720 matches
-
lumea acestuia și îi asigură comunicarea cu Cerul. Este prototipul unei imagini cosmologice care a cunoscut o largă răspîndire: aceea a stâlpilor cosmici pe care se sprijină Cerul și care deschid în același timp calea către lumea zeilor. Înainte de creștinare, celții și germanii mai păstrau cultul acestor stâlpi sacri. Chronicum laurissense breve, scrisă prin anul 800, arată cum Carol cel Mare, în timpul unui război cu saxonii (772), a poruncit să fie dărâmat un templu din orașul Eresburg, precum și lemnul sacru al
Sacrul și profanul, Salazar by Mircea Eliade [Corola-publishinghouse/Imaginative/295581_a_296910]
-
fluturi de noapte cu coatele proptite În bălțile de bere. Clopoțelul sună, Leo privește neîncrezător prin fanta deschisă, ușa se crapă și intră omul cel Înalt, de care se apropie imediat Pat Grogan - isteț din fire, descendent din neam de celți, acum un adevărat veteran al barului lui Leo - privind ironic, cu ochii mici injectați, plini de secreție și de crimă, cu spinarea cocîrjată, de maimuță, cu genunchii de maimuță strîmbi și chirciți, cu chipul de maimuță ironic Îndreptat În sus
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2258_a_3583]
-
superb anacronism, populat de elisabetani zgomotoși și aventuroși ce „cîntă“ (după cum afirmă cu Încîntare filologii cu privire la muntenii din Catawba), „exact acele cîntece, păstrate practic nealterate, pe care le cîntau străbunii lor din Anglia cu patru secole În urmă“ sau de celții războinici cu ochi fioroși, ÎngînÎnd aceleași balade ca pe vremea cînd se repezeau dincolo de frontieră conduși de nenumărații lor Bruce. Nu. Catawbianul de astăzi nu este așa și nici nu-și dorește să fie așa. Nu este un simplu colonist
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2258_a_3583]
-
deoparte. Știți bine că eu nu accept lipsa de importanță a coincidențelor. Ei bine, maghiarul bard din care provine la noi bardă coincide ca formă cu românescul bard venit prin franceză din latinește și care desemnează „poetul care (la vechii celți) compunea și recita cântece războinice și religioase“. În acest context sunt sigur că veți considera de prost gust orice legătură pe care aș face-o eu Între expresia „armă albă“ și ideea de puritate exprimată de obicei simbolic de culoarea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2298_a_3623]
-
fost cuvânt interzis de ocupantul maghiar până în noiembrie 1918, deoarece numele Transilvania nu poate fi tradus în limba maghiară și maghiarizat, instrument folosit de unguri și în schimonosirea numelui românului și a tot ce-i românesc. Ardealul, nume dat de celți în secolul V î.H., a fost nume preferat de ocupantul ungur, deoarece el poate fi tradus și maghiarizat, Erdely. Azi, Transilvania fierbe. Ni se cere luciditate și veghe pentru a nu deveni iarăși victime, ca în anul 1940. Un
Vesnic osânditi by Petru C. Baciu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/816_a_1587]
-
oameni care se luptau în poienița luminată de razele soarelui. Se ascunse după un stejar uriaș, ce părea că susține întreaga boltă cerească, și privi scena din fața lui. Vreo zece soldați romani încercau să se apere de atacul unor războinici celți, pe ale căror chipuri Valerius citi ura, care făcea ca orice gest al lor să fie fatidic, definitiv. Dincolo de acea ură era amintirea teribilă a satelor devastate și incendiate de-a lungul anilor de invincibilele legiuni ale Romei, amintirea masacrelor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
din sate, spânzurați de picioare, torturați cu lovituri de lance și arși de vii, femeile erau violate de soldați, iar apoi omorâte - trupurile lor zăceau pe pământ, cu câte o lance înfiptă în pântece. Ura ce-i însuflețea pe războinicii celți - a căror memorie nu mai păstra amintirea atrocităților comise de gali în Italia sau împotriva orașelor romane - izvora din violența folosită în toate provinciile Galliei și Germaniei de soldații romani, ce aplicau disciplina, dar și cruzimea celor care au învățat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
bucăți. Lupii, râșii sau urșii nu luptă altfel atunci când își apără vizuinile. Valerius asista pierdut la luptă; fu frapat de liniștea cu care se înfruntau oamenii aceia - nu se auzeau strigăte sau plânsete, doar zgomotul armelor. Cel mai înalt dintre celți, care părea un gigant, tocmai își scotea lama din pântecele unui roman ciopârțit, ce se zbătea la pământ. Soldații romani, fără coifuri și scuturi, înarmați doar cu pumnale și gladia, încercau să se apere, tot mai slăbiți și palizi. Ochii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
