3,808 matches
-
meta/1996/v41/n2/003399ar.pdf. LAVAULT-OLLÉON, Élisabeth, " Traduire en classe: pourquoi et pour qui? ", în Le rôle de la traduction dans l'enseignement des langues étrangères, Didier Érudition, Triangle 10, Paris, 1991. LAVAULT-OLLÉON, Élisabeth, " Le skopos comme stratégie de déblocage : dialecte et scotticité dans Sunset Song de Lewis Grassic Gibbon ", în Meta : Journal des traducteurs/Meta : Translators' Journal, vol. 51, no. 3, septembre 2006, p. 504-523, consulté le 2 mai 2011, URL : http://www.erudit.org/revue/meta/2006/v51/n3
[Corola-publishinghouse/Science/1467_a_2765]
-
le principe fondamental qui détermine le but de tout processus traductif ". Notre traduction. 169 Sur la théorie du skopos, voir également : Hans Vermeer, A Skopos Theory of Translation, Textcontext Wissenchaft, Heidelberg, 1996 ; Élisabeth Lavault-Olléon, " Le skopos comme stratégie de déblocage : dialecte et scotticité dans Sunset Song de Lewis Grassic Gibbon ", în Meta : Journal des traducteurs/Meta : Translators' Journal, vol. 51, no. 3, septembre 2006, consulté le 2 mai 2011, URL : http://www.erudit.org/revue/meta/2006/v51/n3/013555ar.pdf
[Corola-publishinghouse/Science/1467_a_2765]
-
puțin cunoscută. După surse chineze, spre sfârșitul secolului al IV-lea d. H., o populație numită Shuan Shuan a preluat controlul asupra unor teritorii din Asia Centrală, între râurile Amu-Daria și Sâr-Daria. Limba vorbită de avari nu este cunoscută, fiind un dialect mongol sau o limbă turcică. Avarii erau un popor asiatic, nomad, de păstori războinici, asemănător cu hunii. După mijlocul secolului al VI-lea, stăpânirea avarilor din Asia Centrală a fost lichidată de populații turce, astfel că o parte a avarilor s-
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
Chilbudios, apărător al Dunării, viteaz și dezinteresat, strateg al Traciei, care a oprit pe barbari la hotar-după căderea generalului roman, el notează că "Istrul poate fi trecut în voie de barbari". Suidas menționează "limba latinilor", care nu poate fi decât dialectul romanic nord-dunărean. În această perioadă, la slavii din regiunea carpato-dunăreană, se constată o neașezare, o lipsă de viață politică și de rânduială, după autorul Strategicon-ului, Mauriciu. Acum, a doua jumătate a secolului al VI-lea, agricultura le era străină slavilor
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
Peninsulei Balcanice. În plus, limba română este "adânc înrâurită" de limba bulgară, care se vorbește tot în sudul Dunării, în schimb, lipsesc împrumuturile germanice, deși goții și gepizii au locuit câteva secole în Dacia, la nord de Dunăre. Cele trei dialecte daco-, macedoși istroroman alcătuiesc o singură limbă (română), iar poporul (român) ce vorbește cele trei dialecte trebuie să fi locuit, odinioară, laolaltă, în sudul Dunării, căci macedoromânii n-au călătorit din Transilvania până în Pind. Românii s-au creștinat, noua credință
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
în sudul Dunării, în schimb, lipsesc împrumuturile germanice, deși goții și gepizii au locuit câteva secole în Dacia, la nord de Dunăre. Cele trei dialecte daco-, macedoși istroroman alcătuiesc o singură limbă (română), iar poporul (român) ce vorbește cele trei dialecte trebuie să fi locuit, odinioară, laolaltă, în sudul Dunării, căci macedoromânii n-au călătorit din Transilvania până în Pind. Românii s-au creștinat, noua credință primind-o în sudul Dunării, deoarece Dacia a fost părăsită înainte de Constantin cel Mare, când a
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
plus, să fi fost mai propice latinizării (romanizării) decât Dacia nord-dunăreană, imperfect (incomplet) romanizată, între 106-275, și, fără îndoială, golită de populație după năvălirile barbare din secolul al III-lea. Însăși unitatea limbii române, care se remarcă până și în dialectele îndepărtate, ca cel macedo-român din sud, nu se poate explica decât printr-o despărțire relativ recentă a celor două idiomuri, "poate prin secolul al X-lea". Prin urmare, conchide Lot, au avut loc două migrații: una determinată de părăsirea Daciei
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
noi".9 Păstrându-și rezervele, istoricul francez conchidea fără echivoc: Argumentele de reținut împotriva continuității daco-romane la nordul Dunării sunt următoarele: 1. Dispariția oricărei urme de civilizație sub formă de orașe, drumuri, medalii sau monede, ceramică. 2. Identitatea dintre idiomul (dialectul) aromân și cel daco-român nord-dunărean. 3. Liturghia slavă. 4. Toponimia". Apoi Lot le analizează pe rând: "Să examinăm aceste patru puncte. 1. Dispariția monedelor este o dovadă că a încetat orice fel de comerț între nordul și sudul Dunării. La
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
