6,588 matches
-
sfere politice și culturale a existat o unitate de cultură și civilizație. Stăpânul feudal local Gyula, din sudul Transilvaniei, cu reședința la Alba Iulia, botezat la Constantinopol (vezi mai sus), avea pe lângă sine pe Ierotheus, episcop "al Turciei" (deducem că ducele Gyula era peceneg). Acesta stăpânea peste o populație eterogenă, sub aspect etnic, alcătuită din romanici, slavi și turanici (pecenegi). La Dăbâca, o altă reședință a stăpânului feudal menționat, întâlnim același amestec etnic și bisericesc, ce-l vom vedea și la
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
slăbit și la fel s-a întâmplat cu apărarea frontierei Dunării de Jos. În 1027, pecenegii au organizat prima mare incursiune de pradă la sud de Dunăre, pe teritoriul themei Bulgariei, de unde au fost respinși după mai multe lupte, de "ducele" acesteia, Constantin Diogene. Începând cu 1032, atacurile pecenege s-au deplasat spre Balcani și s-au repetat până în 1036. În primăvara acestui an, sub împăratul Mihail IV, asupra teritoriului Dobrogei s-a abătut o întreită năvălire cu grave urmări: năvălitorii
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
statală de la Dunăre, cu centrul la Dârstor, se întindea și pe malul stâng al fluviului, locuitorii ei întrețineau orașele de-aici, iar numele de Vlașca, dat unei părți a câmpiei muntene, este o confirmare. După 1091, Anna Comnena menționează ca "duce al Paradunavonului" pe Leon Nikerites, general bizantin destoinic. După înlăturarea amenințării pecenege, împăratul Alexie a fost confruntat cu atacurile cumanilor la sud de Dunăre. În 1094, cumanii, susținând un pretendent la tronul Bizanțului, au trecut Dunărea prin vadul de la Isaccea
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
la râul Sava, el s-a întâlnit aici cu regele Ungariei, Bela III, socrul său, iar la întoarcere a trecut din nou prin Philipopol, unde a instalat ca strateg pe vărul său, Constantin Anghelos, pe care l-a numit și "duce al flotei". Dar, la scurt timp după aceea, noul strateg s-a ridicat împotriva lui Anghelos, ușurând acțiunea românilor și bulgarilor, care au început să atace Philipopol, Serdica și Adrianopol. În sfârșit, în 1195, împăratul bizantin a pornit încă o dată
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
prezenței lor în teritoriile românești extracarpatice, adică în ceea ce se numea "Cumania". În 1222, posesiunile cavalerilor se extind dincolo de munți, probabil la cotul Carpaților. În felul acesta, coroana ungară își extindea influența (dominația) în Țara Severinului, ținut strategic stâpânit de ducele Glad din Banat, în secolul al X-lea, dar ocupat de regele Ștefan cel Sfânt la începutul secolului următor (de pildă, Orșova). Țara Severinului apare frecvent în izvoare, în secolele XIII-XIV, iar după constituirea statului Asăneștilor (1185), teritoriul era râvnit
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
germană "Niebelungenlied" (Cântecul Nibelungilor), operă închegată în jurul lui 1200. Epopeea vorbește într-o strofă despre un "duce", Ramunc, din "țara vlahilor" (Wlachenlant), iar într-un pasaj alăturat, vlahii (vlâchen) sunt amintiți (evocați) alături de ruși, greci, polonezi, pecenegi, de unde deducem că "ducele" Ramunc era originar din regiunile românești de la est de Carpați. S-a considerat că acesta reprezintă un erou eponim al poporului român.35 În concluzie, putem presupune că, în secolele XI-XIII, s-au constituit în regiunile est-carpatice și alte formațiuni
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
