713 matches
-
explicație în același timp simplă și coerentă asupra originii și păstrării credințelor păgâne până la sosirea creștinismului. Condiția principală pentru ca această explicație să stea în picioare este ca exegetul să nu pună la îndoială autenticitatea mitului, altfel spus, valoarea sa epistemologică. Apologeții se află așadar în descendența tradiției mitologizante (reprezentată de 1Enoh, de Jubilee și de Omiliile pseudo-clementine) și în opoziție complementară cu demersul alegorizant al unui Philon sau al unui Origen. 7. Convorbirea avvei Serenus insistă, așa cum s-a văzut, asupra
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
Omiliile pseudo-clementine. În toate aceste texte, mitul, interpretat literal, se presupune că explică fie originea răului și intrarea păcatului în lumea terestră, fie caracterul malefic al anumitor practici, cum ar fi magia sau ghicitul, fie, la fel ca în cazul apologeților, originea „falsei religii” păgâne, instaurate ca urmare a unei catastrofe de dimensiuni cosmice. Cea de-a doua abordare este alegorico-filozofică sau metafizică. O regăsim la Philon din Alexandria, cu dubla echivalență pe care o stabilește între îngeri și intelecte, pe
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
Pe de altă parte, dacă am lărgi analiza noastră astfel încât să cuprindă întregul discurs dezvoltat în Convorbirea a opta, s-ar putea observa că el se sprijină în mai multe locuri pe mitemele referitoare la originea demonilor, în vogă printre apologeți (miteme prezente și în textele apocrife). Cu același grup el împărtășește, de altfel, câteva teme și atitudini - de exemplu, misoginismul, uitarea binelui făcut, transmiterea răului prin mijlocirea lui Ham. Stratagema prin care el ajunge să scoată din uitare știința perversă
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
prin ce să-și legitimeze credința? Dumnezeul lui Isus Cristos este același cu Dumnezeul lui Avraam, al lui Iacob și al lui Isaac, același cu Dumnezeul lui Moise. Odată cu apariția primelor comentarii creștine ale LXX (cele paulinice, apoi ale marilor apologeți, în special Iustin), LXX începe să fie contestată de iudaism, care, încetul cu încetul, va redescoperi și repune pe tapet Biblia ebraică. Dar, atenție, textul masoretic este mult mai recent decât LXX. Există azi o adevărată confuzie cronologică, pe care
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
oare, în aceste rânduri? Despre Shakespeare? Despre Eminescu? Îi rog pe cititori să ghicească numele poetului care se bucură de asemenea aprecieri din partea lui Miron Blaga. Fără îndoială, nu poate fi vorba decât de un mare poet. „Scriitura lui - adaugă apologetul -, orice domeniu ar atinge, captează și încântă, el reușind să se adapteze unor registre diverse - de la relatarea neutră până la analiza pe muchie de cuțit, de la tratarea savantă, strâns argumentată și susținută de o logică impecabilă, până la anecdotic, ironie și execuție
Cum te poti rata ca scriitor ; Cateva metode sigure si 250 de carti proaste by Alex Stafanescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1314_a_2703]
-
sine n-ar fi condamnabil (în Franța, orațiile funebre ale lui Bossuet, considerate lecții de artă literară, sunt studiate în școală). Ceea ce dezamăgește - și de la un moment dat exasperează - este caracterul convențional al panegiricelor lui Victor Stoleru. Conștiinciosul evocator și apologet al defuncților alunecă frecvent în grandilocvență și în poetizarea ieftină. Lipsesc definițiile precise, lipsesc metaforele cu putere de individualizare. „Ajuns la ora odihnii veșnice - clamează panegiristul -, profesorul G.G. Ursu, omul de știință, profesorul, poetul brândușilor sau florilor de brumă, lasă
Cum te poti rata ca scriitor ; Cateva metode sigure si 250 de carti proaste by Alex Stafanescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1314_a_2703]
-
