660 matches
-
minor, colateral aproape, al termenului conotează spațiul limitat al existenței private: familia, prietenii, cercul cunoștințelor. Însă o astfel de definiție e departe de a motiva pompos-imprecisa titulatură de „jurnal intim”. Ar Însemna să rămânem la nivelul simplei factologii și al exteriorității Întâmplărilor. Mai corect ar fi să spunem că intimitatea este sinteza unor stări indecise, o coborâre În necunoscutul propriei sensibilități. Sondarea intimului are, Însă, fie și inconștient, o certă propensiune auto-constructivă. Adică sondarea sistematică a teritoriului infinit pe care-l
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
precis, se numește intimitate. S-a vorbit adeseori despre o „incoerență a intimului”10, care l-ar obliga pe individ, asemeni unei forțe supratextuale, să se replieze asupra propriului sine. Prin urmare, intimitatea e o stare ce exclude participarea elementelor exteriorității, trăgându-și seva din pura subiectivitate și din izolarea artificială În pagina de hârtie. Dar, În același timp, jurnalul e „intimul perceput În banalitatea sa cotidiană”11. O contradicție? În nici un caz! Pentru că, notat zi de zi, orice eveniment Își
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
Îmbietoare așternute de scriitor pe hârtie. În viziunea lui Jean Baudrillard, „intimul nu e nici un concept, nici o noțiune teoretică, ci un cuvânt Încărcat cu afect, cu trăiri. (...) El e ceva dulce, poetic, din care s-a eliminat violența obiectivității, a exteriorității, a adevărului, o Împărtășire, o complicitate la duioșie”15. Intimitatea mediază Între zona ascunsului, a secretului și cea a exteriorizării. Ea este, În fapt, un teritoriu al revelației, al dezvăluirii și al Înzestrării faptelor cu un sens, cu o direcție
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
reașază individul la locul său firesc - parte a unei relații sociale bine stabilite. Ar mai trebui, poate, precizată condiția ontologică a intimității. Ca parte a sinelui, adică formă a „capitalului individual”, ea nu se opune În mod programatic și direct exteriorității, cum ar fi fost normal. Printr-un artificiu destul de străveziu, de altfel, ea deviază confruntarea cu forțele care scapă de sub controlul scriitorului, exilându-le Într-un spațiu al așteptării. Energia astfel economisită va contribui la stabilirea unui program ferm al
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
În adâncimi Încă mai mari - ar fi mai simplu să o „tăcem”! -, cât pentru a o face mai cunoscută), acestea includ sâmburele viitoarei lor existențe publice. Situarea intimului Între cele două lumi, la zona de contact a interiorității și a exteriorității facilitează, fără Îndoială, transferul de energie pe care scriitorul mizează În crearea imaginii dorite. Pentru că scrierea jurnalului intim este, Înainte de orice, dovada voinței autorului de a schimba ordinea În mica lume pe care o locuiește. Interdependențe Există În fiecare biografie
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
văzut, nu e o „realitate”, un concept analizabil sau o formulă, ci rezultanta impalpabilă, restul insesizabil al unor eforturi creatoare ce-și ignoră forța generatoare de sens. Din acest motiv, intimul e perceput ca un halou anarhic, o dezorganizare a exteriorității. Dar ieșirea anarhică (un anarhism relativ, de fapt, pentru că el urmează linia sinuoasă a confesiunii) din „ritmurile universalității”25 Îngăduie centrarea pe adevărata esență a personalității subiectului care se confesează. Abstras presiunii sociale a convenției instaurate mai Întâi de limbaj
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
1976, p. 113. (8) Ibidem, p. 117. (9) Livius Ciocârlie, Fragmente despre vid, Editura Cartea Românească, București, 1992. (10) Raphael Molho vorbește, În studiul citat (p. 119) de „un rău și de un viciu” intrinseci jurnalului intim, provocate de invazia „exteriorității mundane”. (11) Eric Marty, L’écriture du jour. Le Journal d’André Gide, Gallimard, Paris, 1985, p. 157. (12) Arșavir Acterian, Jurnal În căutarea lui Dumnezeu, Institutul European, Iași, 1994, p. 216. (13) Ștefan J. Fay, Caietele unui fiu risipitor
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
timp biografic al revelării caracterului, altul decât cel al evoluției și al dezvoltării individului. Jurnalul intim s-ar putea apropia de acest tip plutarhic de biografie, În care caracterul se află Într-un permanent proces de definire și autodefinire. „Descompunerea exteriorității publice a omului”9, operată de autobiografia clasică, e preluată, tale quale, de către jurnalul intim. Sursele sale Îndepărtate (și inconștiente) sunt modificările aduse formelor publico-retorice ale antichității. Închiderea În sine, prefigurată de ivirea noii atitudini față de propria persoană, exclusivismul, intoleranța
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
