1,413 matches
-
de lumină clipocesc pe imaginile dispăruților Traian Chelariu, Mihail Iordache, Const. Ștefuriuc, Ioanid Romanescu, S. Baboi, I. Omescu, însoțite de neplăcute surprize de genul turnătoriilor la Securitate ale lui Lucian Valea, reproduse din dosarul obținut de la CNSAS. În ambele volume, erosul este la mare cinste, ceea ce n-are cum să ne mire în cazul unui exeget al lui Freud. Numai că eroinele cu pricina fiind, acum, gospodine la casa lor, lectura le-ar putea aduce, pe lângă șoapta gâdilitoarelor amintiri, niscaiva complicații
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1578_a_2876]
-
și stăpânirii sinelui. Unii susțin că relația maestru-discipol este una accentuat erotică, cu rădăcini sexuale (vezi Freud), În care contrariile se atrag, se Înfruntă, spulberă și ard cu o intensitate enormă. Paideia are În subsidiar și tensiuni ce țin de eros. Iubirea și contrariul ei se contrabalansează Într-un vals indistinct, Înfiorător, amenințător. Nu știu cât credit putem acorda acestei ipoteze; este cert Însă că forțele antrenate În educație sunt similare cu cele din actul erotic, iar subiectul (subiecții) resimte cu acuitate că
[Corola-publishinghouse/Administrative/1951_a_3276]
-
a fi un teritoriu al fericirii absolute, casa e considerată de Constantin Noica În mod evident ca un antiinfern: În ea te adăpostești de ceva. În opinia filosofului român, motivele pentru care oamenii Își fac locuințe sunt: „somnul, frica, foamea, erosul, logosul”. Casa e În același timp cămin, școală și biserică a celulei familiale În care se consumă și apoi iese la lumină misterul vieții, prin procreație. E un spațiu privilegiat, În care spiritul prinde viață. Este un loc predilect de
[Corola-publishinghouse/Administrative/1951_a_3276]
-
de trezirea nostalgiei paradisului (a „originilor”), paradis obiectivat În spațiul și timpul copilăriei. În legătură cu acea cameră secretă, Ștefan povestește o legendă a unei camere „interzise” din copilăria sa (aceeași cu a camerei interzise În copilăria autorului). Deși nu unică, problema erosului este o problemă axială În scrierile lui Eliade, de la romanele de tinerețe și până la ultimul său roman. Iubirea este pentru Ștefan Viziru un „semn”, este hieroglifă a destinului, iar femeia trebuie să-i revele un mister, să-l Învețe ceva
FORMELE FUNDAMENTALE ALE SACRULUI ÎN OPERA LUI MIRCEA ELIADE by GHEOCA MARIOARA () [Corola-publishinghouse/Science/1287_a_2109]
-
Călinescu în autoportret. Iași: Timpul, 2007, 234 p. În: Jurnalul literar, 18, nov.-dec. 2007, nr. 21-24, p. 2. SOROHAN, Elvira. Literatura lui Marcel Petrișor. În: Convorbiri literare, 140, febr. 2007, nr. 2, p. 19-21. SOROHAN, Elvira. Mircea Eliade. Magia erosului. În: Convorbiri literare, 141, mart. 2007, nr. 3, p. 32-34. SOROHAN, Elvira. Regalitatea în teatru. În: Convorbiri literare, 141, dec. 2007, nr. 12, p. 14-16. Ștefan Oprea. Măria-Sa Teofil Vîlcu. Iași: Timpul, 2007. SOROHAN, Elvira. Restructurarea învățământului superior. În
[Corola-publishinghouse/Science/1560_a_2858]
-
întins și pulsație identitară, în care faptele de cultură românești sunt raportate (prin solide argumente istorice, etnografice, filosofice, psihologice, estetice) la fenomenele de cultură europeană ale epocii. Chiar și atunci când se apleacă asupra unor reprezentanți contemporani ai prozei românești "de la eros fantastic la ironie, parabolă și dragosteură" (precum, spre exemplu, în recentul Salon literar...), Elvira Sorohan știe să îi pună în aceeași relație deloc intimidantă, mai degrabă fertilizantă cu modelele occidentale. Dar interesul autoarei se îndreaptă cel mai adesea nu spre
[Corola-publishinghouse/Science/1560_a_2858]
-
narative ilustrate de prozatorii poftiți în salon, ce oscilează între un nivel elitist, de maximă exigență estetică, și unul previzibil, facil, caracteristic orizontului de așteptare al cititorului de cultură medie, avid de senzațional. Din literatura română (cap. Proza românească de la eros fantastic la ironie, parabolă și "dragosteură") sunt invitați autori formați în interbelic ca Mircea Eliade, Mihail Sebastian și Alice Botez (textele consacrate acestei autoare pasionate de metafizică, pasiune deprinsă la școala lui Nae Ionescu, compun de fapt o veritabilă micromonografie
[Corola-publishinghouse/Science/1560_a_2858]
-
iubit la cel care iubește, de la ton eromenon la to eron, iar întrebarea trebuie să fie privitoare la acesta din urmă; 2. trecerea de la problema onoarei tânărului la problema dragostei pentru adevăr. E tot o problemă de metodă în joc. Erosul comun definea iubirea pornind de la obiectul ei - iubitul, caz în care iubirea joacă, într-un fel, rolul consecinței. Întrebarea platoniciană inversează lucrurile: definirea iubirii are ca rezultat identificarea a ceea ce e obiectul ei (și atunci obiectul iubirii este cel care
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
