831 matches
-
securizant. Opera, pentru a fi mai conciși, se cuvine protejată și înfrumusețată prin ceva exterior, adică tocmai prin natură. Fiindcă natura, în literatură, înseamnă descriere, epitet, metaforă, comparație, așadar acele elemente de înfrumusețare prin care scriitorul exprimă o stare de beatitudine și recunoștință tardivă față de Mamă. În contextul literaturii române, exemplul cel mai elocvent și de necontestat este M. Sadoveanu. Mai mult decât iubire, a avut un sentiment de idolatrie față de mama sa, țărancă simplă, neștiutoare de carte, din satul Verșeni
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
de orfan îl va converti mai târziu într-un scriitor care evită sistematic descrierile de natură. Tentația de a-și proteja și înfrumuseța opera prin natură este inexistentă fiindcă el însuși, copil fiind, nu a beneficiat de aceste stări de beatitudine, simțindu-se, dimpotrivă, copleșit și agresat de tot ceea ce îl înconjoară. Restrângând raționamentul doar la repudierea frumosului, avem aici o explicație psihanalitică a teoretizărilor sale anticalofile. Cât privește misoginia sa, am mai amintit că, până la punerea în scenă a piesei
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
ultimă instanță nerecunoașterea “imperiului gloriei” și odată cu aceasta refuzul fetei de Împărat de a accepta crucea. Si astfel poema se poate citi și În această grilă păgînă. Fata de Împărat a refuzat simbolul cristic, ratînd astfel și transcendența, căzînd cu beatitudine În brațele pajului, În non credință sau cel puțin devenind fidelă unei secte. Eroul celest suferă deci un botez in imensa cristelniță care este marea. Trecînd de proba acvatică, fiind acum domolit, potolit și avînd unul din Însemnele consacrării poate
LUCEAFĂRUL EMINESCIAN. O INTERPRETARE TRANSEONTICĂ. by Marian Constandache () [Corola-publishinghouse/Science/1694_a_2972]
-
ca pe o modalitate de contragere simbolică a "conjuncției dintre spiritul rece și trupul călduț") exploatează o partitură tematică divergentă. Între notele ei își fac loc corporalul și intelectualul, epidermicul și rahidianul, impulsul ascetic și cel orgiastic, suferința extremă și beatitudinea etc. etc. Sedus, irepresibil, de stările și atitudinile poetice contrastante, autorul se și situează adesea în proximitatea sau chiar pe linia subțire, fragilă, abia demarcată, a pragului, a hotarului, a limesului, acolo unde poate sorbi simultan din licorile a două
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]
-
sori negri", nervalieni. Căci pogorârea obligatoriu miezonoptică! a acestui reprezentant al elitelor spirituale are ca rezultat împărtășirea unei învățături sacre către discipoli extaziați ("învățătura inimii/ tale aurii pe care ai împărtășit-o/ în puterea nopții prietenilor tăi albaștri/ bucuria extazul beatitudinea" Iată), fie direct, fie prin mijlocirea unor trimiși înveșmântați după conveniențele riturilor orfice ("o vestală în costumul ei alb", "o preoteasă în templul faraonilor"). Sigur, cititorul care observă toate aceste embleme destinale se poate întreba care este legătura acestui hierofant
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]
-
Eul scriptor al acestora se situează, de la bun început, în unghiul privilegiat care îi oferă posibilitatea de a (cali)grafia atât celestul accesibilizat (suburbiile cerului), cât și terestrul amorțit de impietate, conservându-și amintirea nostalgic îndurerată a unui timp al beatitudinii și statorniciei. În cicluri precum noapte la persoana întâi din Agenția... , elegii boppardiene și triunghiuri cu pupila albastră din volumul cu același titlu, descripția urmărește de regulă resturile acestuia într-un univers maculat chiar atunci când e lipsit de prezența umanului
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]
-