și tandru. Nu simte plăcere decît În miezul fierbinte al Întîmplărilor. Îndată ce se relaxează, freamătă În el un nou neastîmpăr, făcîndu-l să uite și să fie ingrat. Sfîrșitul fiecărei aventuri Îl lasă singur. Ce mai rămîne de invidiat aici? Acest apologet al plecărilor nu vrea să jure credință nici unei clipe. El pare convins că libertatea Înseamnă tocmai acest drept de a pleca nestingherit spre alte aventuri. Fiecare eveniment, odată trăit, se ofilește pentru Tezeu și capătă un gust fad. De-abia
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2102_a_3427]
-
trenurilor! îi spuse Prunilă lui Hagiu. Nilă se trezi din gropile tăcerii sale mustind de existențialism negru, ca urmare a înclinațiilor psihodepresive transmise ereditar de garniturile de trenuri-cisterne pline cu vodcă perfuzată de destin în venele strămoșilor și plănui, împreună cu apologetul strivirii omului sub șenilele vieții, Prunilă, un poem strălung închinat irefutabilului cauzal. Deși mirosea a zgură sau sulfurat de sodiu, poemele, de fapt, unul, singur, cu catrene care închideau o stare finalizată, ei bine, polipoemul, plăcu Profesorilor care-l și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1494_a_2792]
-
său la Universitatea din Cluj și secretar de redacție al revistei Saeculum. Printre cei cărora Blaga le solicită colaborarea la periodicul pe care îl fondase se număra și Grigore Popa (1910-1994), asistent al lui D.D. Roșca. Acesta era un vechi apologet al filozofiei blagiene, dar recent publicatele texte ale lui Nae Ionescu i-au stârnit o vie admirație pentru profesorul dispărut. Prin urmare, în primele numere, pe lângă un articol despre existențialism, el a oferit spre publicare două recenzii entuziaste la ediția
Apaşul metafizic şi paznicii filozofiei by Liviu Bordaş () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1356_a_2716]
-
că sunt gata să moară pentru «adevărul» lor (care niciodată nu e al lor, căci e plagiat) pentru ca să-i vezi servind într-o singură zi alte câteva adevăruri opuse între ele, contra onorar firește, dar cu aceeași retorică frazeologie de apologeți trăind întru absolut.“ Nu știm sigur dacă aceste rânduri fac un portret al lui Grigore Popa sau o caricatură generică, împrumutând trăsături de la mai multe personaje. E mai mult decât probabil că printre cei pe care îi avea în vedere
Apaşul metafizic şi paznicii filozofiei by Liviu Bordaş () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1356_a_2716]
-
măcar ca intenție, esența lor nefiind percepută cu adevărat decât de un inițiat. Totul poate fi luat drept o preocupare maniacală, apreciere oarecum justificată, avându-se în vedere că eu sunt, în același timp, creatorul, exegetul și, nu mai puțin, apologetul acestui insolit sistem de a desena litera, cuvântul, fraza. Dar, în caz de nereușită, va rămâne scriitura, povestea vieții mele în alb-negru, necolorată, nepictată, mâzgălită, dacă vreți. Pentru că, după cum a fost și este, așa ar trebui așternută pe hârtie. Sunt
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1901_a_3226]
-
orientări apt să trieze corespunzător o producție literară eterogenă: faptul devine alarmant chiar pentru unii simboliști. N. Iorga, G. Ibrăileanu, M. Dragomirescu, Ilarie Chendi, Ion Trivale erau, în forme diferite, adepți ai tradiționalismului ruralizant și/sau adversari ai modernității „înstrăinate”. Apologet declarativ al „poeziei orașelor” și al „sufletului nou în literatură”, mentorul Vieții noi, Ovid Densusianu era un academist neoclasic, fără prea mult simț estetic; discipolul său, Pompiliu Păltînea, excelează prin confuzie în materie. Critic universitar morganatic, fără antene pentru actualitate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