de la obiectul ei - iubitul, caz în care iubirea joacă, într-un fel, rolul consecinței. Întrebarea platoniciană inversează lucrurile: definirea iubirii are ca rezultat identificarea a ceea ce e obiectul ei (și atunci obiectul iubirii este cel care joacă rolul consecinței). În erosul comun accentul cade în primul rând pe trup și abia apoi pe suflet (și dacă?); în erosul filosofic accentul se mută pe suflet și pe ceea ce sufletul își amintește că a văzut deasupra cerurilor (și atunci el se va lega
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
lucrurile: definirea iubirii are ca rezultat identificarea a ceea ce e obiectul ei (și atunci obiectul iubirii este cel care joacă rolul consecinței). În erosul comun accentul cade în primul rând pe trup și abia apoi pe suflet (și dacă?); în erosul filosofic accentul se mută pe suflet și pe ceea ce sufletul își amintește că a văzut deasupra cerurilor (și atunci el se va lega de obiectul dorit numai dacă află în el, dacă recunoaște în el, reflexe și imitări ale frumuseții
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
că e nimic. Caracteristica iubirii adevărate nu presupune anatemizarea trupului; ea presupune raportarea la adevăr; 3. trecerea de la problema inegalității partenerilor la cea a convergenței iubirii. Inegalitatea erotică are în vedere faptul că iubitul este eromenos, iar îndrăgostitul este erastes. Erosul pornea de la cel de-al doilea către cel dintâi. Eromenos-ul era cel iubit; i se cerea, ca răspuns, să fie afectuos. Consecința era chiar inegalitatea partenerilor pe linia diferenței dintre iubire și afecțiune. Eromenos-ului, prin inegalitatea creată, i se refuza
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
se refuza egalitatea cu instituția provocatoare. Relația lor este imperfect reciprocă (și alături de această inegalitate mai amintesc: inegalitatea de vârstă, de statut, de experiență etc.). Cei doi nu iubesc la fel, și dacă așa stau lucrurile ei nu depășesc ambientul erosului comun. Relația trebuia să fie perfect reciprocă, și cum aceasta nu era posibil pe linia inegalităților de accident, avea să satisfacă posibilitatea pe linia egalității de substanță - raportarea la adevăr. Chestiunea aceasta ține de începutul platonismului, de Lysis mai cu
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
-i este necesar, sau îl înlătură de unde-i înrădăcinat, acela este adevăratul tehnician. Căci el e capabil să dezvolte o amiciție între cele mai dușmănoase elemente ale corpului și să trezească în toate o atracție reciprocă”. Așa arată legătura dintre Eros și medicină, și ca un om de știință ce era, medicul ne spune că natura corpurilor organizate conține în ea ambii Eros fără contradicție, la fel cum trupul, tot fără de contradicție, conține sănătatea și boala, e drept, nu în același
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
cele mai dușmănoase elemente ale corpului și să trezească în toate o atracție reciprocă”. Așa arată legătura dintre Eros și medicină, și ca un om de știință ce era, medicul ne spune că natura corpurilor organizate conține în ea ambii Eros fără contradicție, la fel cum trupul, tot fără de contradicție, conține sănătatea și boala, e drept, nu în același timp și nici sub același raport. E de remarcat că Platon nu ridiculizează pe Eryximachos (așa cum face Pausanias!), deși este un personaj
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
cu o anume lipsă de rigoare (lipsă care e de recunoscut, în chip fatal, în tipurile de limbaj). Pseudomoralismul lui Pausanias, erotica biocosmică a lui Eryximachos și antropologia fantastică a lui Aristofan dau treptele urcușului (și al katabasei, prin anamneză) erosului demistificat. Mai e o treaptă însă, cea a lui Agathon, și nu cea din urmă; e. discursul lui Agathon. E ultimul dintre „discursurile martor” și închide, la prima vedere, un cerc. Platon pare să revină, prin Agathon, la Phaidros și
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
fiului risipitor. Dovadă că este riscat în Republica fără ca Platon să se riște pe sine în Nomoi. Așa rămâne Platon un fiu risipitor, măcar că e unul incomplet (ceea ce, la o adică, nu e chiar deloc puțin lucru)! 4. Politica seducției. Erosul socratic și erosul platonician (sau despre cum nu are dreptate cel sedus) Subtitlul Banchetului este peri érotos. Iubirea despre care se vorbește în dialog este iubirea homosexuală, mai exact o subspecie a acesteia: paid-erastia. Amintesc că relația paid-erastică era dublată
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
că este riscat în Republica fără ca Platon să se riște pe sine în Nomoi. Așa rămâne Platon un fiu risipitor, măcar că e unul incomplet (ceea ce, la o adică, nu e chiar deloc puțin lucru)! 4. Politica seducției. Erosul socratic și erosul platonician (sau despre cum nu are dreptate cel sedus) Subtitlul Banchetului este peri érotos. Iubirea despre care se vorbește în dialog este iubirea homosexuală, mai exact o subspecie a acesteia: paid-erastia. Amintesc că relația paid-erastică era dublată de una paid-agogică
