1,473 matches
-
orientală. În România, pe fondul conflictului cultural/ideologic dintre sat (depozitar al tradiției autohtone autentice, necorupte) și oraș (spațiul al nevrozei, al corupției, al desfrîului și al înstrăinării) și al unei tot mai pronunțate aculturări modern-francofile a elitelor culturale, estetismul decadent a fost îmbrățișat de „proletari intelectuali” (Bacovia, Petică, Traian Demetrescu, M. Cruceanu), de clerici eretici (Arghezi, Gala Galaction), de rentieri ruinați și urmași ai micii boierimi scăpătate (Macedonski, Anghel, Ion Vinea), de provinciali eșuați în boemă (Mircea Demetriade, Iuliu Cezar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
de slugă, Vinul de viață lungă ș.a.). Prezența unor esteți precum Dimitrie Anghel, Al.T. Stamatiad sau Ștefan Petică în paginile Sămănătorului indică un clivaj identitar simetric în rîndul aripii „conservatoare” a simbolismului autohton. La D. Anghel, opțiunea pentru estetismul decadent se accentuază către 1910, după o fază parnasiană. Un anume bucolism stilizat e de altfel prezent și într-o latură a simbolismului francofon (de la Paul Fort și Marcel Schwob pînă la Francis Jammes și Verhaeren)... Idilismul nostalgic caracterizează o mare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
academizării acestuia prin intermediul lui Ovid Densusianu și al Vieții noi, dar și ca reacție la propaganda poetică naționalistă din perioada celui de-al doilea război balcanic (1912-1913), pe fondul primelor ecouri românești ale futurismului și cubismului. În jurul lui 1910, estetismul decadent se radicalizează și se purifică - separîndu-se și insularizîndu-se polemic. Estetismul academizant al Vieții noi începe să fie concurat de un simbolism al independenților. Epuizarea curentului simbolist, căderea sa în stereotipie și manieră urmează rapid „vîrfului” afirmării și asimilării publice; produs
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
închis într-o formă originală, critica se sperie ca de roșu și, ațîțată că s-a trecut peste puterea ei de pricepere, caută, oftînd după nimicurile ușor digestibile, să insinueze că literatura ar fi în decadență. (...) Există totuși o literatură decadentă la noi. Ea se îndeletnicește, sub pretext de tradiție, cu exhibarea cotidiană a muzelor dospite de vreme. În locul poeziei lui Eminescu, ni se dă limonadă de clar de lună, în locul unui Odobescu, unui Hajdeu, unui Caragiale, ni se dă... citiți
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
vă rog ce se publică de obicei. Imitația în literatură mai are însă și neajunsul că trivializează pe cei imitați încît îi faca de nemaicitit”. De remarcat conflictul terminologic dintre categoria pozitivă și cea negativă a Decadenței: pentru tradiționaliști, cuvîntul „decadent” are conotații patologizante: „boală”, „degenerescență”, „sminteală”; polemic, Davidescu transferă accepțiile negative asupra literaturii adversarilor. Tonul insurgent, „purificator” al manifestului se prelungește în două interviuri imaginare cu caracter pamfletar semnate Nae&Mitică (corespunzînd celor mai tineri insulari: Nae Ionescu și Dem
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
magna. O istorie a literaturii române dincolo de tabuurile ei, Editura Universității de Vest, Timișoara, 2004). Printre „recuperatorii” de ultimă oră ai personalității lui B.-P. se numără Angelo Mitchievici, autor al unui studiu despre decadentismul românesc (v. fragmentul „Portretul unui decadent - Alexandru Bogdan-Pitești“, în revista constănțeană Ex Ponto, nr. 3 (12), anul IV, iulie-septembrie 2006, pp. 108-119). S-a născut pe 13 iunie 1871, la Pitești, în familia unui fruntaș conservator local, aromân cu genealogie aventuroasă, și a unei fiice de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