fapul divers suprarealist „Cățeaua bragagiului”, o altă proză a sa din Urmuz (despre aventurile erotice și sfîrșitul sordid al unei cățele). Poetica imagismului „integralist” și „unist” - o poetică a eliberării miraculosului vizual, - ilustrată de Ilarie Voronca („miliardarul de imagini” și apologetul „imaginațiunii” nu este doar un adept al „pictopoeziei”, ci și al cinepoeziei), Stephane Roll, B. Fondane, Sașa Pană și ceilalți, datorează mult fascinației noii arte, ca și reportajele de mai tîrziu ale lui Bogza. Din păcate, nu există nici un experiment
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
mediază accesul critic în intimitatea acestui tip radical novator de literatură. Acolo unde alții văd mai ales dizarmonia și fronda superficială, el sesizează, atent și comprehensiv, armonii compoziționale și note de profunzime. Un critic interbelic de poezie „nouă” și un apologet urmuzian: Lucian Boz Rolul de asimilatori și diseminatori al unor critici „de plan secund” în impunerea avangardei literare românești nu trebuie ignorat. Un caz relevant este cel al lui Lucian Boz. Deși apărut abia în 1935 - la Editura Vremea - volumul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
poésie moderniste, lui même poéte par sa sensibilité et par sa tournure spirituelle. În fapt, Lucian Boz a fost primul critic autohton care a văzut în Urmuz un creator de prim-plan. El s-a numărat de la bun început printre apologeții urmuzieni, autorul lui Algazy & Grummer apărîndu-i ca un indice absolut de modernitate, un „precursor” comparabil, prin destin și profunzime exploratorie, cu Rimbaud și Eminescu. Seria de comentarii critice publicate, în primăvara anului 1930, în Facla despre inaugurarea, la București, a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
o vîrstă tînără ș.a.m.d. îi vor asigura lui Urmuz o aură postumă în care tot mai mulți emuli nonconformiști își vor proiecta reprezentările mitizante, impregnate de aerul „anilor nebuni”. Ar fi eronat să vedem în el - asemenea atîtor apologeți - un precursor absolut al noilor orientări artistice din veacul al XX-lea. Reprezentanți ai comicului absurd și ai poeticii nonsensului existau de mult în literatura europeană: limerick-urile lui Edward Lear, fanteziile lui Lewis Carroll, fumismele lui Charles Cros, Alfred Jarry
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
și intuițiile descendenților avangardiști, care au pus cîteva accente exacte și prompte acolo unde critica „oficială” a ezitat ori s-a menținut, cu puține excepții, la suprafața textelor” (Ion Pop, Avangarda în literatura română, Ed. Minerva, 1990). În calitate de mărturisitori și apologeți, tinerii poeți „revoltați” au alimentat și, într-un fel, au orientat receptarea critică prudent-conservatoare... La început mefienți, criticii de prim-plan (Perpessicius, Pompiliu Constantinescu, G. Călinescu, Tudor Vianu) sînt, treptat, convertiți. Din rîndul lor se va desprinde primul „canonizator” autentic
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
coordonate îl vom regăsi, după Primul Război Mondial, la avangardiști cosmopoliți și la unii ortodoxiști din cercul revistei Gîndirea, la reprezentanți ai „tinerei generații” și la post-maiorescieni atipici precum G. Călinescu, la apărători ai tradiției bizantine (N. Iorga) și la apologeți ai substratului arhaic traco-get sau neolitic (Dan Botta, Lucian Blaga, Mircea Eliade, Vasile Lovinescu, Mircea Vulcănescu ș.a.), ai ur-balcanismului (I. Barbu) și ai autohtonismului ortodoxist și antimodern (Nae Ionescu), sub forma complexului de inferioritate sau de superioritate; întreaga dezbatere interbelică
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
vrea să se integreze cu orice preț, să se lase umilit, ca biet imitator), dandysmul e sadic prin forța sa de șoc, prin voluptatea de a violenta și de a produce suferință, crede Jean d’Ormesson, despărțindu-se astfel de apologeții dandysmului „blând” (care șochează fără să rănească). Adevărul se lasă prins undeva pe la mijloc, deoarece - cum s-a putut Întrezări deja - există dandy și dandy, dandysme și dandysme. Concluzia lui d’Ormesson În ce Îi privește nu doar pe snobi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]
