4,072 matches
-
picioare de manechin. Înaintez În cascade, În explozii de praf. Nu mai am buze, nu mai am gene. Limba se Îngroașă, se Încarcă, se face păstoasă, amară. Laringele meu e o pîlnie pe pereții căreia aerul depune un strat subțire argintiu de ciment - cu fiecare pas Înghit kilograme de oraș - simt cum mă tencuiesc pe dinăuntru. Aș vrea să-mi plouă În gît, În plămîni; aș vrea să mă apăs ritmic pe burtă să dau afară În jeturi egale această pulbere
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2081_a_3406]
-
nici politica, nici filosofia și nefericitul ăla de prinț nu și-a pus Încă Întrebarea „a fi sau a nu fi“. Ce bine mă simt În această lume simplă, sentimentală și zaharisită ca un muzeu de Kitschuri, departe de deșerturile argintii cu circumvoluții secate prin care se tîrăște tot mai lent, tot mai stins, bătrîna cobră. Și deodată mă ridic atît de curată În lumina acestei amieze de parcă ploaia a spălat de pe plajă toate obiectele și malul Începe să curgă Într-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2081_a_3406]
-
În care Îți deșerți gunoiul cu generozitatea celui care Își permite luxul de a face fapte bune. Și cîinele se gudură, Îți linge mîinile, dă din coadă. Dar există și cîini care primesc mîncarea lor specială, ambalată frumos În conserve argintii cu fotografii de staruri canine, neîncercată de nimeni, neîncepută. Oare știu cîinii să deosebească bucuria inconfundabilă a alpinistului care a pus primul piciorul pe Everest - simțind că Dumnezeu a creat pentru el anume acel munte - de satisfacția consolată a celor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2081_a_3406]
-
guvernantă și-n față mereu semafoare roșii eu n-am mașină călăresc un cal al salvării totul e liber murim În al nouălea cer cu un drăgălaș asteroid de gît domnule Poldi n-ai un chibrit pentru frumoasa mea coamă argintie domnule Poldi de ce Îmi scoți limba din acest semafor care a uitat să-și schimbe culorile și tot plecăm și tot luăm startul magazine cu cărți biblioteci zeci de rînduri de piei nerușinarea cîtorva generații pierdute ce moșteniri fastuoase cînd
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2081_a_3406]
-
mare verde compactă, brăzdată de linii Întunecate ca niște muchii ondulatorii - valurile sînt ample În larg - doar la țărm, În cele trei golfuri Înguste, mișcarea se strangulează, apa devine de un verde de cleștar În transparența căreia se distinge stratul argintiu de nisip de la fund. Nicăieri tăcerea nu se aude mai bine decît În acel ritm egal, uniform al mării. Cu șlapii de plajă În mînă, Înaintăm pe limba aceea udă, unde apa linge nisipul, cu gleznele Într-o spumă caldă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2081_a_3406]
-
mijea ochii, adulmeca grinzile proaspete de brad, de la el am învățat asta. Cu toate că era un boșorog grețos, nu un înger. Cam atât s-a întâmplat înainte de pisici. Mai bine zis, am mai găsit un glob de Crăciun în pod, unul argintiu, iar când m-am întors cu el în gang și am văzut pe cineva în oglinda lui, l-am scăpat pe jos. S-a spart în bucăți pe scândurile butucănoase. M-am aplecat deasupra lui și chipul meu se clătina
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2123_a_3448]
-
că acum decidea ce-i de făcut cu el. Eram mândru de ea. Așa nu mi-a mai fost nici mie atât de teamă. Luna pătrundea în cameră prin spatele ei, așa că o făcea să pară înconjurată de o strălucire argintie. Avea părul lăsat pe umeri, iar lumina făcea ca fiecare fir de păr să arate ca o pânză de păianjen în soare. Tanti Mae părea mare și puternică. Numai așa, cum stătea ea acolo, mi se părea că seamănă cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2063_a_3388]
-
pe umeri, iar lumina făcea ca fiecare fir de păr să arate ca o pânză de păianjen în soare. Tanti Mae părea mare și puternică. Numai așa, cum stătea ea acolo, mi se părea că seamănă cu o statuie mare, argintie, ca aceea din parcul orașului. Ea era singura din casă care mă putea ajuta, singura persoană puternică mai în vârstă decât mine. Am alergat dintr-odată spre ea și mi-am lipit tare de tot capul de stomacul ei și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2063_a_3388]
-