fi de foarte mare ajutor pentru istorie. Faptul că se invocă pentru explicarea acestei unități de limbă contactele neîntrerupte (de ce neîntrerupte?) dintre nord și sud, nu înseamnă nimic. Există contacte și mai neîntrerupte între nordul și sudul Galiei, și totuși dialectele abundă, sunt ca niște limbi aparte. La fel în Italia, Spania, Germania. Singurul argument valabil ar fi să se invoce observația (constatarea) că limbile aparținând unui popor mai puțin evoluat se schimbă foarte puțin, chiar pe un spațiu întins. Întrebare
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
nord. Alungați în primul rând de slavi, ei au început să rătăcească din loc în loc, ca păstori, în timp ce la nordul Dunării, daco-romanii au putut rămâne, măcar în parte, agricultori. Ar trebui studiat, în acest sens, limbajul țărănesc din cele două dialecte, daco-român (nord) și aromân (sud). Apoi, rămâne de explicat de ce latina a înlocuit în asemenea măsură și atât de rapid limba autohtonă (dacă), încât în limba română nu se mai păstrează nici un cuvânt autohton (au rămas foarte puține). Nu găsesc
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
inclusiv în gramatică (vezi mai jos). Numai prin admiterea unui proces de secole de înrâuriri reciproce între români și slavi, iar nu prin vreo despărțire străveche și brutală a populației autohtone spre munte, se explică asemănarea strânsă între cele trei dialecte românești: daco-român, macedo-român și meglenoromân. Dacă se admite o lungă conviețuire latino-slavă și despărțirea dialectelor românești în spațiul locuit odinioară de romanitatea sud-dunăreană, prin treptata desnaționalizare (asimilare) a unor ramuri intermediare, încheiate abia în secolul al XIII-lea, atunci se
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
reciproce între români și slavi, iar nu prin vreo despărțire străveche și brutală a populației autohtone spre munte, se explică asemănarea strânsă între cele trei dialecte românești: daco-român, macedo-român și meglenoromân. Dacă se admite o lungă conviețuire latino-slavă și despărțirea dialectelor românești în spațiul locuit odinioară de romanitatea sud-dunăreană, prin treptata desnaționalizare (asimilare) a unor ramuri intermediare, încheiate abia în secolul al XIII-lea, atunci se poate explica unitatea dialectică a limbii române. Contactul între daco-romani, aromâni și meglenoromâni s-a
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
-lea, cel puțin. Ca să se păstreze limba cu toate nuanțele ei, trebuie presupusă continuarea unei culturi mai înalte în toate timpurile, cultură completă, orășenească și rurală, de o mare varietate. În noile condiții, s-ar fi putut naște mai multe dialecte romane, dacă nu s-ar fi împotrivit la aceasta o intercirculație deosebit de activă, în interiorul regiunii, prin tot ceea ce răspândește în sensul unității, în părțile Pindului, ca și în acelea ale Carpaților, păstorul transhumant, care amestecă și armonizează graiul.39 În
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
acestea nu merg până la identitate completă. În același timp, este incontestabil că un număr relativ ridicat de cuvinte, mai ales în albaneză și română, provin din idiomurile populațiilor preromane și anterioare slavilor. Astfel, româna este parțial o limbă balcanică prin dialectele ei sudice: aromâna, meglenita și istroromâna, dar majoritatea românilor și a limbii lor este dunăreană și carpatică numărul și valoarea cuvintelor autohtone în dialectul "daco-român" confirmă acest lucru.42 Este necesară limpezirea raporturilor albano-române în gramatică, dar mai ales în
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
provin din idiomurile populațiilor preromane și anterioare slavilor. Astfel, româna este parțial o limbă balcanică prin dialectele ei sudice: aromâna, meglenita și istroromâna, dar majoritatea românilor și a limbii lor este dunăreană și carpatică numărul și valoarea cuvintelor autohtone în dialectul "daco-român" confirmă acest lucru.42 Este necesară limpezirea raporturilor albano-române în gramatică, dar mai ales în lexic, domenii ce s-au bucurat de atenția deosebită a lingviștilor, mai ales de la Miklosich încoace, cu privire la formarea limbii și etnogeneza românilor. După analizarea
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
teamă că ne înșelăm, că este vorba de elemente aparținând substratului comun". C. Poghirc, într-un studiu din 1971, arăta că e greu de stabilit gradul de înrudire între proto-albaneză și substratul românei: este posibil să fie vorba de două dialecte ale aceleiași limbi (daco-moesiana) sau de două limbi diferite (ilirica și daco-moesiana). Cercetări mai recente duc la concluzia că daco-moesiana sau traco-ilira reprezintă substratul comun al celor două limbi, româna și albaneza. Lingvistul I. I. Russu susține următoarele: faptul că
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
cetățile de pe malul drept (sudic) al Dunării. Acolo se aflau cetăți episcopale, reședințe administrative și militare, o viață civilizată, unde se putea naște o limbă cu o evoluție rapidă, ca româna primară. În același timp, este sigur că cele patru dialecte principale ale acestei limbi (daco-român, aromân, meglenoromân și istro-român) sunt foarte apropiate prin legile lor fonetice, concordanțele dintre ele încât "este imposibil, spune Sextil Pușcariu, să nu recunoaștem, în acest caz, o unică limbă. Suntem obligați să admitem că, înainte de
