881 matches
-
înspăimântă schismele din Biserici, mă înspăimântă ura dintre frați. Să fie spuse acestea! Să dea Dumnezeu să nu se întâmple venirea Anticristului în vremea noastră. Cu toate acestea, noi să ne întărim!” (15, 26). Post scriptum Ultimul act al scenariului eshatologic este constituit de a doua venire a lui Cristos. Morții cei botezați vor învia, cei drepți vor fi ridicați la cer. Înconjurat de cete de îngeri, Isus va săvârși Judecata cea mare. Semnul prin care adevăratul Mântuitor va putea fi
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
sa trinitară, analizată dintr‑o perspectivă nouă, în contextul polemic al epocii, se dovedește cu mult mai „ortodoxă” decât am crede. T.E. Pollard, referindu‑se la Marcel, vorbește despre un „monarhianism dinamic” foarte apropiat de trinitarismul ortodox 2. Concepția sa eshatologică decurge, ca o consecință logică, din această viziune asupra Treimii. La sfârșitul lumii, totul va fi resorbit în Tatăl Creator, inclusiv Fiul, așa cum afirmă fragmentul următor, care face parte din prima Epistolă paulină către Corinteni (15,24‑28): Apoi vine
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
inițiatic însușirea corectă a Simbolului de credință constituie un moment deosebit de important. Cateheza a XV‑a comentează articolul din Crez referitor la parusie, la semnele care o anunță - îndeosebi cel al Anticristului - și la Judecată. Chiril aproape că identifică adversarul eshatologic cu diavolul, care, în acea vreme, se va manifesta fățiș în lume. Această concepție este explicabilă, în parte, prin faptul că la jumătatea secolului al IV‑lea canonul ierusalimitean, sursa fundamentală de inspirație a scenariilor anticristologice anterioare, nu includea Apocalipsa
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
o entitate necorporală, cvasiabstractă, lipsită de biografie terestră, nume sau origine. Este dublul mimetic al adevăratului Cristos, un „înger de lumină” malefic, un duh rău, întrupat pentru o anumită perioadă de timp. Diferența între adevăratul și falsul Cristos, în contextul eshatologic, constă în însăși realitatea întrupării. În cazul adevăratului Cristos, întruparea este depășită în înviere. Un Cristos întrupat a doua oară nu poate fi decât un impostor și tocmai aceasta este personajul Anticristului: un „cristos” care a ratat prima înviere. Capitolul
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Așadar, textul este legat de mai multe tradiții, după cum am văzut, prin fire pe care le putem identifica cu ușurință. Unul dintre aceste fire duce la cateheza lui Chiril, ca și la mediul teologic al creștinismului din Asia Mică. Tiranul eshatologic este prezentat aici ca întrupare a diavolului însuși, gest care vădește deopotrivă disperare și provocare. El va imita toate acțiunile adevăratului Cristos, în cele mai mici detalii. Considerăm că nucleul textului este reprezentat de un pasaj de o înaltă semnificație
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
cf. între altele, reacția lui Grigorie de Nazianz). Într‑adevăr, Pseudo‑Hipolit utilizează termenul apostates pentru Anticrist, termen care nu este prezent la Hipolit. Pe de altă parte, Gennari se străduiește să descifreze aluziile referitoare la cariera politică a tiranului eshatologic, referindu‑se la cariera istorică a lui Iulian (început de domnie mai degrabă favorabil creștinilor; răsturnare de situație; schimbare politică; „persecuție” foarte subtilă; conivență cu iudeii; tentativă de reconstrucție a templului din Ierusalim etc.). Deși cuceritoare, ipoteza celor doi cercetători
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
la rândul său: „Dacă nu este nimicit Imperiul Roman mai întâi și dacă Anticristul nu vine înaintea sa, Cristos nu va veni, căci el spre pieirea Anticristului va veni” (ibidem). Ceea ce ridică probleme este ordinea anume în care aceste evenimente eshatologice se vor petrece. Ce va fi mai întâi, distrugerea Imperiului sau venirea Anticristului? Ieronim ezită în răspunsul său. El vorbește totuși de o revoltă generală împotriva Romei, traducând cuvântul grec Β≅Φϑ∀Φ∴∀ prin latinescul discessio: Nisi, inquit Paulus, uenerit
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Concluzie În rezumat, viziunea anticristologică a lui Ieronim, așa cum reiese din cele două texte analizate mai sus, coincide, în linii mari, cu cea a lui Irineu, a lui Hipolit și a lui Victorin de Poetovio. Este vorba de o anticristologie eshatologică, cu semnificație politică și religioasă. În ciuda îndelungatului studiu al operei și gândirii lui Origen, Ieronim nu păstrează de la acesta decât suspiciunea față de milenarism. Apoi, anticristologia sa, comparativ cu cea a predecesorilor săi, are un caracter mai puțin antieretic și mai
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
