirea sursei angoasei. Persoana își amintește, eventual, că ceva i-a provocat frica, dar nu și ce anume, putând invoca o cauză exterioară. Freud a arătat că esența refulării este „doar îndepărtarea și menținerea la distanță în raport cu conștiința” (Freud,1915). Mai precis, sunt
[Corola-publishinghouse/Science/2369_a_3694]
-
pericolele cu care se confruntă. Refularea este mecanismul de apărare cel mai important. Deși aparent nu îndepărtează decât sursa fricii interne, și anume imaginile mentale „periculoase”, refularea are și un efect asupra afectului, în speță, duce la o diminuare a angoasei. Această diminuare nu este reușită o dată pentru totdeauna. Imaginile îndepărtate vor încerca să revină în viața psihică conștientă, punând mereu refularea la încercare. Gama de mecanisme de apărare este mult mai mare, dar efectele lor sunt mai mult sau mai
[Corola-publishinghouse/Science/2369_a_3694]
-
viața psihică conștientă, punând mereu refularea la încercare. Gama de mecanisme de apărare este mult mai mare, dar efectele lor sunt mai mult sau mai puțin asemănătoare cu cele ale refulării. „Au toate drept scop diminuarea tensiunii interne trăite ca angoasă sau culpabilitate, evitând astfel să fie recunoscută prin menținerea ei în afara câmpului conștiinței.” (Ey et al.,1960) Din această perspectivă, descrierea și enumerarea lor nu este necesară, mai ales când e avută în vedere funcționarea mentală colectivă. În psihopatologie lucrurile
[Corola-publishinghouse/Science/2369_a_3694]
-
necesară, mai ales când e avută în vedere funcționarea mentală colectivă. În psihopatologie lucrurile sunt diferite, căci anumite organizări de personalitate nu folosesc decât în mod secundar refularea. Diminuarea distincției dintre frica propriu-zisă, cu obiect extern, și frica internă, adică angoasa, face posibil punctul de vedere care susține că mecanismele de apărare se aplică și afectelor generate de pericole externe. De fapt, în ambele situații se produce o mobilizare a unor imagini mentale ce evocă situații din trecut în care frica
[Corola-publishinghouse/Science/2369_a_3694]
-
colective cu cea individuală. Cu alte cuvinte, trebuie găsită în subsidiar o corespondență între manifestările colective și cele individuale ale terorii, pe de o parte, și ale fricii, pe de altă parte. Deja, în plan individual, diferența dintre frică și angoasă a fost cumva diminuată, căci factorul intern are totdeauna un rol în declanșarea reacției la amenințare. și la nivel colectiv situația este similară - în orice caz, pentru individ. Nu e nevoie ca el să fie în contact direct cu pericolul
[Corola-publishinghouse/Science/2369_a_3694]
-
ideea unei stări de teamă colectivă mai puternică decât cea care ar putea fi desemnată prin termenul frică. Teroarea ar trebui diferențiată și de panică, folosită pentru situații de confruntare pasageră cu o amenințare. Panica desemnează în psihopatologie accesele de angoasă acută de cauză necunoscută (Ey et al.,1960), mai ales la nivel individual. Aplicată unei situații colective, panica descrie un comportament dominat de o frică observabilă, intensă, dar, în principiu, pasageră. Teroarea presupune un efect de o anumită durată, chiar dacă
[Corola-publishinghouse/Science/2369_a_3694]
-
Din zi în zi, aveam sentimentul că nu voi mai putea procura nici ceea ce reușisem cu greutate să procur până atunci. Pentru mine, ca femeie, era traumatizant! Din punct de vedere psihic, am simțit o tensiune permanentă, o stare de angoasă. În permanență mă gândeam la copii, la evoluția lor ulterioară. De dimineață până seara eram într-o stare de stres continuu. Nu știam ce avea să-mi ofere ziua de mâine, în afară de cozi interminabile și de nenumărate ore petrecute în fața
[Corola-publishinghouse/Science/2369_a_3694]
-
fiind mult mai scumpe) și deopotrivă întâmplării care făcea ca printre prietenii și rudele de încredere să fie un ginecolog sau alt cadru medical. Teama de consecințe făcea uneori ca respectivele relații nici să nu mai funcționeze (Anexa 5). 3. Angoasa ce caracteriza întâmplarea de a fi rămas însărcinată reiese din răspunsurile femeilor la întrebarea cu cine au vorbit despre avorturile lor provocate în timpul funcționării legislației de interzicere a lor. 48% dintre intervievate declară că discuțiile s-au limitat la strictul
[Corola-publishinghouse/Science/2369_a_3694]
-
de „luptă de clasă”. În plan socioistoric, însăși „istoria unei familii poate fi portretul în miniatură al unei țări” (Djilas, 1958). Ce fel de familie este tipică, în acest sens, României în ultima etapă a totalitarismului comunist? Una inhibată de angoasele sexualității sau timorată de groaza nașterii unor copii greu sau imposibil de crescut, stări ce explică, în parte, tensiunea și inhibițiile societății de la finele secolului XX și trebuie luate în considerare într-o posibilă psihopedagogie a mentalităților remanente. Anexa 1
[Corola-publishinghouse/Science/2369_a_3694]
-