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
daco-român, aromân, meglenoromân și istro-român) sunt foarte apropiate prin legile lor fonetice, concordanțele dintre ele încât "este imposibil, spune Sextil Pușcariu, să nu recunoaștem, în acest caz, o unică limbă. Suntem obligați să admitem că, înainte de separarea lor în patru dialecte, românii au avut o vatră primară comună, în care inovațiile limbii se puteau răspândi pretutindeni prin comunicare directă, de la om la om". Brătianu se întreabă: este oare necesar să presupunem că așezarea lor, în regiunea aceea (?) primară de largă comuniune
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
al lumii romanice răsăritene, în formare, se găsea evident la sud de Dunăre, aflat sub controlul Imperiului; cea de-a doua, secolele VII-X, este perioada în care avem de-a face cu o limbă nouă, conținând deja elemente slave în dialectele ei dinspre nord și cu o primă separare a graiurilor romanice din această parte a Europei, împinse spre sud, spre vest și spre nord, de presiunea triburilor slave care avansau spre Adriatica și Marea Egee. Pe linia de graniță a limbilor
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
despărțit de marea masă a poporului român înaintea celorlalte ramuri: "există realmente unele concordanțe megleno-istro-daco-române, și în special istro-daco-române, care nu sunt cunoscute de către aromâni. Amprenta veche slavă este și ea mai puțin pronunțată în limba lor, decât în celelalte dialecte", susține Pușcariu.49 Brătianu remarcă faptul că dacă am reduce totul la migrații păstorești și la efecte ale transhumanței, n-ar exista nici un motiv ca românii emigrați în nordul Dunării să nu fi dispărut, la fel ca păstorii din Istria
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
fuziunea înfăptuită între graiurile de la nord și cele de la sud de Dunăre.50 La noi (în limbă română), elementul esențial a fost "unitatea organică a vorbirii populare" (S. Pușcariu), lipsită de influența centrelor urbane care rețin elementele particulare și separă dialectele. Starea aceasta de înapoiere culturală a menținut unitatea limbii. Din acest punct de vedere istoric, sunt de reținut concluziile studiilor lui D. Onciul, iar sub aspect lingvistic, cele ale lui Al. Philippide, revăzute și adăugite în sinteza lui Sextil Pușcariu
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
cele câteva triburi rămase încă în zonă (cf. cronica lui Nestor). Unitatea limbii române este doar o particularitate, perfect explicabilă din punct de vedere istoric, prin schimbul continuu de populații de pe un mal pe celălalt al Dunării și prin întrepătrunderea dialectelor vorbite de ele. Gh. Brătianu afirmă, polemic, că "se face mare caz de toponimia slavă, din vechea Dacie traiană (nordul Dunării), unde nu s-a păstrat nici un nume de oraș din perioada romană, iar cea mai mare parte a numelor
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
structura gramaticală și lexicală: cuvintele latine (moștenite) nu cunosc graniță geografică între diferitele zone locuite de români ce constituie factorul general românesc. În schimb, elementele împrumutate sunt familiare și specifice unui anumit teritoriu (de exemplu: ungurismele în Transilvania, slavismele în dialectele sud-dunărene, istroși meglenoromâne, ca și în Muntenia și Moldova, turcismele la sud de Dunăre, în dialectul aromân și în Dobrogea, grecismele în aromână și bulgarisme în meglenoromână). Fără să alcătuiască majoritatea numerică, fiind chiar mai puține decât totalul celor slave
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
români ce constituie factorul general românesc. În schimb, elementele împrumutate sunt familiare și specifice unui anumit teritoriu (de exemplu: ungurismele în Transilvania, slavismele în dialectele sud-dunărene, istroși meglenoromâne, ca și în Muntenia și Moldova, turcismele la sud de Dunăre, în dialectul aromân și în Dobrogea, grecismele în aromână și bulgarisme în meglenoromână). Fără să alcătuiască majoritatea numerică, fiind chiar mai puține decât totalul celor slave, cuvintele latine sunt însă cele mai importante, mai frecvente și mai necesare în graiul viu și
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
regionalismele și variantele. În lexicul românesc distingem două părți: partea moștenită și partea împrumutată. În ceea ce privește fondul moștenit al limbii române, raportul între elementele autohtone și cele romanice este net în favoarea acestora din urmă. Elementele latine de bază (cuvinte-tip), în dialectul daco-român, sunt în număr de 1500 (1600), dar, împreună cu derivatele, lingviștii Candrea și Densușianu au ajuns până la 2000-2500 cuvinte latineînaintea lor, Pușcariu ajunsese până la 1947. Raportul real între elementele latine și cele preromane (autohtone) este de 1500-1600 cuvinte latine de
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]