să mă gândesc la el și mă întrebam dacă s-a întors acasă. Primele stele erau deja pe cer. Luna era aproape de vârful dealului, plină și strălucitoare, când m-am uitat în sus. În bătaia lunii drumul și frunzele păreau argintii, cam ca atunci când cade prima zăpadă. Câteva păsări de noapte cântau deja cocoțate în pini. Una a făcut cii-uut, cii-uut, cii-uut într-un fel tărăgănat care aducea cu o persoană pe moarte. Cântecul răsuna peste tot pe dealuri, pe măsură ce îl
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2063_a_3388]
-
deal, a început să se audă un zgomot nedefinit care s-a împrăștiat pe tot cerul până a atins și casa. Cerul se aprindea și se stingea ca una dintre firmele de pe strada principală, însă fără culoare, doar o strălucire argintie. A început un vânt răcoros care anunța întotdeauna ploaia și nu peste mult timp puteam auzi primele picături mari pe acoperișul verandei, pentru a le simți imediat pe genunchii mei. Loveau lutul cu un zgomot surd și constant și făceau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2063_a_3388]
-
Nu mâncaserăm nimic de seară fiindcă trebuia să mâncăm acolo. N-a trecut mult timp și a ieșit și tanti Mae, care chiar arăta bine. Purta o rochie pe care o cumpărase din oraș. Era din crep maro cu sclipici argintiu în jurul gâtului. La umeri avea pernițe mari care o făceau pe tanti Mae să arate puternică, iar rochia îi venea până la genunchi. Îmi plăceau pantofii ei pentru că nu mai văzusem o pereche precum aceea până atunci, cu degetele mari ieșite
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2063_a_3388]
-
dacă sunt pregătită să fac față provocării unei petreceri în toată regula. Aveam dubiile mele. Oamenii puteau să mă întrebe cum îmi merge cu munca. Iar la mine în studio, făcându-și culcuș pe podea ca o malefică broască râioasă argintie, era sculptura pe care ar fi trebuit să o termin acum câteva luni, dar de care nu m-am atins de nu mai țin minte când. Eram prinsă de ea; nu puteam să o termin, nu puteam să renunț la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1980_a_3305]
-
gros de oțel. Am ars cablul din loc în loc, am scos afară firele și am lucrat cu fire de lână până când bucăți din el ajunseseră să strălucească de parcă erau de argint. Chestia își făcuse culcușul acolo ca o imensă broască argintie, ținută de frânghie. Nu părea fericită; voia să fie terminată și știam că încă nu este gata. Am cochetat scurt cu câteva idei. Poate i-ar trebui un stativ, să o ridice puțin de la sol. Brusc invadată de emoții, mi-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1980_a_3305]
-
barului. Chelnerul s-a îndreptat spre ea, i-a luat haina, i-a tras scaunul și i-a servit un Laphraoig cu o servitute de la care s-a abținut în cazul meu. Purta o rochie cu guler, neagră, cu nasturi argintii și o curea lată de aceeași culoare și arăta minunat, ca întotdeauna. Mă întrebam dacă negrul însemna doliu pentru Nat. Nu am vrut să întreb. Probabil ai fost surprinsă să auzi de mine, a spus. Am ridicat din umeri. Am
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1980_a_3305]
-
năvod. A doua zi m-am trezit în zori. Nunu dormea dezbrăcat în camera lui, hainele îi erau frumos așezate pe un scaun. Dinspre ele venea un miros de iod și sulf. În bucătărie erau două găleți pline cu pești argintii. M-am dus la plajă și am stat la soare toată ziua, gândindu-mă la Simon. În amurg m-am întors la vilă. Am zărit în apropierea ei mașina luxoasă a lui Simon și inima a început să-mi bată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1993_a_3318]
-
Mai mult decât atât, iarna trecută, când slujea la Mur, v-a văzut des împreună. Dar pe atunci purtați amândoi o uniformă stranie, care, după expresia ei, semăna cu uniforma de student; însă nasturii uniformei voastre nu erau aurii, ci argintii și fără vulturi. Nelly nu știa mai multe despre voi, dar pentru mine era suficient. Mai întâi, știam deja că pe cel care mă interesează pe mine îl cheamă Vadim. În al doilea rând, uniforma de licean, atât de asemănătoare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2163_a_3488]
-
sau un muzeu de ecouri și de umbre. — Daniel, ce-ai să vezi astăzi n-ai să poți povesti nimănui, m-a avertizat tata. Nici prietenului tău Tomás. Nimănui. Un omuleț cu trăsături de pasăre răpitoare și cu o chică argintie ne-a deschis ușa. Privirea lui acvilină s-a oprit asupra mea, impenetrabilă. — Bună ziua, Isaac. Acesta e fiul meu Daniel, a anunțat tata. În curînd va Împlini unsprezece ani, iar Într-o bună zi el se va ocupa de prăvălie