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
subspecie a acesteia: paid-erastia. Amintesc că relația paid-erastică era dublată de una paid-agogică, adică o relație erotică decompensată de una educativă era, să spun așa, echivalentă hărțuirii sexuale. Pedagogia pederastică (abolită o dată cu trecerea adolescentului spre altă vârstă) prelungită transformă pe eros în phylia, dorința devine afecțiune. Urmează că „în pederastia greacă, oricât de străină ar fi ea de erotica noastră, nu se află nimic morbid”. Un repede rezumat, acum, al demistificării progresive a iluziilor iubirii poate arăta astfel: - numai iubirea produce
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
a seducției, cu precizarea că nu Socrate vrea să-l seducă pe Alcibiade, ci invers, căci funcționa deja dubla fascinație (Socrate e mereu în situația „ironică” de a fi iubit fără să seducă). În scena seducției vedem cum se manifestă erosul socratic. Alcibiade povestește un episod din tinerețea sa (Socrate știa pe Alcibiade de copil și în 416 avea aproape dublul vârstei seducătorului). „Închipuindu-mi că frumusețea tinereții mele îl atrage cu adevărat - narează Alcibiade -, mi-am zis că sunt omul
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
de preț. Altfel, Socrate privește pierdut pe tineri după cum disprețuiește frumusețea masculină. Ce este, în acest caz, Socrate altceva decât un duplicitar, un ironist în sensul prim al termenului, un disimulant! Aici văd contribuția lui Vlastos, în diferența operată între erosul socratic și cel platonician. Vreau să dezvolt cele patru diferențe plecând de la Vlastos, și numesc diferențele în felul în care urmează: diferența ontologică: în mod implicit, erosul dă seamă unei atât de mari încărcături ontologice încât Platon nu se sfiește
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
al termenului, un disimulant! Aici văd contribuția lui Vlastos, în diferența operată între erosul socratic și cel platonician. Vreau să dezvolt cele patru diferențe plecând de la Vlastos, și numesc diferențele în felul în care urmează: diferența ontologică: în mod implicit, erosul dă seamă unei atât de mari încărcături ontologice încât Platon nu se sfiește să sfârșească întregul proces și procedeu erotic în cer, în transcendent, în lumea Formelor. Acolo, numai Frumuseții îi este sortit să se înfățișeze limpede privirii. Ontologia lui
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
și pe pământ; există Frumusețe pe pământ numai întrucât ea este posibilă în cer. Și fiindcă Forma Frumuseții este accesibilă privirii, Forma însăși a Frumuseții se livrează sub aspectul imaginii: tânărul frumos. Scurt spus, și cu termenii lui Vlastos: „în erosul platonician, cea iubită este Forma transcendentă a Frumuseții a cărei imagine e băiatul cel frumos”. Socrate e la celălalt capăt al ierarhiei. El nu iubește o imagine. El iubește ceea ce efectiv iubește, pe Alcibiade, nu iubirea în sine, chiar dacă-l
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
aș fi dormit cu tatăl meu sau cu fratele mai mare. Și, după întâmplare, ce credeți că am simțit? De, m-am simțit, firește, umilit, însă totodată copleșit de admirație”. Până în faptul dimineții, Alcibiade gândește ca Platon (sau invers), căci erosul platonician nu suspendă contactul, îl presupune. Amantul cere satisfacție și erosul platonician crede nepotrivit a o refuza; contactul trupesc și pasiunea însoțitoare a acestui contact intră în zona firescului pentru Platon, a firescului devenit necesar (căci există printre cele naturale
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
Și, după întâmplare, ce credeți că am simțit? De, m-am simțit, firește, umilit, însă totodată copleșit de admirație”. Până în faptul dimineții, Alcibiade gândește ca Platon (sau invers), căci erosul platonician nu suspendă contactul, îl presupune. Amantul cere satisfacție și erosul platonician crede nepotrivit a o refuza; contactul trupesc și pasiunea însoțitoare a acestui contact intră în zona firescului pentru Platon, a firescului devenit necesar (căci există printre cele naturale unele care nu sunt de tot necesare, sexul, de pildă). Phaidros
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
provocările lui Alcibiade de a se lupta goi, dar nu încurajează demonstrațiile de afecțiune de acest fel); diferența etică: e, într-un fel, în continuarea „diferenței de contact” și debutează cu o asemănare - satisfacția ultimă a dorinței nu este scopul erosului. Și Socrate, și Platon sunt de acord cu acest fapt. Aici se termină și asemănarea; motivele pentru care cei doi sunt de acord diferă însă. E o rațiune metafizică în joc la Platon, una morală în cazul lui Socrate. Rațiunea
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]