1,904 matches
-
III.3. Experiențele estetice britanice Cercetarea fenomenului cultural din spațiul britanic al sfârșitului de secol al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea a născut destul de numeroase controverse în privința autenticității experiențelor estetice ale acelei perioade. Se poate vorbi de clasicism englez? Dacă da, este acesta doar o anexă artificială a manifestărilor franceze sau are o individualitate proprie? Pentru a răspunde la aceste întrebări vom lua în considerație câteva opinii mai importante, structurându-le în două mari categorii cele care susțin
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
este acesta doar o anexă artificială a manifestărilor franceze sau are o individualitate proprie? Pentru a răspunde la aceste întrebări vom lua în considerație câteva opinii mai importante, structurându-le în două mari categorii cele care susțin autonomia deplină a clasicismului englez și cele care vizează o anumită impuritate a acestuia. Din prima categorie face parte lucrarea lui Matei Călinescu Clasicismul european în care autorul argumentează individualitatea manifestărilor engleze (cât și a celor din alte spații culturale) prin prisma faptului că
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
vom lua în considerație câteva opinii mai importante, structurându-le în două mari categorii cele care susțin autonomia deplină a clasicismului englez și cele care vizează o anumită impuritate a acestuia. Din prima categorie face parte lucrarea lui Matei Călinescu Clasicismul european în care autorul argumentează individualitatea manifestărilor engleze (cât și a celor din alte spații culturale) prin prisma faptului că, în linii generale, clasicismul ar trebui privit drept o forma mentis care transcende condițiile istorice particulare care au generat-o
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
care vizează o anumită impuritate a acestuia. Din prima categorie face parte lucrarea lui Matei Călinescu Clasicismul european în care autorul argumentează individualitatea manifestărilor engleze (cât și a celor din alte spații culturale) prin prisma faptului că, în linii generale, clasicismul ar trebui privit drept o forma mentis care transcende condițiile istorice particulare care au generat-o.136 În acest sens, se afirmă că diferențierea de modelul francez nu reprezintă decât o altă fațetă a aceluiași curent literar, concluzionându-se că
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
o forma mentis care transcende condițiile istorice particulare care au generat-o.136 În acest sens, se afirmă că diferențierea de modelul francez nu reprezintă decât o altă fațetă a aceluiași curent literar, concluzionându-se că "a existat un puternic clasicism englez, purtând pecetea spiritului iluminist și sentimentalist burghez."137 Se observă, totuși, în această afirmație amestecarea a trei tipuri de viziuni estetice și anume cea clasică, iluministă și romantică (prin aluzia făcută la sentimentalism), ceea ce demonstrează până la urmă impuritatea epocii
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
au avut o individualitate puternică, nefiind posibil ca una să o absoarbă pe cealaltă. Se accentuează, astfel, originalitatea în gândire și în creație a lui Dryden sau Pope, permițând identificarea pe deplin a unei epoci clasice în literatura britanică.138 Clasicismul francez a reprezentat doar o putere fertilizatoare, furnizând trăsături precum accentuarea formei, structurarea conținuturilor, ordinea, trăsături ce nu erau native englezilor, dar pe care aceștia au fost dornici să le învețe și să le prelucreze în stil propriu. O altă
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
clasică engleză între 1688 anul "Revoluției glorioase", care presupune îngrădirea atribuțiilor regelui și creșterea puterii Parlamentului și anii 1740-1745, când apar primele semne ale ceea ce s-a numit ulterior preromantism.139 Manifestările acestei perioade sunt considerate cele mai apropiate de clasicismul francez, mai ales că literatura engleză a avut, la fel cu cea franceză, o evoluție continuă din Evul Mediu, ceea ce i-a permis să-și creeze propria personalitate, asimilând orice influență într-o manieră particulară. Cu toate acestea, clasicismul englez
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
de clasicismul francez, mai ales că literatura engleză a avut, la fel cu cea franceză, o evoluție continuă din Evul Mediu, ceea ce i-a permis să-și creeze propria personalitate, asimilând orice influență într-o manieră particulară. Cu toate acestea, clasicismul englez este privit ca fiind mai puțin spontan, mai puțin asumat interior o formulă ce nu a fost trăită pe deplin. De altfel, Henri Peyre considera că singura manifestare întru totul originală și unitară a elementelor clasice a fost doar
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