câmpie de cenușă/ citind din G. Bacovia și C. Vallejo..." (În roua atât de fierbinte). Sau: "(astăzi va fi așa de pustiu / astăzi aceste cărți ce-mi subvenționează/ existența vor coborî în stradă să mănânce/ vehicule și oameni / astăzi în beatitudine și umilință/ te-am invocat două cârtițe au venit/ și au lucrat până noaptea târziu;/ astăzi mi-am înnegrit fața / din râul din cer s-a prăbușit bunul de/ E. A. Poe/ merge în antreum să-și/ afle materia sufletului...)/ din
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]
-
întâi, datorită intensității extreme a trăirii livrescului, a raportării la însăși istoria lirismului pe bună dreptate, Mircea Iorgulescu amintea că, în cazul poeziei scrise de magistru, "reluarea, împrumutul, dezvoltarea de procedee, de teme și de motive cunoscute înseamnă participare", așadar "beatitudinea" situării într-un poetic foarte intens. Apoi datorită finalității acestui uz frecvent de structuri nominale și verbale având câte un analogon imediat identificabil în canonul liricii anterioare: cum am mai afirmat, ne aflăm în fața unei poezii de o mare încărcătură
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]
-
se îndepărtează. Este evocat un moment fericit din tinerețe: o drumeție pe coline în tovărășia prietenilor din Messina, în timpul căreia eul trăiește o experiență metafizica, se desprinde din peisajul dealurilor ce se apleacă asupra apei insulelor, părăsește starea juvenila de beatitudine și pătrunde în realitatea prezentului: Aspru e exilul / iar căutarea ce-nchideam în tine / cu atât de muta-i armonie azi / se schimbă-n dor de moarte; / orice iubire-i pavăza tristeții / tăcut pas în întuneric / unde m-ai lăsat
Leopardi în secolul XX : cazul Quasimodo by Aurora Firţa [Corola-publishinghouse/Science/1445_a_2687]
-
8, 15 iunie 1940, afirmă că în Zibaldone și în notele canțonelor Leopardi ne-a lăsat cea mai frumoasă, mai deschisă, măi radicală apărare a poeziei ermetice. Cfr. și Giuseppe de Robertis, Saggio sul Leopardi, Vallecchi, Florența, 1946. 94 Ridente beatitudine siculo-ellenica d'estrema catarsi e sublimazione; sembra risentire la voce fermă ed esultante dei grandi romantici: Foscolo, Hölderlin, Leopardi, în Oreste Macrì, La poesia di Quasimodo, studi e carteggi con îl poeta, Sellerio, Palermo, 1986, p. 69. 95 Acum în
Leopardi în secolul XX : cazul Quasimodo by Aurora Firţa [Corola-publishinghouse/Science/1445_a_2687]
-
privirea ca să vadă unde intrase, rămase încremenit de frumusețea priveliștei" (Eminescu: 2011, II, pp. 87-88). În schimb, Cezara este aproape condusă în dumbravă. Este, deci, un tărâm accesibil anumitor oameni: "celor care tind cu întreaga lor ființă către realitatea și beatitudinea "începutului", a stării primordiale. Insulă paradisiacă, participând la o geografie mitică, spre care ne direcționează cvasi-denotativ autorul, atunci când o prezintă pe Cezara ca pe o altă Eva, ea este conotată și thanatic de către istoricul religiilor (1991, pp. 154-155). Varianta din
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
cu calmul imperturbabil al criminalului din The Tell-Tale Heart, el ascunde cadavrul în interiorul unui perete gol, din pivniță, tencuind cu măiestrie locul și eliminînd, prin urmare, orice posibilă suspiciune. Comportamentul său ulterior este mai curînd curios. Petrece cîteva zile în beatitudine și extatic, retrăind clipe din tinerețea sa armonioasă. Sosirea intempestivă a polițiștilor reușește să confirme destoinicia masonică a viitorului inculpat. Cercetarea lor amănunțită, în întreaga casă, sugerează nevinovăția soțului părăsit abrupt de consoartă. Totuși, o mică greșeală duce, în final
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
