619 matches
-
Apoi, dacă toți zeii puteau trimite „semne” prin care Își arătau În mod Încifrat voința, numai lui Apollo Îi reveneau inventarea artei de a le interpreta și puterea de a dărui această artă. Clasificarea mesajelor comporta o articulare a tehnicilor divinatorii, care puteau fi oniromantice, dacă erau legate de interpretarea viselor, ornitomantice, În schimb, dacă aveau drept obiect zborul păsărilor, cleromantice, dacă se Întemeiau pe „sorții” (kleroi) aruncați cu zarurile sau din pozițiile luate de niște bețișoare lăsate să cadă. În
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
dacă erau legate de interpretarea viselor, ornitomantice, În schimb, dacă aveau drept obiect zborul păsărilor, cleromantice, dacă se Întemeiau pe „sorții” (kleroi) aruncați cu zarurile sau din pozițiile luate de niște bețișoare lăsate să cadă. În toate aceste cazuri, arta divinatorie (mantikè tehne) apărea ca o practică deductivă (mantikè èntehnos) fondată pe interpretarea semnelor concrete. Dar divinația putea să fie și rodul inspirației divine (mantikè adìdaktos sau àtehnos sau èntheos), care Îl făcea pe vizionar să vorbească; sau cel care cerea
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
zeității sau al eroului, putea primi direct de la aceștia un vis revelator. Acestea erau oracolele de incubație, enkòimesis, care puteau fi și vindecătoare când de la zeitate se așteptau Îndrumări terapeutice, sau chiar vindecarea Însăși. a) Oracolele Ca orice altă practică divinatorie greacă, și oracolul, din latinescul oracolum, avea misiunea nu atât de a rezolva o eventuală „criză”, cât de a arăta căile și mijloacele prin care unele episoade critice bine definite să fie aduse Între limitele „normei”. Instituție cultuală cu caracter
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
revelației: oracolul teologic și literatura hermeticătc "1. În căutarea revelației \: oracolul teologic și literatura hermetică" Deși la Începuturile secolului al II-lea d.Hr. Plutarh deplânge, În unul dintre dialogurile delfice, „tăcerea” multor centre oraculare grecești (De defectu oraculorum), fenomenul divinatoriu - În toate formele lui și În special În dimensiunea oracolului, divin sau eroic - reprezintă una dintre componentele cele mai Însuflețite și caracteristice ale vieții religioase ale acestei perioade. În timp ce vechile sedii panelenice de la Delfi și Dodona, alături de atâtea alte oracole
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
și al mântuirii. Dacă un fenomen ca ermetismul, În diferitele lui forme, reprezintă, la nivel de cultură literară, instanța comună pentru obținerea adevărului prin cuvântul ce vine de sus să Îl ilumineze pe omul religios, dimensiunea oraculară și, mai general, divinatorie, cu rădăcini vechi și Întinse În experiența culturală a diferitelor popoare din aria bazinului Mediteranei (Bouché-Leclercq, 1879-1882) manifestă aceeași instanță, percepută În diferitele straturi ale populației și exprimată la nivel cultural, de confruntare imediată cu o figură divină sau alta
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
aretalogie poate fi definită și producția literară a lui Aelius Aristide În care este evocată experiența popasului În Pergam, mai precis acea parte a Discursurilor (XLVII-LII) care, prin Însăși definiția autorului, se numesc „sacre” (Hieròi logoi). În specifica lui dimensiune divinatorie, atât de esențială pentru omul antic (Guidorizzi, 1988), obiect al unei vaste literaturi al cărei exemplu cel mai cunoscut este Cheia viselor a lui Artemidoros din Daldis, teren de comparație și Înfruntare Între păgâni și creștini (cf. Tertullian, De anima
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
