715 matches
-
clinice”. Simptomatologia clinică, dincolo de aspectul formal al fenomenelor psihice morbide (așa cum sunt ele exprimate de bolnav și cum sunt ele percepute de medic), la care de altfel psihiatria se limitează, fără a merge mai departe, sunt purtătoarele semnificației stării de anormalitate psihică ale nebuniei, considerată ca boală psihică. Reflecția filozofică este însă singura care poate „vedea” dincolo de formele obiectivate, sensurile adânci, ascunse ale transformărilor naturii ființei umane. „Simptomele” bolii psihice sunt expresia obiectivată a transformării structurilor Normalității în fenomenele psihice morbide
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
considerată ca boală psihică. Reflecția filozofică este însă singura care poate „vedea” dincolo de formele obiectivate, sensurile adânci, ascunse ale transformărilor naturii ființei umane. „Simptomele” bolii psihice sunt expresia obiectivată a transformării structurilor Normalității în fenomenele psihice morbide specifice stării de anormalitate. Prin aceasta ele sunt expresia „negării de sine”, a negativității naturii sufletești a persoanei umane 5. Dar simptomele care exprimă fenomenele psihice morbide nu sunt reductibile numai la „negarea normalului”, ci, în egală măsură, ele vor „înlocui normalul cu anormalul
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
reductibile numai la „negarea normalului”, ci, în egală măsură, ele vor „înlocui normalul cu anormalul”, prin urmare se vor substitui Normalității. Prin aceasta ele exprimă o restructurare a ordinii interioare a ființei umane, o înlocuire a „ordinii normalității” cu „ordinea anormalității”. Gândind în felul acesta simptomatologia clinico-psihiatrică, vom descoperi că „simptomele bolii psihice” reprezintă materialul din care, din punct de vedere epistemologic, se constituie „discursul (contextul) alteralității” sau al „negativității ființei umane”. Simptomul depășește astfel cadrul criteriologic al delimitării medico-psihiatrice a
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
lărgit o veritabilă „semiotică epistemică” a nebuniei. Dar, din această perspectivă, „semiotica nebuniei” iese din cadrele „semiologiei clinico-psihiatrice” constituind, așa cum spuneam mai sus, contextul epistemologic al unei antropologii psihopatologice explicative care justifică statutul psihopatologiei ca domeniu de cunoaștere specific al anormalității psihice. 2. Domeniul psihopatologiei Istoricul și cadrul problemei Psihopatologia ca știință constituit recent în sfera disciplinelor psihologice. Înțelegerea sensului și a scopului urmărit atât de psihopatologie, cât și de psihiatrie este strâns legat de cunoașterea evoluției istorice a psihologiei. Cuvântul
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
morala, pedagogia și psihologia, iar în ceea cea de-a doua grupă se situează medicina somatică și psihiatria. Un loc aparte între acestea va fi ocupat de psihanaliză care, într-o formă sintetică, preia elemente de la fiecare urmărind să explice anormalitatea și să ofere soluții terapeutice în aceste situații. Psihopatologia se constituie abia acum ca disciplină de sine stătătoare, la confluența întâlnirilor interdisciplinare ale „umanului”. Ea va prelua obiectul de la psihiatrie, modelul de gândire și metodele de la psihologie și filozofie, iar
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
Ea va prelua obiectul de la psihiatrie, modelul de gândire și metodele de la psihologie și filozofie, iar atitudinea față de obiectul cunoașterii de la psihanaliză. Odată constituită, psihopatologia își va organiza „direcțiile de cunoaștere” în următoarele sectoare: a) Psihopatologia generală: studiază normalitatea și anormalitatea psihică, doctrina bolii mintale, conceptele și limbajul său științific, discursul epistemic etc. b) Psihopatologia clinică: studiază procesele de „organizare” și „dezorganizare” ale sistemului personalității (aparatul psihic), fenomenele psihice morbide reprezentate prin tulburările proceselor psihice, simptomele și sindroamele psihopatologice, precum și cadrul
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