a întârziat procesul acesta, dar nu l-a putut împiedica. În final, regalitatea a fost silită să sancționeze transferul masiv de pământ din stăpânirea ei în patrimoniul nobilimii. Uzurpările din domeniul regal și donațiile noi, masive ale lui Ștefan, ca "duce al Transilvaniei", au fost omologate de noul privilegiu general acordat nobilimii, în 1267, de Bela și Ștefan. Privilegiul regal le confirma stăpânirea cu titlu ereditar a pământului lor. Astfel, puterea centrală nu se mai poate opune expansiunii domeniului nobiliar în
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
cumanilor, și au fost siliți să se refugieze la Bizanț. În 1143, pecenegii sunt menționați alături de cumani și franci între populațiile ce prădau apusul Imperiului. Rămășițele hoardelor turanice (pecenege) s-au refugiat în Ungaria, unde cronicile latine vorbesc despre un "duce al cumanilor" fugit în oastea regelui Ștefan II, după "măcelul împăratului"-victoria lui Ioan II asupra pecenegilor sau cumanilor.5 Sosiți în regiunile noastre, la începutul secolului al X-lea, pecenegii au locuit mai ales în Bugeac, în Bărăgan, în
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
o certitudine că se aflau aici încă din secolul al X-lea, oricum înainte de anul 1000. De-aici deducem că la stabilirea lor în ținuturile românești, pecenegii s-au răspândit peste tot, din Dobrogea până în Transilvania. Astfel, în anul 1013, ducele "scitic" (peceneg) Tselgu "a trecut strâmtorile munților (Carpați) care stau deasupra Dunării" cu o armată de 80.000 de oameni. Din textul de mai sus rezultă că pecenegii veneau de la nord de Carpații meridionali, așadar din Transilvania. Și Notarul anonim
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
spre Silezia, pentru a face joncțiunea cu oastea ce cucerise Cracovia. O a treia parte a făcut un ocol spre hotarele Lituaniei și Prusiei. Cea mai mare parte a trupelor mongole s-au reunit apoi în apropiere de Breslau (Germania). Ducele Sileziei, Henric II, prevenit asupra pericolului, a reușit să mobilizeze o armată bine echipată, alcătuită mai ales din germani și polonezi, plus ajutoare din Apus. Înfruntarea decisivă s-a produs la Wahlastatt, lângă Liegnitz, la 9 aprilie 1241, unde forțele
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
pericolului, a reușit să mobilizeze o armată bine echipată, alcătuită mai ales din germani și polonezi, plus ajutoare din Apus. Înfruntarea decisivă s-a produs la Wahlastatt, lângă Liegnitz, la 9 aprilie 1241, unde forțele coalizate creștine au fost înfrânte, ducele Henric II și-a pierdut viața pe câmpul de luptă, dar mongolii au suferit pierderi mari, încât au renunțat la incursiuni pe teritoriul Germaniei. După bătălie, trupele mongole care au supraviețuit s-au îndreptat, conform planului, spre Ungaria, străbătând Boemia
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
cneazul Aleksandr Nevski (1240). De mare însemnătate sunt cuceririle Ordinului teutonic în Prusia. Încercările cnejilor poloni, de la începutul secolului al XIII-lea, de a-i supune și converti pe prușii păgâni, fie și sub mantia cruciatei, au eșuat. În urma eșecului, ducele Conrad de Mazovia a apelat la Ordinul teutonic, căruia i-a oferit în Prusia, în 1225, o compensație teritorială pentru ținuturile pierdute în Transilvania, în același an. Înaintarea în Prusia a început, în 1230-1231, din Chelmno (Kulm), obiectul donației lui
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
preluat controlul politic al zonei, nu era necesar pentru ei în acel moment. Nu avem indicii directe în această privință, dar din informațiile fragmentare și aluziile indirecte putem deduce care era realitatea, statutul teritoriilor românești. Astfel, s-a presupus că ducele Olaha, întâlnit pe drumul de întoarcere de la curtea hanului mongol de misionarul latin Giovanni Carpini, era român, un reprezentant al populației locale față de noii dominatori. Ca ipoteză, susținerea nu este imposibilă, deși misionarul apusean îl considera pe Olaha între ducii