și personal cu nivelul divin și să facă să se reverse asupra omului obișnuit efectele binefăcătoare ale unui astfel de raport, așezându-se ca mijlocitor, câteodată cu asumarea unor conotații demonice, Între lumea divină și umană. În unele cazuri, facultățile divinatorii ale personajului și capacitățile sale taumaturgice, manifestate de preferință În sfera medicală, se traduc În instituirea unor noi culte care se alătură centrelor oraculare de tradiție Îndelungată, adesea luate ca model pentru noile Întemeieri ce țin de iatromanție. Și În
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
atenția istoricului religiilor prin excepționala convergență a datelor care Îi alcătuiesc fizionomia și activitatea, constituind-o Într-o paradigmă a unor aspecte esențiale ale ethos-ului religios al epocii. După ce a primit o educație În artele medicale și În practica divinatorie de la un personaj care exercita tocmai profesia de medic și, „fiind prin naștere din Tyana, fusese unul dintre discipolii cei mai asidui ai lui Apollonius” (Alexandru, 5), Alexandru, chiar și În descrierea răuvoitoare a biografului care intenționează să Îl prezinte
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
purtător de cuvânt se face Însuși biograful, Îi contestă creația oraculară (Alexandru, 25, 43-44 și 47), convinși fiind de imposibilitatea unei intervenții divine În evenimentele cosmice și umane, În timp ce platonicienii, stoicii și pitagoreicii, având premisa providenței universale, recunoscându-le practicilor divinatorii veridicitatea și utilitatea, Îi proclamă sub diferite titluri eficacitatea (Alexandru, 25). În această polemică se inserează acel tip nou de oameni religioși, creștinii, care, Înfățișați de Lucian drept dușmani ai lui Alexandru, reprezintă de acum o componentă esențială a tabloului
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
polemică se inserează acel tip nou de oameni religioși, creștinii, care, Înfățișați de Lucian drept dușmani ai lui Alexandru, reprezintă de acum o componentă esențială a tabloului și concurează cu structurile tradiționale ale diferitelor politeisme contemporane tocmai pe terenul fenomenului divinatoriu și profetic. Un ultim, dar esențial element al cadrului este instituirea, paralelă cu practica oraculară, dar distinctă de ea, a unui ciclu ritual ezoteric ce cuprinde trei zile articulate clar după modelul de la Eleusis, cu evocarea cultuală a unui șir
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
profetice directe; tipologia „omului divin”, ce are această calitate prin ascendența genealogică și totodată prin Încărcătura taumaturgică și carismatică, fără să fie lipsit de interese speculative și etice, după modelul pitagoreic; finalități practice și, În același timp, teologice ale fenomenului divinatoriu; implicarea În disputele filozofice despre validitatea sau invaliditatea divinației În raport cu marile teme ale fatalismului și libertății; În sfârșit, dar nu cea din urmă În ordinea importanței, componenta cultuală misterică, În interiorul căreia religiozitatea individului, prin evocarea simpatetică a Întâmplărilor divine, caută
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
reformatoare la nivel de credințe și practici de cult prin afirmarea primatului religiozității interioare asupra componentelor mitico-rituale ale religiilor tradiționale. Dacă, așadar, Apollonius al lui Filostrat este În mare măsură un Înfăptuitor de miracole și dacă În activitatea lui elementul divinatoriu ocupă un rol important, fiindu-i recunoscută facultatea de a „presimți și prevesti evenimentele” (I, 2), toate acestea fiind aspecte care i-au adus acuza de magie, accentul cade mai ales pe calitatea lui de „filozof”, bogat În Înțelepciune adevărată
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
amenințare pentru Însăși supraviețuirea lor. Pe baza acestor premise puteau converge În proclamarea „religiei pure a intelectului” ca formă privilegiată sau unică a experienței religioase un personaj ca Apollonius din Tyana, care Încheagă În jurul său un Întreg scenariu taumaturgic și divinatoriu, un filozof ca Porphyrios și mediile, hrănite și ele din interese intelectuale și mistice laolaltă, În care s-a format și circula literatura de revelație atribuită lui Hermesxe "Hermes" Trismegistos, care Îi recomandă restrânsului cerc de discipoli, adunat Într-un