un stil comun sunt argumente care fac din literatura engleză a acelei epoci "o literatură clasică minoră". Totalitatea opiniilor însumate aici scoate în evidență, până la urmă, greutatea analizării acestei perioade, care poartă în aparență semnele exterioare ale aceluiași tip de clasicism precum cel francez, dar se manifestă totuși într-o manieră particularizată, dezvoltând aspecte ce nu sunt comune cu modelul galic. Astfel, pentru stabilirea unei viziuni de ansamblu vom lua în considerație periodizarea făcută de Matei Călinescu ce distingea trei etape
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
Artei poetice a lui Boileau (1674), Dryden este primul în spațiul britanic care coagulează într-o manieră atractivă și plină de forță aspecte ale ideologiei clasice. Deși, după cum o arată raportarea temporală, conceptualizările lui Dryden se concretizează simultan cu formarea clasicismului francez, neinteresând astfel lucrarea de față care urmărește cu precădere moștenirea spirituală lăsată de epoca lui Ludovic al XIV-lea, totuși o scurtă prezentare se impune în măsura în care se dorește o înțelegere mai profundă a mecanismelor estetice care au dus la
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
față care urmărește cu precădere moștenirea spirituală lăsată de epoca lui Ludovic al XIV-lea, totuși o scurtă prezentare se impune în măsura în care se dorește o înțelegere mai profundă a mecanismelor estetice care au dus la crearea acestei formule particulare a clasicismului pe care o regăsim în spațiul britanic. Textul lui Dryden nu are caracterul dogmatic al poeticilor în general, ci se structurează sub forma unui dialog între patru personaje care întruchipează puncte de vedere diferite cu privire la modalitatea de concepere a creației
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
bine rânduită va oferi publicului mai multă bucurie." Susținerea acestor aspecte tragicomedia sau diversificarea intrigii contravin doctrinei clasice, fiind rodul acelei libertăți la care spiritul englez nu a putut renunța niciodată. Ion Constantinescu vedea această atitudine drept o "evadare din clasicism"144, permițându-i lui Dryden să-l aprecieze pe Shakespeare a cărui operă este supusă unei analize deosebit de pertinente. Astfel, prin raportarea la Ben Johnson, dramaturg care este mult mai riguros, mai ordonat, se face următoarea afirmație memorabilă: "Shakespeare a
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
publicat în 1674 nu constituie singura sursă de inspirație, la acesta adăugându-se Poetica lui Aristotel, Epistola către Pisoni a lui Horațiu sau Tratatul despre sublim al lui Longinus. Toate acestea constituie fondul comun din care s-au născut principiile clasicismului, pe care Pope le-a urmat, însă le-a și adaptat în spiritul unei libertăți, despre care am văzut deja că este tipic britanică, dar și sub semnul unei exaltări a vârstei, deoarece avea doar 22 de ani când a
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
nu doar în spațiul cultural britanic, ci și în restul Europei, unde a fost propagat prin intermediul traducerii în franceză, care, după cum știm, era limba schimburilor intelectuale ale acelui secol. Succesul înregistrat nu se datorează doar concretizării unor principii în spiritul clasicismului, care domina încă începutul secolului al XVIII-lea, cât și manierei de a le transmite, manieră apreciată, desigur, mai mult de către publicul britanic, deoarece orice traducere deformează, până la un punct, construcția exterioară inițială. În acest sens, Reuben A. Brower atrăgea
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
respecta regulile anticilor / Căci a copia natura-nseamnă, de fapt a-i copia pe ei"153 Se concentrează aici, prin exprimarea inspirată a lui Pope, justificarea venerației pentru opera anticilor, venerație care a constituit unul din pilonii de bază ai clasicismului. Redirecționarea inspirației către scrierile Antichității presupune până la un anumit punct o subscriere a acesteia în zona livrescului căci "Acele reguli descoperite în vechime / Sunt tot natură, dar natură-organizată"154, preferându-se, astfel, modelul literar și artificial în mare măsură celui
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
fapt, o inversare a polarităților. Tradiția înțelegându-se prin aceasta totalitatea hipotextelor nu-și păstrează statutul de model, ci devine o matrice golită de conținutul inițial spre a fi reinvestită sub semnul jocului și al ironiei cu un alt conținut. Clasicismul, însă, dorește o preluare integrală a modelului antic, lăsându-i neatinsă aura de superioritate și semnificațiile originare. În acest sens, tradiția nu-și modifică semnificatul, așa cum se întâmplă în postmodernism. Afilierea la un model presupune însă, pe lângă avantajul unei lecții
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
de geniu pot fi însuflețite."157 Pope merge chiar mai departe, arătându-se în favoarea licențelor poetice, care ajută în manifestarea deplină a frumuseții. Prin acceptarea unor neregularități în actul artistic ca sursă a frumosului, autorul se îndepărtează oarecum de doctrina clasicismului, care presupunea o ordonare riguroasă a formei. În acest sens, Pope se distanțează de aplicarea dogmatică a regulilor; dincolo de acestea există inefabilul substanței poetice care nu poate fi schematizat și care este dat de manifestarea intuiției creatoare ce, la rândul