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2275_a_3600]
-
ziduri romane. Urmele focurilor de mitralieră din zilele războiului erau presărate pe pereții exteriori ai bisericii. În acea dimineață, un grup de copii se jucau de-a soldații, străini de memoria pietrelor. O femeie tînără, cu părul brăzdat de șuvițe argintii, Îi contempla așezată pe o bancă, cu o carte Întredeschisă În mînă și cu un zîmbet rătăcit. Potrivit adresei, Nuria Monfort locuia Într-o clădire din capătul pieței. Data de construcție putea fi Încă citită pe arcul de piatră Înnegrită
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2275_a_3600]
-
o dată vecina, cu suspiciunea născută din experiență. — Nu. Vin din partea tatălui doamnei Monfort. — Ah, prea bine. Nurieta o fi jos, unde citește. N-ați văzut-o cînd ați urcat? CÎnd am coborît În stradă, am constatat că femeia cu părul argintiu și cu cartea În mînă rămăsese Împotmolită pe banca din piață. Am observat-o pe Îndelete. Nuria Monfort era o femeie mai mult decît atrăgătoare, cu trăsături sculptate ca pentru prezentatoarele de modă și pentru portretele foto de studio, căreia
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2275_a_3600]
-
căreia tinerețea părea să-i scape prin privire. Avea ceva din taică-su În talia fragilă și parcă pictată. Am presupus că avea În jur de patruzeci și ceva de ani, ghidîndu-mă, În cele din urmă, după firele de păr argintiu și după liniile ce-i șifonau chipul care, Într-o lumină nu prea puternică, ar fi putut să treacă drept unul cu zece ani mai tînăr. — Doamna Monfort? Mă privi asemenea cuiva care se trezește subit, fără să mă vadă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2275_a_3600]
-
picioare pe cinci, și ceva mai gros de o palmă. Parcă cineva ascunsese În postav o placă din piatră. Cu daga tăie ușor un colț al Învelitorii de fetru. O rază ce pătrundea pieziș din curte izbucni ca o străfulgerare argintie În punctul dezvelit, orbindu-l pe poet. O oglindă. Era o oglindă ascunsă În Încărcătură. De o mărime neobișnuită, cum Dante nu mai văzuse În viața lui, nici măcar În casele celor mai bogați negustori din Florența, ori din Franța, pe timpul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
și roșie. Din tavan, foarte înalt și aproape de nebănuit, o lustră de cel puțin trei tone sporea sentimentul de neliniște al celui care se găsea dedesubtul ei. Pe perete, cum intrai, un tablou mare și înalt, în nuanțe de crem, argintiu și albastru, înfățișa o femeie tânără, în ținută de bal, cu fruntea împodobită de o diademă de perle, cu tenul totuși palid sub vopselele decolorate de trecerea vremii, cu buzele de un roz subliniat vag, ochii înspăimântător de melancolici, care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
de obicei pe potecile umbrite și aveau impresia că zăresc În jur fețele băieților cunoscuți. — Mișună stafiile prin iarbă În seara asta. — Tot campusul e viu din cauza lor. S-au oprit lângă Little ca să admire răsăritul lunii, care colora În argintiu acoperișul de ardezie de la Dodd și În vinețiu arborii foșnitori. — Știi, a șoptit Tom, ceea ce simțim noi acum este senzația tuturor tinerilor splendizi care au trăit aici cu pasiune timp de două sute de ani. Dinspre Blair Arch s-a auzit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1937_a_3262]
-
fapt el voia să înece în șampanie această zi, tot ce văzuse, auzise și făcuse în propria lui casă. Cuprinsă de o vervă de zile mari, doamna Popa se juca cu o șuviță de păr rar care sclipea mov și argintiu, amânând momentul despărțirii, fie ea și pentru cinci minute. - Cred că o să mă vopsesc blondă. Ce zici, mi-ar sta bine? - Da. - Ca Mariana. Îți place de Mariana? îi dădu ea un cot cochet, care trimise țigara direct într-o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2066_a_3391]
-
chipuri în copaci care‑l îndeamnă la asta, nebunul. N‑are prieteni, doar camarazi, care se poartă adesea necamaraderește cu el, care disprețuiește din principiu camaraderia. Când Rainer compune poezii, n‑o face cu gestul grațios al peștelui care sare argintiu din apă, așa cum se întâmplă atât de frecvent la scriitorul Musil. Este mai mult o scotocire și o înhățare cu dinții. Rainer și Anna sunt conștienți în fiece clipă că au scăpat de localități precum Ybbsitz, Laa an der Thaya
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1971_a_3296]