observă imediat), fiind menit să plutească deasupra umanității decăzute, să o contemple comprehensiv și să o descrie revelator. Prozatorul amînă totuși mult asumarea "menirii", degustînd, un timp, plăcerile colaterale ale "formării" scriitoricești propriu-zise. Efectele secundare nu-l pot distrage din beatitudinea evaziunilor existențiale. Cuplul ajunge, desigur, și în mizerie absolută, trecînd prin perioade de separare (dictate de nevoile financiare). Henry pleacă în Florida, cu cîțiva prieteni, și cunoaște degradarea ultimă: cerșește mîncarea stricată din supermarket-uri. Revine în casa părinților, unde
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
pe care o acordă, în final, împăcării cu sine. Jertfa răstignirii sufletești se transformă, și ea, din țipăt, în tăcere, adevărul constând în armonizarea exteriorului cu interiorul, prin acceptarea propriei condiții umane. "În cele din urmă, acest adevăr presupune liniște, beatitudine, o stare de armonie între exterior și interior, între om și lume, o stare de repaus, în care cuvîntul nu mai este necesar, pentru că poezia nu mai are nimic de spus, nu mai trebuie să exprime nicio diferență. "Adevărul" poeziei
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
de alcool;// Miros vegetal de iubire,/ Sub soarele picotitor,/ În care plante de aur/ Răsar, dorm o vară și mor;// Lene fierbinte și-adâncă/ Unde se-opresc și albinele,/ Lumină atât de puternică,/ Încât stinge răul și binele// Într-o beatitudine/ Uimită ea însăși de sine;/ Fructe senzuale cu viermi/ În cărnile dulci de rușine..." Îmbinarea erotismului cu tragicul deconstruiește canonul unui romantism diafan, în care iubirea își găsea întotdeauna locul în natură, apropiindu-se mai mult de o estetică a
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
și prin îndepărtarea de metafore. Vidul stilistic reconstruiește un alt fel de interioritate, în care dominantă este puterea imagistică a sugestiei: "Cine-a numit/ Auriu/ Această culoare/ A extazului frunzelor,/ Această triumfătoare/ Țară a nimănui/ Dintre viață și moarte,/ Această beatitudine/ Învăluind în vegetala-i lumină/ pământul,/ Cu mireasmă de fructe/ Dezgolite pe crengi/ În virginală/ Și grea impudoare?// Cine-a îndrăznit/ Să dea un cuvânt/ Celei mai limpezi/ Și-adânci nemuriri/ Spre care curgem,/ Nedemne de atâta speranță,/ Cu toții,/ Printre
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
să conchidem că avem de-a face cu o nouă metaforă a interpretării. Capul este un simbol ermetic, a cărui dezlegare promite o euforică împlinire, o cunoaștere extatică, ce ar pune capăt existenței istorice a lumii: "Capul era odihna și beatitudinea mea, a mea personală. Poate că dacă ar fi aparținut lumii întregi s-ar fi întâmplat o cumplită catastrofă. Un singur moment de fericire deplină ar fi fost capabil să încremenească lumea pe veci" (p. 209). Delirul din timpul bolii
[Corola-publishinghouse/Science/1560_a_2858]
-
singur moment de fericire deplină ar fi fost capabil să încremenească lumea pe veci" (p. 209). Delirul din timpul bolii eroului exprimă efortul său de explicare a sensurilor ascunse ale realului, sub forma unei psihodrame: capul de ivoriu aducător de beatitudine este favorabil eroului, în timp ce lumea, ipostaziată prin "curgerea sleioasă a aerului", i se împotrivește, caută să-i reziste. Aflat în conflict cu realul, care-i pare absurd, eroul își găsește un aliat în acest emisar al "irealității imediate", capul de
[Corola-publishinghouse/Science/1560_a_2858]
-
unui mutant pe care omul l-a acceptat cu un soi de ușurare! clonă nemuritoare, asexuată și fericită. Să fie, oare, un mod de a le spune oamenilor că între reducționismul vechii științe cu o traversare periculoasă a biofizicii și beatitudinile infantile ale mișcării New Age, omenirea ar trebui să găsească altceva, înainte de a se transforma în pulbere? Eroii lui Houellebecq sunt doi frați vitregi, Michel și Bruno, de circa patruzeci de ani, abandonați în copilărie de o mamă plecată să
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