se poată adapta la toate grupele sociale. Din acest motiv E. Trillat preferă să utilizeze drept criteriu al normalității „adaptabilitatea” afirmând că „individul normal nu este niciodată complet adaptat, în schimb psihopatul este o persoană inadaptabilă”. Atât normalitatea cât și anormalitatea depind de variațiile mediului exterior în ceea ce privește capacitățile de adaptare ale individului, fapt care va declanșa suferința. Un alt aspect de care este legată atât normalitatea, cât și anormalitatea este dimensiunea istorică, psiho-biografică, a individului, a factorilor de viață care pot
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
adaptat, în schimb psihopatul este o persoană inadaptabilă”. Atât normalitatea cât și anormalitatea depind de variațiile mediului exterior în ceea ce privește capacitățile de adaptare ale individului, fapt care va declanșa suferința. Un alt aspect de care este legată atât normalitatea, cât și anormalitatea este dimensiunea istorică, psiho-biografică, a individului, a factorilor de viață care pot interveni fie în sens „protector” fie având semnificație de „risc morbigenetic”. Datele de antropologie culturală au pus în evidență faptul că manifestări psihocomportamentale care sunt considerate ca patologice
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
principii distincte, entități care-și dispută între ele organismul viu. În realitate, între aceste două moduri de a fi nu există decât diferențe de grad: exagerarea, disproporția, dizarmonia fenomenelor normale constituie starea de boală. Dacă privim problema normalității și a anormalității dintr-o perspectivă antropologică, sănătatea va avea un caracter relativ, iar tipul de „om normal” devine, în cazul acesta, o abstracție ideală. Aspectele dezorganizării în psihopatologie Am stabilit că „normalitatea” este condiția naturală a stării de echilibru psihic, dar concomitent
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
patologicului” (M. Foucault). Discursul medical obiectivează, din punct de vedere patologic corpul uman considerat ca reprezentând „spațiul de origine și de repartiție al bolii” în care sunt reunite anatomicul și fiziologicul. Gândirea medicală, rezultând din combinarea „fiziologiei” (normalității) cu „fiziopatologia” (anormalitatea) operează o „suprapunere exactă a corpului bolii și a corpului omului bolnav” (M. Foucault). În felul acesta spațiul configurației bolii și spațiului localizării suferinței devin superpozabile prin intermediul gândirii medicale. În această spațializare a bolii se disting trei grade: a) spațializarea
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
terapeutic, mai ales în cazul bolilor psihosomatice, a stărilor reactive, nevrozelor etc. Boala psihică Psihopatologia este disciplina care studiază modul în care o persoană ajunge să-și piardă libertatea interioară devenind un alt tip de „ființă” umană - o „ființă a anormalității”. Bolnavul psihic este o persoană desprinsă parțial (nevroze, psihopatii) sau total (psihoze) de realitatea lumii. El este proiectat fie la periferia lumii (nevroze, psihopatii, sociopatii), în afara lumii (demențe) sau într-o lume a realității iraționalului, o lume interioară, închisă sau
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
cadrele logicii, pentru a ilustra absurdul. Ea este „reversul” persoanei umane. Nebunul exprimă, în sens antropologic, contradicția internă a ființei umane, paradoxul acesteia. Nebunia este expresia dezordinii iraționalului, care se opune ordinii rațiunii, considerată a fi înțelepciunea, sau normalitatea în raport cu anormalitatea. Boala psihică este în primul rând un concept clinico-medical al psihiatriei, desemnând o dereglare a vieții psihice (fie că este vorba de procese psihice izolate sau de întregul sistem al personalității). Fiind un concept medical, boala psihică implică următoarele aspecte
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