tăie fața unuia dintre ei de la o ureche la cealaltă, descoperindu-i toți dinții, într-un rânjet sinistru. Celui de-al doilea îi smulseră armura; gol, căzut în zăpadă, se zbătea, încercând să scape. Scoase un strigăt animalic când lama celtului celui înalt i se afundă în stomac. Gigantul lovi încă o dată, și capul soldatului fu despărțit de trunchi, căzând și rostogolindu-se până la trunchiul în spatele căruia era ascuns Valerius. Barbarii scoaseră un urlet sălbatic. Strigăte și hohote de râs umplură
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
braț să-l apuce de gât, un spectru infernal înainta spre el. Închise ochii. După o clipă care i se păru nesfârșită, reuși să-i deschidă din nou. Privi în sus. Lancea era înfiptă chiar deasupra capului său, vibrând ușor. Celții. Nu erau spirite - erau celți. Valerius îi puse din nou mâna pe cap lui Lurr, îndemnându-l să nu reacționeze, să nu atace. — Tarosh! tună un glas. Valerius văzu în fața lui un gigant cu barbă lungă, blondă. Îl recunoscu pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
gât, un spectru infernal înainta spre el. Închise ochii. După o clipă care i se păru nesfârșită, reuși să-i deschidă din nou. Privi în sus. Lancea era înfiptă chiar deasupra capului său, vibrând ușor. Celții. Nu erau spirite - erau celți. Valerius îi puse din nou mâna pe cap lui Lurr, îndemnându-l să nu reacționeze, să nu atace. — Tarosh! tună un glas. Valerius văzu în fața lui un gigant cu barbă lungă, blondă. Îl recunoscu pe barbarul înalt care mai înainte
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
înalt care mai înainte îl decapitase pe soldatul roman. Uriașul îl privea cu un rânjet ce se ivea din barba mânjită de sânge. Părul roșcat îi ieșea de sub un coif de fier cu două coarne metalice, scurte și ascuțite. — Tarosh! Celtul râdea. Își șterse gura cu dosul mâinii. Își privi mâna plină de sânge și râse din nou, întinzând brațul ai cărui mușchi puternici se desenau sub pielea albă. Valerius se lăsă să alunece în zăpadă. Cuprins de spaimă, se rezemă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
din bucăți de lemn paralele, cu ținte metalice pe margine. Pe scutul de lemn era o cruce albă, în jurul căreia se vedeau picături de sânge uscat. Tot de sânge era plină și daga ce-i atârna la centură. De sus, celtul se uita la Valerius. Ca să-și scuture zăpada de pe umeri, trecu scutul peste blana pe care două curele de piele - una peste piept și alta în talie - o țineau lipită de trup. Făcu câțiva pași, fără să bage de seamă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
animalul acela care semăna cu un lup, dar care era mai supus decât oricare alt câine. — Tarosh? Valerius reuși să se ridice în picioare. Nu mai era așa de înspăimântat și își recăpătase puterile și glasul. Știa diferitele limbi ale celților, din Gallia apuseană până în Pannonia răsăriteană, așa cum le știa și pe cele ale germanilor și ale populațiilor întâlnite în lungile lui călătorii ca medic și vânzător de plante de leac. Își șterse din minte scena luptei la care asistase mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
începu să vorbească mai tare. — Eu sunt Valerius. Nu sunt înarmat. Nu am nici măcar un pumnal. Eu nu folosesc arme. Am venit aici în căutarea lui Julius Civilis. Rămase sprijinit de trunchi, cu mâna pe capul lui Lurr. — Julius Civilis, celtul. Regele batavilor. — Gul? întrebă uimit celtul. Gul Sevil? — Gul, da... Julius, cum îi spun romanii. Îl cunosc, îmi e prieten... Adăugă că îl îngrijise pe Julius Civilis când acesta fusese rănit grav la piept în bătălia de pe Meno și că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
sunt Valerius. Nu sunt înarmat. Nu am nici măcar un pumnal. Eu nu folosesc arme. Am venit aici în căutarea lui Julius Civilis. Rămase sprijinit de trunchi, cu mâna pe capul lui Lurr. — Julius Civilis, celtul. Regele batavilor. — Gul? întrebă uimit celtul. Gul Sevil? — Gul, da... Julius, cum îi spun romanii. Îl cunosc, îmi e prieten... Adăugă că îl îngrijise pe Julius Civilis când acesta fusese rănit grav la piept în bătălia de pe Meno și că îi salvase viața, însă nu și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
spatele lui Julius, făcute, după câte se spunea, de ghearele unui balaur, pe care Julius îl străpunsese cu lancea și-l ucisese. Și o cunoștea pe Velunda, preoteasa, sora lui Julius. Spuse că știa privirea ei. Nu mai adăugă altceva. Celtul râse - râseră și ceilalți împreună cu el și veniră în jurul său, bătându-l cu putere pe spate. Arătară cu lăncile înspre apus și, într-o învălmășeală de glasuri, îi explicară că acum Julius Civilis se afla dincolo de pădurile acelea, mai aproape de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