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
raza-i lucitoare, / O aurește, însă n-aduce vătămare. / Expresia e straiul gândirii omenești: / Te prinde numai dacă-ai știut s-o potrivești" sau " Sunetul trebuie-un ecou al sensului să fie". Adaptarea formei la conținut este una din regulile clasicismului, care se subsumează principiului mai larg al verosimilității. Revenind la actul critic, se sugerează adoptarea unei atitudini temperate, prin evitarea extremelor și a unilateralității, care este văzută drept rodul unei îngustimi nejustificate și neproductive a spiritului: " Nu cerceta de-nțelepciunea
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
secvențe are în centru sintagma "critică morală", conturându-se astfel ideea corectitudinii din punct de vedere etic. Astfel, dincolo de intuiție, judecată și cunoștințe, criticul trebuie să se subsumeze adevărului și purității, să fie modest și temperat. Iată idealul moral al clasicismului. În aceeași linie, portretul criticului model mai include plăcerea de a educa, trebuind ferită totuși de orgoliul unei cunoașteri absolute, renunțarea la ambiții sau mânie, adoptarea sincerității și a unei severități în limitele umanului, capacitatea de a se ridica dincolo de
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
la început de veac evoluția spectaculoasă a criticii literare. Astfel, printre figurile marcante care par a se fi subsumat întru totul sfaturilor din Eseul asupra criticii se numără și Samuel Johnson care continuă în plin secol al XVIII-lea tradiția clasicismului prin subsumarea analizelor sale literare la ideea de rațiune, ordine și finalitate morală. În studiul său deosebit de interesant Doctor Johnson: A Study in Eighteenth Century Humanism Percy Hazen Houston face o paralelă între criticul englez și Boileau, considerând că există
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
scrisă la ediția din 1765 a operelor lui Shakespeare, pe care o vom analiza în continuare întrucât reprezintă cel mai deplin viziunea clasică a autorului, după cum sugera și Paul Hazard "Când îl abordează pe Shakespeare, ajunge la esența însăși a clasicismului, la preocuparea pentru adevărul etern și universal pe care acesta a vrut să-l capteze."163 Pare oarecum paradoxal ca analiza operelor shakespeariene respinse brutal de majoritatea clasicilor datorită ignorării regulilor (după cum se observa la Voltaire) să evidențieze tocmai trăsături
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
nevoit să renunțe la anumite principii pentru a păstra admirația față de marele dramaturg și să recunoască în mod inteligent genialitatea și acolo unde aceasta nu s-a supus neapărat regulilor. Înlăturarea dogmatismului marchează, de fapt, o treaptă nouă a evoluției clasicismului, care capătă în secolul al XVIII-lea forme mai liberale. Pe de altă parte însă, acest tip de atitudine față de Shakespeare poate fi justificată și de apartenența la spațiul englez, ceea ce presupune o înțelegere "din interior" a operei acestuia, așa cum
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
acestuia, așa cum au făcut-o și Dryden sau Pope și așa cum nu a putut-o face un străin precum Voltaire. Analizând prefața scrisă de Johnson se poate observa rodul unei minți flexibile, care, deși are încă o încredere nedisimulată în clasicism, nu și-l asumă cu servilism, fiind capabil să atace convențiile atunci când acestea i se par iraționale. În acest sens, este ilustrativă afirmația lui Ion Zamfirescu: "Avem de-a face, nu cu un tradiționalism înghețat, dogmatic, ci cu unul viu
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
Îmbinarea celor două elemente nu este respinsă, considerându-se că astfel actul dramatic produce mai multă plăcere receptorului, asigurându-se, în acest sens, și o dublare a puterii educative. Oricât de surprinzătoare ar părea această atitudine prin raportare la dogma clasicismului, nu este la fel de neașteptată dacă o punem în paralel cu cea a lui Dryden care susținea exact același lucru în eseul său, discutat anterior. De asemenea, Johnson se situează pe poziții contrare în ceea ce privește respectarea regulii celor trei unități, militând, din
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
mai bună."167 Personalitate complexă așadar, Samuel Johnson marchează prin dualitatea sa poate cel mai bine caracterul tranzitiv al secolului din care face parte, secol care se mai afla încă printr-o jumătate a ființei sale sub auspiciile puternice ale clasicismului, pentru ca cealaltă jumătate să se deschidă treptat, dar sigur către zodiile romantismului. În acest sens, în loc de concluzii, vom prelua aici afirmația lui Paul Hazard cu privire la criticul englez: "Să-i acordăm tipul de grandoare care se potrivește unui conducător de citadelă
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]