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
eficacitatea practicilor magice, el le consideră totuși efectul unei legi fizice de raporturi cosmice. Ele pot acționa numai asupra părții iraționale a omului și, prin urmare, la nivel corporal, dar nu ating cu nimic libertatea spirituală a Înțeleptului. Și practicile divinatorii, și profețiile intră În cadrul legăturilor simpatetice Între diferitele regiuni cosmice, În timp ce influența astrală nu este expresia unei voințe conștiente a corpurilor cerești, ci a unei legi naturale ce nu exclude libertatea omului. Vrăjitorul, inserându-se În această urzeală de raporturi
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
căreia, din păcate, nu Îi putem Înțelege valoarea exactă din cauza stării fragmentare În care opera a ajuns la noi (Lewy, 1978). O regândire critică a problemei inspiră Scrisoarea către Anebo, În care autorul subliniază numeroasele aporii ale credințelor și practicilor divinatorii, și, În parte, chiar tratatul Despre Întoarcerea sufletului. Pentru aceste puncte de interes ale sale, autorul din Tir ocupă o poziție-cheie pe linia evolutivă a neoplatonismului care, de la pozițiile substanțial raționaliste ale lui Plotin, ajunge la transcenderea (dar nu negarea
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
și, În același timp, etico-religioasă a „divinului Pitagora” ca parametru privilegiat de referință pentru restaurarea păgână spre care tind eforturile sale, În De mysteriis sau, mai bine, În Scrisoarea lui Abammon, orientată să răspundă obiecțiilor aduse de Porphyrios Împotriva practicilor divinatorii și teurgice, acest proiect tinde să se Înrădăcineze pe un fundament precis operativo-cultual cu caracter teurgic. Atribuită aproape unanim de critica istorică lui Iamblichos, această operă singulară este de un interes unic pentru cunoașterea atmosferei spirituale a antichității târzii, mai
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
antiquae religionis) În zona locuită de naharavali. O altă trăsătură comună a germanilor și slavilor este folosirea calului pentru divinație. În Chronicon-ul lui Thietmar (secolele X-XI), se povestește că, În cetatea Riedegost, exista un templu ai cărui preoți practicau rituri divinatorii folosindu-se de un cal. Confirmă această tehnică divinatorie și Saxo Grammaticus (Gesta Danorum, XIV), care notează că la Arcona, În timpul lui Svantovitúxe "Svantovitu^" - ultimul punct de rezistență al păgânismului slav - era crescut un cal alb, consacrat zeului, care putea
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
trăsătură comună a germanilor și slavilor este folosirea calului pentru divinație. În Chronicon-ul lui Thietmar (secolele X-XI), se povestește că, În cetatea Riedegost, exista un templu ai cărui preoți practicau rituri divinatorii folosindu-se de un cal. Confirmă această tehnică divinatorie și Saxo Grammaticus (Gesta Danorum, XIV), care notează că la Arcona, În timpul lui Svantovitúxe "Svantovitu^" - ultimul punct de rezistență al păgânismului slav - era crescut un cal alb, consacrat zeului, care putea fi Încălecat doar de preot și era folosit pentru
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
cenușa din cămin câteva linii pe care mai apoi le număra; dacă era un număr par, prevestirea era favorabilă. Nu trebuie să ne surprindă că toate aceste practici private au supraviețuit chiar și după dispariția păgânismului. Existau Însă și rituri divinatorii cu caracter public, diverse și mult mai complexe, practicate de preoți; printre acestea se evidențiază utilizarea frecventă a cailor sacri. Un rit foarte complex era practicat la Riedegast de preoții zeului Svaroic¹: aceștia Îngropau În pământ sorții (probabil bucăți de
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]