ce-mi trebuie ca să vindec. Închise traista. Eu nu port arme. Nu știu să lupt. — Tu nu ești roman. — M-am născut în Gallia, în apropiere de Tolosa. Ni s-a acordat cetățenia romană, după cum știi. Privea mâna ridicată a celtului și și-o imagina în jurul gâtului său, strângându-l până când avea să-și piardă suflarea. Sau poate că barbarul avea să-i taie și lui capul cu daga cu care îi decapitase pe cei doi soldați. Tarosh șovăi o clipă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
un gest hotărât, își duse mâna la șold și scotoci sub haină. În clipa următoare, un jet de urină coloră zăpada în galben. În acel gest, Valerius recunoscu ușurat semnul de bun venit. Seara, cu puțin înainte de asfințit, în satul celt înconjurat de păduri, unde era cu neputință să ajungi dacă nu cunoșteai locurile, Valerius, Tarosh și ceilalți războinici fură întâmpinați de bărbați, femei și copii. Toți se adunară în jurul lor, vociferând veseli. În coliba lui Tarosh - solidă, din lemn, cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
care stăteau o mulțime de bărbați și femei, Valerius urmărea discuțiile care se încrucișau și se amestecau, pentru că toți vorbeau tare, acoperindu-se unul pe altul. Preamăreau curajul și neînfricarea lui Julius Civilis, batavul pe care toți germanii și toți celții, cu excepția trădătorilor, îl iubeau pentru că se opusese romanilor. Vorbeau despre prizonieratul lui Julius la Roma, unde fusese dus la porunca lui Nero, care-i ucisese fratele. Nu se spuse nimic despre acuzația de omor care pusese din nou în pericol
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
porunca lui Nero, care-i ucisese fratele. Nu se spuse nimic despre acuzația de omor care pusese din nou în pericol libertatea regelui batavilor. Se vorbi în schimb despre Galba, noul împărat ales de legiunile din Hispania, care era prietenul celților și îl eliberase pe Julius pentru ca acesta să se poată întoarce în patria sa. Abia la sfârșitul cinei, când toți, bărbați și femei, se amețiseră cu băutura pe care o obțineau din fermentarea grâului, Valerius îi vorbi lui Tarosh, care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
le am de străbătut. Dacă vrei să-mi zici... Nu voi spune un cuvânt nimănui. — O să-ți zic. Tarosh se aplecă spre Valerius și îi vorbi îndelung la ureche. Când Valerius părăsi satul, știa de ce soldații romani se luptaseră cu celții. Știa de ce se aflau pe pământurile acelea. 2 Valerius merse câteva mile prin pădure, trecu prin luminișuri pline de zăpadă și își mână calul de-a lungul albiilor torenților. Străbătu două coline și merse pe lângă un lac cu malurile înghețate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
înfipt în pământ, revăzu dâra de sânge pe zăpadă. Erau soldați romani, îi spunea Tarosh, un pluton de zece oameni care, pe neașteptate, îi înconjuraseră pe Tarosh și pe oamenii lui în pădure, cerându-le să-i ducă în satul celt ca să-l percheziționeze. Tarosh aflase că, din porunca guvernatorului Germaniei Inferior, acei soldați urmăreau un bărbat, un gladiator care fugise din Colonia Agrippinensium, aflată la câteva mile distanță. Era gladiatorul preferat al lui Vitellius, campionul său, și poruncise să-i
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
un bărbat, un gladiator care fugise din Colonia Agrippinensium, aflată la câteva mile distanță. Era gladiatorul preferat al lui Vitellius, campionul său, și poruncise să-i fie adus înapoi neapărat. Dar nu toți soldații romani fuseseră uciși în înfruntarea cu celții. Unii reușiseră să fugă și aveau să reînceapă urmărirea gladiatorului. În legătură cu asta - oftă Valerius - nu exista nici o îndoială. Și probabil că nu erau departe. — Îmi vreau câinele înapoi. Luă câteva înghițituri de vin. Acum se grăbea să plece. Știa ce
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
urmărea nimeni. Dar îngrijorarea lui creștea. „Or să-mi sucească gâtul ca la pui“, gândi el, oftând. Dacă ar fi știut să lupte, să se apere, să țină o armă în mână... — Se spune că în păduri sunt bande de celți - bărbatul se împiedică, dar se ridică imediat, sprijinindu-și fratele. Se povestesc lucruri îngrozitoare despre ei... Nu știu din ce trib fac parte. Am auzit că sunt foarte cruzi... Vei fi în siguranță în sat, stai liniștit - glasul lui Valerius
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]