trebuie să se confeseze și trebuie să-și asume experiența confesiunii. Subiectul confesiunii este, de fapt, un eu redus la condiția interiorității. Doar că, spre deosebire de experiența religioasă, experiența interiorității nu-și acordă altă autoritate decât sinele 22. Sustrăgându-se tentațiilor exteriorității, eul suspendă orice transfer Între sine și inconștientul social, a cărui dorință manevrează mișcările obișnuite ale subiectului. De altfel, unitatea dintre subiect și ființă nu e decât o iluzie 23. Fiecare dintre aceste entități este animată de forțe proprii, de
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
poate să-și aducă autorul, prin multiplicarea zilnică a semnificațiilor, până la limita extatică a lui „Tu ești asta”52. Iar dincolo nu există decât revelarea unui destin, piatra unghiulară a unei existențe. Însă revelația nu se produce decât sub forma exteriorității: adică a transcrierii care, pe de o parte, trimite la permanența mentală a eului, pe de alta, Îi prefigurează o destinație alienantă 53. Așadar, jurnalul intim va avea de Înfruntat două tendințe contrare, două surse de tensiune: a finitudinii temporale
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
de literatură - că se pot reprezenta doar lucruri date, modele exterioare și, totodată, anterioare textului 55. Lipsa de imaginație a jurnalului este evidentă. Libertatea de mișcare se vede constrânsă la fidelitatea reproducerii. El suportă orice, dar În limitele trăitului. Altminteri, exterioritatea și anterioritatea, condițiile obligatorii ale existenței sale (inclusiv estetice) Îl vor submina. Îl vor obliga să treacă În alt gen, să suporte rigorile altei presiuni: a imaginației, a invenției, a rescrierii. Adică să se lase cuprins de seducția falsificării, a
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
fi asociate acestei tensionante întrebări, descriind tot atîtea ipostaze ale existenței lui Dumnezeu. 1) Ipostaza existenței lui Dumnezeu ca realitate virtuală, nemanifestată, presupune ca ceva pe care generic l-am putea numi negativitate (negație, alteritate, tensiune, polaritate, dualitate, coincidentia oppositorum, exterioritate, desfășurare etc.) să se întîmple în interiorul sau în exteriorul divinității însăși, îngăduind manifestarea unui altceva: creația însăși. Acest ""ceva" care stă în locul a "altceva" și are (dobîndește, n.n. T.D.S.) semnificație pentru "cineva"" [Peirce, 990:269] constituie un semn. Semnele lui
by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
panta rei: "totul curge". Ipoteza spinoziană că Dumnezeu își are toate cauzele în sine, sau dialectica hegeliană a Ideii Absolute care se exteriorizează în lumea creată spre a se întoarce îmbogățită la sine, corespunde principial acestei creatoare deveniri. Faptul că exterioritatea va îngădui, prin multiplele sale manifestări ulterioare, și pe aceea a "răului valoric", devine în acest context o chestiune secundară. Altfel spus, sugestia unei "preexistențe pure", absolute, a "existenței în sine" a informației-idee, a "semnificației fără de semnificant" în termeni semiotici
by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
O astfel de ipostază poate fi asumată, în termenii cunoașterii moderne, prin supoziția că nu există "cîmp informațional" care să nu presupună în subsidiar, cel puțin, existența unei substanțe-energii manifeste. 3) Ipostaza manifestării simultane a lui Dumnezeu ca interioritate și exterioritate (alteritate) este rezultatul opiniei că nu se poate marca o distincție între potențialitatea și actualitatea lui Dumnezeu. O atare dihotomizată imagine a lui Dumnezeu ar fi deopotrivă "falsă" și "blasfematoare", întrucît ar presupune "că în El s-ar putea opera
by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
protopărinți a încrederii, a iubirii lui Dumnezeu. • Viziunea antitetică asupra lumii este un rezultat al diferitelor "niveluri de ruptură" ontologică și gnoseologică pe care semioza edenică o presupune: aceea dintre Dumnezeu și creatură, dintre cunoașterea nelimitată și cea limitată, dintre exterioritate și interioritate. O anume unitate caracterizează totuși această situație primordială, pentru că manifestarea Creatorului în creație se face printr-o relație de omomorfism generată de facerea lumii "după chipul proiectului divin". La nivelul existenței edenice, această relație este mult mai puternică
by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
de afirmații "înșelătoare", pur speculative sau fără de suport empiric, să le luăm consemnăm în manieră comparativă pe primele nouă [Propp, 1970:30-42]: 1) absența (plecarea de acasă a eroului, înstrăinarea, moartea etc.) poate fi simbolic echivalată cu creația însăși (cu exterioritatea, cu alteritatea lui Dumnezeu în creatură, cu jertfirea); 2) interdicția (eroului i se specifică o poruncă interdictivă) se regăsește în imperativul adresat omului de a nu mînca din fructul cunoașterii; 3) iscodirea (un răufăcător încearcă să afle cum stau lucrurile
by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
asfaltat, să aibe liceu, școală profesională, o fabrică.." (A.M., Tălmăcel). 4. CONCLUZII Prelucrarea datelor prin analiză secundară arată că, din punct de vedere atitudinal, populația rurală a țării este preponderent înclinată spre tradiționalism, iar modernitatea este vizibilă mai ales în ce privește exterioritatea vieții cotidiene, adică dotarea gospodăriei, vestimentație, etc. Orientările postmoderne sunt, la nivelul anului 1999, vizibile mai ales la nivelul populației urbane. În rural, acestea fie nu apar, fie au o intensitate scăzută. Cele două sate studiate sunt extrem de asemănătoare din