restul fobiilor sunt învățate sau intersectări ale celor de bază, trăite diferit, în funcție de structura personalității fiecăruia. Desigur, viitorul ne poate îngrozi și pentru că reprezentările imaginative o fac mult mai bine decât realitatea, însă el poate deveni real tocmai prin proiecția angoaselor neprelucrate și a mecanismului „profețiilor negative care tind să se autoîmplinească”. Faptul de a nu ști ce se va întâmpla cu societatea în viitor nu este decât semnul că o societate deleagă o parte din responsabilitate cetățenilor ei, care nu
[Corola-publishinghouse/Science/2369_a_3694]
-
vid și extaz. Fără s-o spună explicit, Cioran se regăsește în Eminescu, pentru că, asemenea acestuia, e omul unor identice metamorfoze și al unor antinomii care-l situează deasupra perspectivei subiective, adică deasupra timpului. Ba chiar deasupra oricărei disperări, anxietăți, angoase. Este ceea ce, cu referire la Eminescu, Cioran numește „etapa supremă a complicității tale cu universul”, pentru a continuă: „Ce șansă să poți transforma un torționar în aliat (aliatul)” (27 iulie 1975 Ă 607). Acuma, ce-i drept, Eminescu n-ar
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
fără să nu descopăr în esențial un vid care nu-mi spune nimic. Și astfel, nesimțindu-mă în nici un fel bine în lume, port obsesia paradisului ca singură obsesie vitală” (dec. 1935 Ă 552). Astfel, Cioran își hrănește vitalitatea din angoase și paradisul din infern. Pentru că are obsesia esențialului, transformă chiar ceea ce este esențial în iluzie și aparență. Nici o surpriză, astfel, ca în România să fie preocupat de vid; nici o surpriză ca, la Paris, să instituie vidul ca spațiu care-i
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
capricii trăite cu toată fervoarea, iată o rețetă menită, de asemenea, să-i întrețină corpul în stare de funcționare. Așadar, alături de înot, de mersul pe bicicletă, ori de medicamentație, gimnastică și celelalte, scrisul și vorbăria. Un mijloc de a abandona angoasa și de a o transforma, demonic, în caricatură. Că nu mai găsește nici în scris un sens? Poate dintr-un motiv pe care-l invocase la un moment dat Eminescu în Icoană și privaz, text, de asemenea, de substanțială factură
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
uitat aproape tot. Freneziile unei anumite perioade din tinerețea noastră îmi par acum aproape de neconceput” (6 aug. 1979 Ă 370). Ba chiar nu înțelege cum e posibil ca unui om care s-a rupt definitiv de trecut și care suportă angoasele marginalității, ale unui orgoliu fanatic stins până la cenușă, să i se reproșeze faptele de altădată. Lui Aurel Cioran îi scrie: „Singurul lucru care mă enervează e că și pe aici aud aceleași povești, aceleași insinuări. De fiecare dată trebuie să
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
fi Ă sau a fi sub o permanentă amenințare. Or, ce prilej mai bun pentru întemeierea sinelui decât sentimentul că propria identitate ține de iluzie, că el Ă asemenea lumii Ă nu-i mai mult decât o aparență? Cauză a angoasei, această conștiință a inconsistenței face posibil saltul spre revelația sensului care se ascunde în neant. Dar, până la sens, spaima. La un moment dat, Cioran notează: „Să percepi partea de irealitate din orice, semn sigur că înaintezi spre adevăr...” (I, 12
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
-i urmează? Orgoliul: „Să ai sentimentul obsedant al propriului neant nu înseamnă să fii umil, nici vorbă. Puțină smerenie, puțină smerenie Ă mi-ar trebui mai mult ca oricui. Dar senzația nimicului meu mă umflă de orgoliu” (I, 21). Așa încât, angoasa generată de sentimentul nimicului trăit în fața oglinzii se transformă într-o re-fundamentare a egoului; sinele se hrănește din cunoașterea caracterului său iluzoriu. Un orgoliu peste care se așază chinul neputinței de a se elibera topindu-se în nimic: „Totul e
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Doar suferința ar legitima umbra de încredere, întrucât ea conține, fără nici un fel de legitimare exterioară, un sens: „Vrem, nu vrem, suferința este; dacă n-aș fi, aș subscrie întru totul la teza vacuității universale” (I, 110). Oricum, momentele de angoasă stârnite de spectacolul van, mecanic, al existenței sterile vor fi fost depășite. „Detașarea e de dorit Ă și imposibilă” (I, 89), notează Cioran într-un loc, pentru a continua peste câteva rânduri: „Singurul mod de a rezista încercărilor fără să
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
I, 162). În treacăt fie zis, este aceeași spaimă din care se naște foamea continuă. Cineva îi spusese despre un cunoscut: „Mănâncă de frica morții, s-a refugiat în crăpelniță”, iar Cioran comentează: „Într-adevăr, bulimia este o consecință a angoasei Ă sau a idioțeniei” (II, 191), căci „bulimia și abulia merg mână-n mână” (I, 16). Mai exact, spune Cioran: „Consumul de cărți nu este egalat la mine decât de consumul de alimente: într-adevăr, mi-e foame permanent și
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]