superficiale (N.b.: Macedonski le oferea ciracilor săi din cenaclu diamante false din... pauperitate), au avut totuși - nu doar atunci - rolul lor în promovarea și în legitimarea oficială prin politic a artei moderne... Cu atît mai mult cu cît „arta decadentă”, „arta pentru artă”, era privită ca o extravaganță morbidă de către „sănătosul” mainstream autohton(ist)... În fapt, aproape nimic nu a lipsit din meniul vizitei: conferințe la Ateneu, vizite la Mitropolie, la Biserica Domnița Bălașa și la Catedrala Sf. Iosif, la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
poezii argheziene apărute mai întîi în Viața socială, nr. 1/1911, și republicată în... Absolutio (nr. 5-6/1914). Într-un articol cu valoare de program, „Curentul nou la noi“, I. Ludo face un istoric al estetismului european și al simbolismului decadent de la noi, recapitulează activitatea micilor publicații estetizante (Literatorul, Linia dreaptă, Vieața nouă, Revista celor l’alți, Versuri și proză, Farul, Simbolul, Insula, Grădina Hesperidelor și Fronda) și, desigur, face elogiul lui Arghezi... Orientare simbolistă „sintetică”, fără accente polemice, recenzii de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
lumii», animați de vaste curiozități și de dorința de a cunoaște. Superficiali, de bună seamă, fiindcă năzuiam să luăm în brațe, cu opinteli ridicole și crăcănați pe slabele noastre mădulare, toate dintr-odată: literatura, științele și artele, sensibilitatea rafinată și decadentă a epocii, veritățile substanțiale agonisite de școli de cultură, tot ce-au ignorat strămoșii și părinții noștri”. Lista de lecturi și audiții este elocventă: Baudelaire, Edgar Poe, Verlaine, Rimbaud, Mallarmé, Laforgue, Herédia, Samain, Villiers de l’Isle-Adam, Barbey d’Aurevilly
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
franceze contimporane”, pornind de la articolul „Poezia epocei“ al lui Nicolas Beaudouin, „unul din reprezentanții curentului paroxist anunțat acum doi ani cu mare tămbălău de dl Jean de Thogorma”: „Poezia nouă e tocmai opusă sentimentalismului, scepticismului, diletantismului elegant și altor anchiloze decadente tour d’ivoire. (...) Artei pentru artă (...) ea opune arta pentru viață”. Este semnalată, cam confuz, influența democratismului whitmanian asupra lui Zola, Paul Adam, Verhaeren, Dehmel, Nicolas Beaudouin, Henry Guilbeaux, Canudo, Paul Friederich, Paul Zech, Stefan Zweig ș.a.: „Acești poeți (sic
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
frîu, de un cult excesiv al individului. Cugetul lui Nietzsche îi robește. Toți pregătesc și anunță mesiile de mîine: supraoameni”. Textul exprimă - „în oglindă” - sensibilitatea estetico-ideologică a comentatorului, opțiunea sa pentru apropierea prozei de poezia lirică, refuzul „anecdoticului” tradițional, gustul decadent pentru „geniul melancolic” al modernității, sensibilitatea social(ist)ă pentru marginali și dezmoșteniți: „Vagabonzii și cerșetorii defilează, desenați cu o nemaipomenită îndrăzneală și poetizați, în decorul cel mai încîntător; cum zice Vogue: realism liric. Nenorocul, mizeria, lenea, vițiul, alcoolul, totul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
XX-lea, ca o reacție împotriva provincialismului și a verismului în artă. Originile sale intelectuale sînt, pe de o parte, cultura politică anarhistă, naționalistă, socialistă și sindicalistă - de sorginte soreliană - a Italiei post-Risorgimento și, pe de altă parte, estetismul „independenților” decadenți (Marinetti a fost inițial un discipol al lui Gabriele d’Annunzio), sursele filozofice asumate fiind intuiționismul lui Bergson, pragmatismul lui William James și vitalismul lui Friedrich Nietzsche. Poemele lui Whitman și Verhaeren (cu ale sale „orașe tentaculare”) au reprezentat, la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Simultaneismul“ al aproape adolescentului Ion Vinea (1915), vădește în schimb o destul de bună familiarizare cu principalele tendințe ale poeziei noi. Autorul articolului vede - nu fără temei - în noile curente postsimboliste o tendință de extravertire a poeziei (după introvertirea nevrotică a decadenților) și o formă modernă de mimesis liric: „Poetica contemporană derivă de la Walt Whitman și Émile Verhaeren, și caracteristica ei (vorbind în termeni generali) e sforțarea de a reda cît mai fidel viața modernă. Aceasta se poate vedea și din școlile