-
amintirea felului În care un ideal, totuși nobil, dandysmul, a putut fi compromis. Cuvinte câtuși de puțin mai blânde pentru ce se Întâmplă În Înalta, dar găunoasa și cinica lume așterne pe hârtie William Hazlitt (1778-1830), eseist strălucit, spirit rebel, apologet al idealurilor Revoluției, adorator al lui Rousseau, intransigent și radical, care nu pregetă să blameze egoismul micii elite, pentru care mizeria celor mulți nu e nici măcar un subiect de conversație 1. Lui i se datorează numele de „Silver Fork Society
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]
-
cum sună aceleași principii sub pana lui Villiers de l’Isle-Adam: „Să trăim? O s-o facă pentru noi servitorii”. Sau, mai radical, la Barbey d’Aurevilly: „Să rămâi artist chiar și-n sicriu!”. Fără a se identifica În Întregime cu apologeții estetismului (fie el decadent, prerafaelit, postsimbolist etc.), dandy-i aparțin totuși acestei familii de spirite. „Fie că este vorba despre veșminte sau accesorii, despre echipaje, apartamente luxoase, aranjatul unei mese sau despre armonia manierelor, dandy-ul se bizuie pe gust
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]
-
al tuturor mijloacelor vulgare de seducție, coborându-se până la șarlatanismul costumului, al parfumului și al pomadei - totul rezumându-se În două cuvinte: dandysm, dragoste exclusivă pentru dominare”. Lui Aubrey de Vere i se potrivesc aceste caracterizări, deși În fragmentul citat apologetul dandysmului adoptă o detașare critică, subliniată prin cuvântul șarlatanism. În nuvela La Fanfarlo, prin intermediul personajului Samuel Cramer, Baudelaire Înfățișează astfel condiția dandysmului: „Doamnă, plângeți-mă sau mai bine plângeți-ne, căci am mulți frați de soiul meu; ura față de toți
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]
-
cosmice - anotimpurile, zilele și nopțile: Nu există oare o înviere și pentru semințe și fructe?" Pentru Clement din Roma, "ziua și noaptea ne arată învierea; se duce noaptea, se arată ziua; se sfârșește ziua, vine noaptea".19 Simbolurile erau, pentru apologeții creștini, încărcate de mesaje; ele arătau sacrul cu ajutorul ritmurilor cosmice. Revelația adusă de credință nu ștergea semnificațiile precreștine ale simbolurilor, ci le adăuga o valoare nouă. Pentru credincioși, aceasta le eclipsa fără îndoială pe celelalte: era singura care valoriza simbolul
Sacrul și profanul, Salazar by Mircea Eliade [Corola-publishinghouse/Imaginative/295581_a_296910]
-
sentințele maestrului revoluționar și de abia acum istoria Portugaliei începe să arate și alte aspecte, în afară de turpitudinea, demența, crima și decadența, din belșug zugrăvite de pana lui Oliveira Martins. Către sfârșitul vieții, istoricul visa o monarhie socialist-cezaristă, așa cum propovăduiau și apologeții Hohenzollernilor. În ultimul an al vieții, scrie Viața lui Nun' Alvares - care e aproape o carte mistică. Moare, la 21 august 1894, în vârstă de 49 de ani, după ce a cerut ajutorul Bisericii, e spovedit și împărtășit... Teofilo Braga (1843-1924
Sacrul și profanul, Salazar by Mircea Eliade [Corola-publishinghouse/Imaginative/295581_a_296910]
-
Navală, se transformă într-o răsunătoare biruință a revoluționarilor. Acuzații se apără în fața unei săli pline, entuziaste, care subliniază prin ropote de aplauze o mărturisire de credință naționalistă, orice șarjă împotriva ticăloșiei politicienilor. Generalul Carmona se transformă din acuzator în apologet. Juriul achită pe toți complotiștii, care se pot întoarce la unitățile lor și-și pot relua activitatea revoluționară. Citirea sentinței dă prilej la scene patetice. Generalii judecători au toți lacrimi în ochi și se putea citi pe figurile lor regretul
Sacrul și profanul, Salazar by Mircea Eliade [Corola-publishinghouse/Imaginative/295581_a_296910]