expuse în reflexiile epistolare vor fi reluate și dezvoltate ulterior, în De ciuitate Dei. Epistolele 197 și 199 au numai o legătură indirectă - dar de o reală importanță - cu tema Anticristului. Ele iau în discuție data parusiei și apariția adversarului eshatologic pe pământ. Inițial, Hesychius ceruse eruditului episcop lămuriri în privința prophetis dictis siue predictis, fără a‑și expune propria părere. Augustin își mărturisește cu modestie nepriceperea și recomandă preotului lectura comentariului lui Ieronim la Cartea lui Daniel (Hieronymi hominis doctissimi expositiones
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
în timp ce cuvântul 6∀4ΔΗ vizează „împrejurările”, „momentul oportun” (quae in rebus ad aliquid opportunis vel importunis sentiuntur, sicut messis, uindemia, calor, frigus, pax, bellum, et si qua similia). În consecință, atunci când apostolii îi adresează lui Isus întrebări de natură eshatologică, ei nu se gândesc să afle nici „ceasul”, nici „ziua” sfârșitului, ci pur și simplu „împrejurările” acestuia. Răspunsul lui Isus, vizează deopotrivă și deliberat „momentul” (6∀4ΔΗ) și „circumstanțele” (ΠΔ<≅4). Potrivit unui alt verset, de data aceasta din
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
cât și celor adormiți și presupune, așa cum vedem, o Judecată imediată și personală. De altfel, apostolii, care știau că a doua parusie nu va avea loc în timpul vieții lor (cap. 3), nu s‑au înstrăinat niciodată de priveghere. Transferând tensiunea eshatologică în registrul individual și psihologic, Augustin atinge punctul maxim al dramatizării condiției umane, arătând că fiecare individ este responsabil pentru soarta sa. Acest proces este însoțit de o dramatizare firească a istoriei. Pe de altă parte, de vreme ce nici apostolii nu
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
ca și pentru Hesychius, termenul hora, invocat de Ioan în Epistola întâi (nouissima hora est) reprezintă pur și simplu o sinecdocă pentru „timp” în general (pars pro toto). Învierea și Înălțarea lui Isus sunt două evenimente fundamentale, care inaugurează perioada eshatologică, „sfârșitul lumii”, în sensul voit „dilatat” al cuvântului. În concepția lui Augustin, opinia potrivit căreia această hora ar reprezenta „o zi de șase sute de ani” se lovește de obiecții serioase. În primul rând, partizanii acestei teorii pot fi destabilizați printr
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
cazurile, constatăm că epoca lui Augustin se află la câteva sute bune de ani după sfârșitul lumii. Singura soluție realistă este oferită deci de exegeza „sinecdotică”: trebuie să înțelegem hora ca simbol al lui tempus, acesta trebuind interpretat ca „perioadă eshatologică” prin excelență, fără limită previzibilă și cognoscibilă. Cea de‑a doua communis opinio contestată de Augustin este cea care leagă profeția de la Dan. 9,24‑27 de parusie. Dacă ar fi fost astfel, spune exegetul, atunci Isus l‑ar contrazice
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
s‑au arătat atât păgânilor, cât și creștinilor din vremea lui Isus. Ideea de „sens al istoriei” deja prezentă la Irineu, devine fundamentală în cadrul viziunii ecleziale și politice a lui Augustin. Întruparea conține întregul „program” eclezial și politic pentru „vremurile eshatologice”, care nu sunt altele decât vremurile domniei Bisericii. Fără să cunoască data exactă a parusiei, creștinii simt că aceasta se apropie vertiginos. Contemporanii lui Augustin se află mult mai aproape de a doua venire decât contemporanii apostolilor, de exemplu, dar ei
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Așadar, nu există nici un argument solid care să permită calcularea datei exacte a parusiei. Profeția celor „șapte săptămâni” din Cartea lui Daniel trebuie aplicată exclusiv primei veniri. Aceasta nu contrazice întru nimic faptul că Biserica se află în plină perioadă eshatologică, perioadă cuprinsă între Înălțare și a doua parusie. Pornind de la aceste date stabilite, Augustin va expune, în partea finală a scrisorii, propria ipoteză despre nouissimae res. b) Capitolele 25‑51 dezvoltă ceea ce vom numi în mod deliberat „teoria celor trei
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
va expune, în partea finală a scrisorii, propria ipoteză despre nouissimae res. b) Capitolele 25‑51 dezvoltă ceea ce vom numi în mod deliberat „teoria celor trei referenți posibili”. Despre ce este vorba? După ce respinge, cu argumente juste și raționale, concepția eshatologică tradițională, susținută de Hesychius, Augustin expune, cu modestie, dar cu fermitate, propria ipoteză, luând ca puncte de referință discursurile lui Isus din evangheliile sinoptice. Este momentul să precizăm un aspect semnificativ. În scrisoarea 199, episcopul Hipponei propune un scenariu exegetic
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
primul rând (dar nu exclusiv) de mărturiile provenind din NT. Augustin consideră că cele simbolizate în VT s‑au împlinit deja în realitățile descrise de NT, iar aceste realități devin, la rândul lor, imagini profetice (de prim rang) pentru realitățile eshatologice. VT „transferă”, dacă putem spune astfel, conținutul său profetic NT. Această secțiune prezintă un dublu interes. Mai întâi, Augustin expune aici schema sa hermeneutică capabilă să descifreze profețiile eshatologice. Ulterior, pe baza acestei scheme, faimoasa profeție despre tÕ bdšlugma tÁj