în genul lui Novalis sau al lui Eminescu): "Dintr-o singură privire străbăteam toată urzeala lumii; auzeam creșterea ierbii, înțelegeam taina vieții, atingeam firele ce leagă stelele între ele, vedeam boldul care dă mișcare; ce zic?". Limbajul însuși capitulează în beatitudinea revelatoare: "Eu însumi făceam parte din acele fire, din acele stele, eram văz, eram auz, eram mișcare, eram toate (subl. în text), căci toate (subl. în text) o dată le cuprindeam". Într-un cadru cu hipotexte detectabile în viziunile ascensional-paradiziace ale
Deimografia : scenarii ale terorii în proza românească by Cătălin Ghiţă [Corola-publishinghouse/Science/1392_a_2634]
-
aici și transa mistică și atitudinea de devot, dar și fericirea temporară a visului de opiu, transa obținută prin intermediul substanței psihotrope, menite să ofere un paradis artificial și provizoriu. Expresia chipului Beatricei reflectă la limită această ambiguitate a afectelor, între beatitudine și suferință. Jane Burden, căsătorită apoi cu William Morris pentru a se stabili în final alături de Rossetti, devine modelul pentru picturi care impun o notă caracteristică împărtășită de sensibilitatea decadentă și simbolistă în tratarea unei teme specifice, cea a unei
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
un cadru bucolic. Instinctul îi dirijează mutual către o unire paradisiacă sub semnul purității sufletești și a anotimpului alegorizat, Flora, Primăvara. Dragostea împărtășită nu face loc spasmului dionisiac al instinctelor dezlănțuite, iar prezența lor solitară în mijlocul câmpului cu flori sugerează beatitudinea inocentă a cuplului adamic de dinainte de păcat. Nu există aici loc pentru ispită, pentru brutalitatea instinctelor. În Idilă, izolarea deplină a celor prinși în magia erotică este esențială. Idila se destramă cu repeziciune atunci când apare un intrus, de aceea locul
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
mod obișnuit între intenție și materializare. (b) Compunerea este involuntara și automată; apare și dispare după bunul plac, independent de voință poetului. (c) Pe parcursul elaborării, poetul simte o emoție intensă, descrisă, de obicei, ca o stare de exaltare și de beatitudine, dar evocata ocazional drept chinuitoare și dureroasă în fazele sale inițiale, desi urmată de un sentiment de eliberare fericită și de liniștire. (d) Opera încheiată îi este atat de nefamiliară și de surprinzătoare poetului, încât îi pare a fi fost
Demiurgul din Londra. Introducere în poetica lui William Blake by Cătălin Ghiţă [Corola-publishinghouse/Science/1394_a_2636]
-
îngerul blond, existența paradisiacă ar fi dezolantă.” „Fără ea, ar fi raiul pustiu.” Erosul se împlinește în Sărmanul Dionis numai în planul oniric. Femeia este cea care „declanșează deopotrivă visul treaz și colorează, senzual, visul nocturn, fiind deopotrivă, provocatoare de beatitudine aeriană, în care sensibilitatea vibrează cu o intensitate ce trece de la registrul elementarității la acela cosmic sau la anxietăți și prăbușiri până în pragul nebuniei”. Numele personajului, ca peste tot în opera eminesciană, este simbolic și reprezintă un element de caracterizare
Incursiuni în universul epic by Ana Maria Ghiban () [Corola-publishinghouse/Science/1223_a_1930]
-
asupra faptului ca, în religiile mîntuirii, paradisul de la sfîrșitul vremurilor nu se confundă cu Edenul originar. Orizontul mitic este cu totul diferit. Fericirea originară e precară, omul ce-și păstrează independența față de Dumnezeu fiind considerat ca esențialmente slab. În schimb, beatitudinea de la sfîrșit ține de perfecțiunea venită din cer, adică de contopirea creaturii umane cu Dumnezeu. Cel dinții paradis e unul al regretelor, cel de al doilea e al speranței. 46. Reprodus de Danielle Leger, art.cit. Afirmația este atribuită lui
Mituri și mitologii politice by RAOUL GIRARDET [Corola-publishinghouse/Science/1114_a_2622]