accident ontologic”. Pentru K. Jaspers, personalitatea umană este un sistem dinamic complex aflat într-o continuă transformare. Această transformare se manifestă printr-o serie de „vârste-epoci” în condiții normale și printr-o serie tipică de „fenomene psihopatologice”, în condiții de anormalitate psihică, manifestate prin atacuri, faze și procese. În ceea ce privește evoluția bolilor psihice, K. Jaspers remarcă două aspecte principale și anume: a) pe de o parte faptul că un proces psihopatologic schimbă cursul vieții individului; b) pe de altă parte că evoluția
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
care revine cu regularitate, de origine endogenă, la anumite intervale de timp, separate între ele de etape de acalmie sau de remisiune. Perioadele constau într-o succesiune regulată a fazelor. În sensul acesta pot fi menționate următoarele exemple: a) toate anormalitățile psihice asociate cu dezordinile personalității tind către periodicitate (stările compulsive, pseudologia fantastică, stările disforice etc.); b) dezordinile afective severe cunoscute în psihiatria franceză ca folie à double forme și folie alternante; c) periodicitatea unor simptome care stau la baza dezvoltării
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
care este”; iar pe de altă parte se va raporta la „celelalte persoane” față de care se simte ca fiind diferit. Diagnosticul clinic, medico-psihologic, întrucât rezultă din „prelucrarea” materialului narativ al bolnavului, va compara la rândul său „criteriile normalității” și „Simptomatologia anormalității”, operând în felul acesta o analiză a modului în care „este” bolnavul în raport cu normalitatea individuală și cea a grupului social-uman. Aspectele mai sus discutate, referitoare la „diagnosticul psihiatric” care are ca obiectiv final desemnarea „bolii psihice” sunt expuse în schema
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
În al doilea rând ea constă din „schimbarea de sine” în comparație cu ceilalți. Discursul epistemic va converti, cum spuneam mai sus, suferința în alteralitate, proces patologic sau boală. El reprezintă sinteza finală a raționamentului medico-psihologic care plecând de la „observarea” suferinței ca anormalitate, îi va atribui semnificația simbolică de boală. Conceptul medical de boală, ca imagine clinică a persoanei și ca semnificație medico-psihologică a înlocuirii normalității cu patologicul, reprezintă concluzia epistemică la care „se oprește” raționamentul o dată cu „momentul diagnosticului”. Discursul clinic are funcții
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
explicare a propriilor trăiri relatate. Aceste aspecte legate de „construcția narațiunii clinice” depinde de nivelul intelectual al bolnavilor, bagajul lor cultural, imaginație și sensibilitate afectivă, capacitatea de comunicare. Modelele epistemice ale bolii psihice Așa cum spuneam mai sus, modelul epistemic al „anormalității psihice” reprezentat prin conceptul de „boală mintală” își are sursa în „narațiunea bolnavilor” și el este o prelucrare medico-psihologică a acesteia din urmă. Analiza „modelelor epistemice” ale bolii psihice exprimă însăși evoluția modelelor de gândire medico-psihologică având ca temă „suferința
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
acestora, descriind primele „forme clinice” care au constituit baza gândirii psihiatrice moderne. 6) Modelele inspirate din „interpretarea filozofică” a „fenomenelor psihice morbide” au dus la configurarea unor „categorii clinice” bazate pe cunoașterea și explicarea semnificațiilor vieții sufletești în stare de anormalitate. Metodele filozofice vor contribui la abordarea și explicarea „fenomenelor psihice morbide” prin investigarea naturii lor, luându-se ca temă de analiză „subiectul uman”. Menționăm în această privință câteva dintre cele mai semnificative și mai cunoscute modele epistemice ale bolii psihice
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
pe situațiile psihotraumatizante. 8) Modelul de evaluare criteriologică statistico-diagnostic al bolilor psihice are caracter de „inventar clinic”. El este un sistem de definiție, descriere și clasificare al tulburărilor psihice, nu atât după „discursul clinico-medical”, cât mai ales după tipul de anormalitate și modelele de evoluție ale proceselor psihice morbide. 9) Modelul sistematic este tipul de clasificare al bolilor psihice introdus de P. Berner și care urmărește combinarea datelor clinice cu cele de ordin psihopatologic și psihologic. 10) Modelul biologic este „separat