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
devin, la rândul lor, imagini profetice (de prim rang) pentru realitățile eshatologice. VT „transferă”, dacă putem spune astfel, conținutul său profetic NT. Această secțiune prezintă un dublu interes. Mai întâi, Augustin expune aici schema sa hermeneutică capabilă să descifreze profețiile eshatologice. Ulterior, pe baza acestei scheme, faimoasa profeție despre tÕ bdšlugma tÁj ™rhmèsewj atribuită prin tradiție figurii tiranului eshatologic, este sustrasă, după cum vom vedea, contextului anticristologic, o dată pentru totdeauna. În ceea ce privește „modelul său ternar”, Augustin se inspiră chiar din materialul oferit de
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
conținutul său profetic NT. Această secțiune prezintă un dublu interes. Mai întâi, Augustin expune aici schema sa hermeneutică capabilă să descifreze profețiile eshatologice. Ulterior, pe baza acestei scheme, faimoasa profeție despre tÕ bdšlugma tÁj ™rhmèsewj atribuită prin tradiție figurii tiranului eshatologic, este sustrasă, după cum vom vedea, contextului anticristologic, o dată pentru totdeauna. În ceea ce privește „modelul său ternar”, Augustin se inspiră chiar din materialul oferit de Evanghelii. Metoda sa, dacă putem vorbi de o metodă proprie, se întemeiază pe o lectură atentă și care
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
considerând‑o pe cea de la Luca „indiciu de fidelitate”, ajunge la concluzia - relativă, mărturisește el - că sintagma trebuie atribuită mai degrabă unui personaj istoric implicat în distrugerea templului. Fragmentul referitor la abominatio desolationis nu se referă deci la un moment eshatologic, ci la un moment deja consumat, cucerirea Ierusalimului de către armatele lui Titus, în 70. Un alt signum, atribuit de tradiție momentului eshatologic - scurtarea zilelor persecuției datorită sfinților -, este și el resituat în context și în cele din urmă, grație aceluiași
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
personaj istoric implicat în distrugerea templului. Fragmentul referitor la abominatio desolationis nu se referă deci la un moment eshatologic, ci la un moment deja consumat, cucerirea Ierusalimului de către armatele lui Titus, în 70. Un alt signum, atribuit de tradiție momentului eshatologic - scurtarea zilelor persecuției datorită sfinților -, este și el resituat în context și în cele din urmă, grație aceluiași „indiciu de fidelitate”, raportat la distrugerea templului. În sprijinul tezei sale, Augustin aduce două argumente principale: 1) profeția se referă la iudei
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
chiar imposibil de identificat: distrugerea templului, prezența lui Isus per Ecclesiam; sfârșitul lumii; - chiar dacă aceste trei evenimente‑referent ar putea fi clar identificate, nimeni nu poate cunoaște data exactă a celei de‑a doua parusii. c) Augustin sintetizează concepția sa eshatologică, precum și rezultatele anchetei sale hermeneutice, într‑o parabolă‑sinteză, care se vrea o replică a parabolei slujitorului cel rău (Mt. 24,48‑51; Lc. 12,45), citată, probabil, de Hesychius în epistola sa. Parabola evanghelică pune față în față doi
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
slujitori: unul care rămâne credincios stăpânului său, altul care îl trădează. „Slujitorul rău” este lăsat deoparte de Augustin. El propune un scenariu de trei variante în interiorul registrului pozitiv. Ideea avansată vizează domeniul credinței în general și depășește cu mult problematica eshatologică. Nu este suficient să credem, trebuie să știm să credem în mod corect. Pornind de aici, Augustin identifică trei tipuri de credincioși/slujitori. Primul crede că Isus va veni „mai devreme” (citius). El spune: Uigilemus et oremus, quia citius uenturus
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
într‑adevăr, credința multora se întemeiază pe nădejdea că a doua parusie a lui Cristos va avea loc cât mai curând posibil. Dar cu cât așteptarea este mai tensionată, cu atât crește dezamăgirea. Decepționați, credincioșii prinși în capcana acestei concepții eshatologice ajung în fața următoarei alternative: fie își pierd credința, fie adoptă a doua soluție (tardius), fapt care atrage după sine dacă nu pierderea totală, cel puțin o răcire parțială a credinței. Această a doua soluție - sau atitudine - nu este criticată de
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
la celălalt capăt al istoriei sfârșește prin a neglija rugăciunea și a cădea în deznădejde. Augustin se vede pe sine în situația, ideală, în opinia sa, a „ignorantului înțelept”; totodată, el nu își ascunde simpatia pentru credința într‑o parusie eshatologică târzie. Al treilea personaj al parabolei spune: uigilemus et oremus, quia et brevis et incerta est ista vita, et nescimus tempus quando uenturus est Dominus. Este vorba, de fapt, de o parafrază a cuvintelor lui Isus, consemnate de Mc. 13
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]