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
decât un "mit etiologic" în care "pravoslavnicii frați Roman și Vlahata" înfățișează pe "eroii eponimi ai românilor ortodocși, numiți și vlachi". În alt izvor al literaturii medievale, epopeea germană Niebelungenlied (începutul secolului al XIII-lea), întâlnim un alt erou eponim: "ducele (herzoge) Ramunc din țara valahă (Vlachenlant)". A. D. Xenopol considera că "ducele Ramunc" este "numele poporului român dat capului său", așadar un erou eponim, personificând neamul întreg, iar N. Drăganu vedea și el în Epopeea Nibelungilor o "mărturie destul de timpurie despre
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
înfățișează pe "eroii eponimi ai românilor ortodocși, numiți și vlachi". În alt izvor al literaturii medievale, epopeea germană Niebelungenlied (începutul secolului al XIII-lea), întâlnim un alt erou eponim: "ducele (herzoge) Ramunc din țara valahă (Vlachenlant)". A. D. Xenopol considera că "ducele Ramunc" este "numele poporului român dat capului său", așadar un erou eponim, personificând neamul întreg, iar N. Drăganu vedea și el în Epopeea Nibelungilor o "mărturie destul de timpurie despre existența românilor, fie ei din oricare parte". În schimb, N. Iorga
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
vedea în Ramunc "un nume de om (persoană) și anume principele Roman Mâstislavici al Volhiniei, ajuns, în 1199, principe al Haliciului sau Galiției, un suveran energic și războinic, cunoscut în epocă, aflat chiar în vecinătatea Moldovei. Gh. Brătianu se întreba: ducele Ramunc, mit etiologic sau figură istorică? El menționează că poate fi o referire (aluzie) la "partea de miazănoapte a Moldovei" și după "ambianța istorică" din jurul "ducelui Ramunc" și a "valahilor", înclină spre opinia lui Iorga despre o figură istorică reală
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
și războinic, cunoscut în epocă, aflat chiar în vecinătatea Moldovei. Gh. Brătianu se întreba: ducele Ramunc, mit etiologic sau figură istorică? El menționează că poate fi o referire (aluzie) la "partea de miazănoapte a Moldovei" și după "ambianța istorică" din jurul "ducelui Ramunc" și a "valahilor", înclină spre opinia lui Iorga despre o figură istorică reală. Istoricul (Gh. Brătianu) face referire la relatarea misionarului franciscan, Giovanni da Pian del Carpini (vezi mai sus): "Iar la ieșirea din Cumania, am întâlnit pe ducele
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
ducelui Ramunc" și a "valahilor", înclină spre opinia lui Iorga despre o figură istorică reală. Istoricul (Gh. Brătianu) face referire la relatarea misionarului franciscan, Giovanni da Pian del Carpini (vezi mai sus): "Iar la ieșirea din Cumania, am întâlnit pe ducele Roman, care intra la tătari, și alaiul său, și pe ducele Olaha, care e acolo cu alaiul său...Iar toți aceștia sunt duci ruteni". Așadar, este vorba despre doi duci sau voievozi, dintre care unul era în drum spre reședința
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
o figură istorică reală. Istoricul (Gh. Brătianu) face referire la relatarea misionarului franciscan, Giovanni da Pian del Carpini (vezi mai sus): "Iar la ieșirea din Cumania, am întâlnit pe ducele Roman, care intra la tătari, și alaiul său, și pe ducele Olaha, care e acolo cu alaiul său...Iar toți aceștia sunt duci ruteni". Așadar, este vorba despre doi duci sau voievozi, dintre care unul era în drum spre reședința hanului Batu, iar celălalt se întorcea de-acolo. Cine sunt ei