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
bolnavilor” și „discursul epistemic al psihiatrilor”. Boala mintală înceta să mai existe, ea fiind un produs al unui „discurs clinic artificial”. 12) Modelul igienei mintale este un punct de vedere lărgit, care tratează tematic boala psihică, asemenea unei stări de anormalitate opusă calitativ stării de normalitate reprezentată prin conceptul de sănătate mintală. Igiena mintală aduce în discuție două „modalități de a fi”, egal posibile ale vieții psihice: sănătatea mintală și boala psihică. Ambele forme pot fi controlate prin măsurile de protecție
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
psihoprofilaxie, care urmărește protejarea și dezvoltarea stării de sănătate mintală, precum și prevenirea bolilor psihice sau recuperarea completă a bolnavilor psihici. Se poate desprinde din cele de mai sus faptul că atât starea de normalitate (sănătatea mintală) cât și starea de anormalitate (boala psihică) au o istorie comună. Ele sunt produsul unor analize complexe și de o mare varietate metodică a vieții sufletești, în care locul principal este deținut de „discursul epistemic” despre boala psihică. 7. Conceptele și limbajul științific în psihologie
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
este o experiență interioară. Ea nu este direct accesibilă experienței noastre, ci este intuită și reflectată. Din acest motiv, termenii limbajului în psihologie și psihopatologie sunt „concepte ale gândirii” rezultate din reflectarea „subiectului uman” în stare de normalitate sau de anormalitate psihică. Din acest motiv, „limbajul științific” în psihologie și psihopatologie suferă modificări în raport cu evoluția cunoașterii. Vocabularul științific se îmbogățește sau se schimbă. Acest aspect poate fi recunoscut în analiza termenilor și a etimologiei, mai ales în cazul psihopatologiei, unde termenii
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
conștiente a obiectului este pentru E. Husserl, „noemă”, iar exprimarea lui „noeză”. Acest aspect apare deosebit de pregnant dacă vom compara termenii psihologici cu termenii psihopatologiei, așa cum se poate vedea în continuare, în lista comparativă a termenilor grecești desemnând normalitatea și anormalitatea psihică. Grupa de termeni Psihologie (procese psihice normale) Psihopatologie (fenomene psihice morbide) Nous = suflet Ek-nous = scos din minți a-nous = smintit Dis-nous = ostil Apo-noia = irațional Paranoia = nebun, cu mintea tulburată Phrenos = gândire, inteligență Ek-phron = smintit, ieșit din minți Dis-phron = trist
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
ceea ce este „străin” spiritului logic, normal, în cazul bolnavului psihotic, schizofrenic, în „spațiul relației atmosferice”, dar el nu poate realiza „înțelegerea” acestui „alt fel de a fi” a persoanei „diferite” a bolnavului psihotic. Ceea ce are importanță esențială în înțelegerea sensului „anormalității psihice” este rezultatul unei „puneri împreună” (Gemeinsamen) care urmărește stabilirea unei legături de „potrivire” (Zusammenpassen) în cadrul interior relației atmosferice. Rezultă de aici faptul că înainte de a se pune diagnosticul clinic, trebuie stabilită „relația atmosferică” dintre medic și bolnav, ca o
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
memoria”, „mi-am pierdut judecata”, „mi-a dispărut somnul” etc. Toate acestea reprezintă aspectul negativ al bolii. 7) Modelul malefic consideră boala ca reprezentând o stare de „rău absolut”, o stare nocivă, nedorită de persoană. Ea este o stare de „anormalitate” biologică, psihologică și socială. Prin boală individul se devalorizează în raport cu semenii săi. El își pierde statutul social și este împiedicat de a-și mai putea exercita rolurile. Boala îl invalidează. În acest caz, societatea va avea o atitudine de rezervă
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]