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
va fi promovat de ei atît înainte, cît și după apariția lui din 1927. Atitudine cît se poate de logică: nu era, oare, Arghezi cel mai important deschizător de drum al modernismului românesc, acela care aclimatizase cel mai convingător estetismul decadent și morbid în solul sănătos al tradiției autohton(ist)e? Faptul că îi tăia lui Ion Vinea „bucățile cele mai libere” în perioada cînd scria la Cronica (1915-1916) rămîne doar un detaliu... În nr. 76, Contimporanul găzduiește o anchetă de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
revistei conduse de Sașa Pană, mai precis, prin „excomunicarea” lui Ilarie Voronca și prin victoria opțiunii lui Roll pentru o hardline ideologică bolșevizantă, antimodernistă, bref, pentru o „avangardă politică” în locul celei „estetice”, denunțată ca „emasculată”, „sterilă”, „mistică”, făcînd „jocurile burgheziei decadente și profasciste”. Același tip de argumente la adresa suprarealismului vor fi vehiculate, de altfel, și în perioada dictaturii preletariatului... În numărul 47 (septembrie 1924) al Contimporanului este publicată următoarea notiță: „Marinetti și Prampolini ne scriu: Scumpi amici, așteptînd marea plăcere de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
apropiat foarte de tradiția ocultă a marii arte: cea numenală și deasupra valorilor estetice” este scos, astfel, de sub incidența interpretărilor reductive, fie ele „tradiționaliste” sau „moderniste”, și așezat sub zodia unei vizionarism integrator: „A face din Arghezi un poet al decadenții, pervers adorator al hidosului, dovedește o desăvîrșită neînțelegere a mesagiului poetic al dlui Arghezi, care constă în anexarea tuturor domeniilor și instituirea pentru sensibilitatea noastră a unui platou de unde toată creațiunea, scîrnavă sau îngerească, să se poată vedea, ridicată și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Virgil Teodorescu, Paul Păun, Maxy, Gellu Naum ș.a. erau militanți radicali de stînga). Odată cu instaurarea dogmatismului realist-socialist, componenta de libertate artistică - anarhică, revoltată, ludică și imaginativă - trebuia însă abandonată în favoarea „necesității înțelese” a Revoluției proletare și denunțată ca reminiscență burgheză, „decadentă”. În deceniul șapte, recuperarea estetică a avangardei interbelice s-a produs pe o linie ideologică marxizantă (în virtutea opțiunilor politice de stînga ale majorității avangardiștilor interbelici, dar și ca replică pozitivă la „dezumanizarea”, „alienarea” și „reificarea” artei în societatea capitalistă contemporană
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
escroc și mecena Alexandru Bogdan-Pitești, figură informală excentrică a epocii, protector și susținător al primei noastre modernități artistice. Repatriat din Franța după o tinerețe anarhistă și aventuroasă, acesta a intermediat, la sfîrșitul secolului al XIX-lea, vizita oficială a „magului” decadent Josephin „Sâr” Peladan (al cărei succes are o notă certă de spectacol provincial) și a sponsorizat expoziția din 1908 de la București a pictorilor impresioniști Derain, Forain și Galanis, invitați de emulul lor Iosif Iser. Cu toate contradicțiile aferente, rolul lui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Marin, Eseu despre textul poetic II, Editura Cartea Românească, București, 1986 Mioc, Simion, Opera lui Ion Vinea, Editura Minerva, București, 1972 Mirodan, Al., Dicționarul neconvențional al scriitorilor evrei de limbă română, Editura Minimum, Tel Aviv, 1986 Mitchievici, Angelo, „Portretul unui decadent - Alexandru Bogdan-Pitești”, în revista Ex Ponto, Constanța, nr. 3 (12), anul IV, iulie-septembrie 2006, pp. 108-119 Mîndra, Mihai, „Felix Aderca: jewishness and modernism”, publicat în Studia Hebraica, nr. 1, București, 2001 Modernismul în literatura română. Contribuții bibliografice, București, Biblioteca Centrală