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
un nume mai greu de identificat. Olaha poate să reprezinte forma ungurească a unui Vlaha avem în față, conform informațiilor, două figuri istorice de voievozi, din secolul al XIII-lea, este mărturia neîndoielnică a unui contemporan, document vrednic de încredere. Ducele vlah, întâlnit de misionarul franciscan pe drumul hanului tătăresc, venise pentru a lua (primi) iarlâcul de confirmare și a plăti tributul stabilit de stăpânitorii turanici. Prin urmare, cine era acest voievod din marginea stepei, care s-a închinat împreună cu voievozii
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
românillor) din sudul Poloniei (Galiția), la nord de Carpați, dar și un voievod din partea de nord a viitoarei Moldove. Mici formațiuni existau aici încă din secolele XII-XIII, dar numele lor nu-l cunoaștem. Nimic nu ne împiedică să considerăm pe ducele Olaha, de la 1247, apreciat, confundat cu cnejii ruși și ruteni, ca fiind ceea ce-l indică numele: un voievod român. Dar forma ungurească a numelui, Olaha, indică că voievodatul era sub dominația regatului Ungariei, dovadă că, în prima jumătate a secolului
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
Masson abordează pe larg acest subiect oferind o serie de mai multe descrieri realizate de persoane care au intrat în contact cu regina și care au fost impresionate de comportamentul și de înfățișarea să. În perioada de tinerețe a Cristinei, Ducele de Guise observa:"Nu este înaltă, dar are un chip plăcut și un spate mare, brațe frumoase și mâini albe. Un umăr este mai mare decât celălalt, insă ascunde acest defect foarte bine prin haine excentrice, mișcări ciudate și un
SOCIETATEA EUROPEANĂ ÎN MEMORIILE APOCRIFE DIN „MARELE SECOL” by Andreea-Irina Chirculescu () [Corola-publishinghouse/Science/266_a_513]
-
și atunci expresia era des repetată pentru a accentua grandoarea monarhului. Primul care a utilizat această expresie se pare că a fost Tarul Nicolai al II-lea, Prin Voia Domnului, Împărat și Autocrat al tuturor Rușilor, Rege al Poloniei, Mare Duce al Finlandei, et cetera, et cetera, et cetera " (trad. n.) footnote> este stăpânul legal și de drept și că papă și nici o autoritate a Bisericii sau o eparhie a Romei, sau orice altă putere religioasă nu are nici o putere să
SOCIETATEA EUROPEANĂ ÎN MEMORIILE APOCRIFE DIN „MARELE SECOL” by Andreea-Irina Chirculescu () [Corola-publishinghouse/Science/266_a_513]
-
Aubigny ] aș în the open sight of the people oftentimes he will clasp him about the neck with his arms and kiss him" footnote> (trad. n.). Comportamentul regelui i-a uimit pe toți: i-a conferit varului sau titlul de duce de Lennox, singurul titlu de duce al Scoției. Louis Crampton consideră că în această nouă postura, Lennox se confruntă cu o dilemă morală. Venit în Scoția că agent catolic, privit cu suspiciune de către presbiterieni, devenise brusc cel mai important sfătuitor
SOCIETATEA EUROPEANĂ ÎN MEMORIILE APOCRIFE DIN „MARELE SECOL” by Andreea-Irina Chirculescu () [Corola-publishinghouse/Science/266_a_513]
-
of the people oftentimes he will clasp him about the neck with his arms and kiss him" footnote> (trad. n.). Comportamentul regelui i-a uimit pe toți: i-a conferit varului sau titlul de duce de Lennox, singurul titlu de duce al Scoției. Louis Crampton consideră că în această nouă postura, Lennox se confruntă cu o dilemă morală. Venit în Scoția că agent catolic, privit cu suspiciune de către presbiterieni, devenise brusc cel mai important sfătuitor al unui băiat-rege de doar treisprezece
SOCIETATEA EUROPEANĂ ÎN MEMORIILE APOCRIFE DIN „MARELE SECOL” by Andreea-Irina Chirculescu () [Corola-publishinghouse/Science/266_a_513]