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
perechi normale și altele care adoptau poziții ciudate și chiar unele care intrau clar în ceea ce s-ar putea considera drept perversiune. Și descoperi, ușor uimit că, în pofida a tot ceea ce crezuse mereu, „rafinamentele“ nu erau rodul progreselor unei civilizații decadente. O rasă, atât de înapoiată precum yubani-i, care nu cunoștea utilizarea metalului, nici măcar a pietrei șlefuite, și care își întemeia întreaga ei cultură pe folosirea lemnului, a trestiei și a otrăvii, ajunsese totuși să descopere tot ce putea fi mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
-
hotel amețitor de scump, plasat în decorul campestru din afara orașului. Era o filială a unui club londonez la modă și se zvonea că devenise un loc căutat de celebritățile care erau libere în weekend. Hotelul avea o reputație incitantă și decadentă, un centru de frumusețe de ultimă oră cu tratamente sofisticate și piscine uriașe în interior și exterior. Jake n-ar fi dus-o acolo nici într-un milion de ani. Alice a ezitat, dureros de tentată. După atâta vreme în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2086_a_3411]
-
comunități religioase nu este reprezentat de tineri, ci de Isus Cristos. În unele cazuri, în mod paradoxal, e mai bine să nu avem tineri dacă prezența acestora coincide cu o diluare a propriei sârguințe și cu o lunecare spre calcule decadente. Trebuie să ne eliberăm de orice formă de platitudine, întrucât cine are mai mulți «recruți» nu este în mod automat cel mai demn de încredere și de stimă, și viceversa. Nu se cuvine, așadar, să fim «neloiali» cu tinerii, adică
Nu perfecţi, ci fericiţi : pentru ca profeţia vieţii consacrate să aibă sorţi de izbândă by Michael Davide Semeraro () [Corola-publishinghouse/Science/100999_a_102291]
-
este crucea pe care ne răstignește plictiseala. În năpădirea de farmece și-n suflul de extaz ce-mi risipește rosturile pe latura nemărginirii, scârba de mine e singurul meu stăvilar. Ce să mai fac cu atât eu? Bach e un decadent în sens ceresc. Numai așa se explică descompunerea solemnă de care nu te poți feri de câte ori te întîlnești cu lumea creată de el. Pe măsură ce plictiseala îngroașă timpul, ea subțiază lucrurile în calități străvezii. Materia nu rezistă desfigurării ei necruțătoare. A
Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
-
compoziția lăuntrică a unui om contradictoriu. A face psihologie pe spatele cuiva înseamnă chiar a dezvălui lipsa de puritate a forțelor ce îl agită, amestecul ciudat și neprevăzut de elemente. Teoretic, greu ne închipuim combinația de barbarie și de melancolie decadentă, de vitalitate și de vag, de instinct și de rafinament. De fapt însă, atâția sânt chinuiți de un apus al vieții în reflexe încă sigure! Doruri îndelungi, îmbrățișînd desfășurările cosmice și înflorindu-le de nesiguranțele visului - de unde ar porni ele
Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
-
iar altul își tărăgănește sufletul într-o muzică formal tărăgănată - aceasta nu dovedește nimic împotriva unei comunități adânci de sensibilitate. Cu Bach, nu mai ești în lume din cauza lui Dumnezeu, cu Wagner, din a iubirii. Important este că amândoi sânt decadenți, că amândoi destramă viața într-un fel de elan negativ, amândoi ne îmbie să murim în afară de noi. Și amândoi nu pot fi înțeleși decât în oboseală, în neanturi vitale, în deliciile pieirii. Nici unul, nici altul nu pot servi ca antidot
Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]