by Adela Elena Popa [Corola-publishinghouse/Science/1048_a_2556]
-
dispus să accepte, cu un amuzament superior, firea omenească și metehnele ei. Nu și priveliștile din natură, care în opera lui sunt aproape absente. Râsul batjocoritor se preschimbă într-o expresie concentrată, scrutătoare. C. se lasă atras acum nu de exterioritatea bufă, ci de stările mai obscure, de mesajul incert al subconștientului, de conduita psihică a individului într-un moment de încordare, de puternică emoție. El abordează, cu o aplecare ca și naturalistă, nuvela psihologică, oprindu-se asupra unor cazuri-limită, unele
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286090_a_287419]
-
volatilizează, în exultarea prăbușirii mele, cînd se suspendă și se anulează tocmai ceea ce se numește "eu". (C) Cioran e ca o bandă Möbius, indiferent de ce parte o întorci, prezintă o singură și aceeași suprafață: el însuși, pe care interioritatea și exterioritatea se întîlnesc. Și o predilecție, manifestă de altfel în cultul paradoxului vital, nu doar stilistic, al lui între. Această înclinație, distinctă în toate textele sale, ar avea, credem, două surse principale: ontologică, pe linia mentalității tradiționale românești, și gnoseologică, în
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
că nu există actualizare absolută. Heisenberg, de exemplu, în acord cu Husserl, Heidegger, Gadamer sau Cassirer, a afirmat fără încetare că trebuie suprimată distincția rigidă și artificială dintre Subiect și Obiect, că ar trebui să încetăm cu referința privilegiată la exterioritatea lumii materale și să singurul mod posibil de a ne apropia de sensul realității este de a accepta o viziune nu binară, așa cum o cere logica clasică, ci ternară și multiplă, ideea de "niveluri de realitate" fiind indispensabilă perceperii unui
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
discursului elimină unele oscilații, unele criterii de definire, cel cantitativ, de pildă, prin transfrastic înțelegând transgresarea verbalului, manifestarea în extralingvistic, potrivit afirmației lui Benveniste: lingvisticul se sfârșește cu fraza. O manifestare lingvistică devine discursivă tocmai atunci când este purtătoare a mărcilor exteriorității, ale socialului, ceea ce este în spirit cert postmodern, contextul favorizând și faimoasele "jocuri de limbaj" de sorginte wittgensteiniană, îndrăgite de autorii postmoderni. Definirea discursului prin comparație cu textul se dovedește indispensabilă, cele două concepte fiind adesea confundate cu destulă dezinvoltură
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
ființări, însuși subiectul depinzând de mișcarea ei din moment ce nu se poate constitui decât prin amânare, spațiere, temporizare. O dată cu opoziția dintre scriere în general și urmă/scriere în sens restrâns, grafie, cei doi termeni ce aparțineau gândirii logocentrice dedans/dehors (interioritate/exterioritate) nu mai pot justifica primatul vorbirii asupra scrierii. Mai mult decât atât, nu există scriere pur fonetică de vreme ce spațierea semnelor, punctuația și intervalele sunt absolut necesare pentru funcționarea ei, fonemul sau grafemul putându-se constitui doar prin intermediul urmei pe care
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
confundată cu vreo durată sau flux al conștiinței 293. Pentru Foucault, scriitura nu este legată de timp, ci de o creativă întrebuințare a spațiului, lucru subliniat și de Derrida. Mai mult, a scrie presupune a instaura o distanță și o exterioritate, cu alte cuvinte, un nou spațiu vid ce se creează între două stadii ale oglinzii. Scriitura se relevă ca fiind un pliu al limbajului, o repliere asupra lui însuși, ceea ce transformă literatura într-un spațiu productiv al dublurilor. Lipsită de
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
de la situația autorului, cel de scriitură a-cauzală, "caracterizată mai întîi prin dispariția unui semnificat care i-ar fi în același timp origine (autorul cauză) și scop (adevărul, legea, expresivitatea)"298. Această scriitură nu mai este un instrument al reprezentării exteriorității și nu se mai referă, chiar și atunci când utilizează persoanele, decât la alte texte. Ea și-ar găsi originea simbolică în întrebuințarea pseudonimului ca început al diminuării auctorității. Barthes a dezvăluit metaforele, miturile, "fabricile de poze" sau reprezentările colective pe
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
obiect, sensibil/inteligibil, vorbire/scriere etc.). În Diseminarea se atenționează asupra riscului, pe de o parte, de a folosi vechile nume ale metafizicii și, pe de altă parte, de a ne elibera imediat de acestea și de a trece în exterioritatea lor, "prin urmare, aceste două operații trebuie să fie întreprinse într-un fel de simultaneitate deconcertantă, într-o mișcare de ansamblu coerentă, desigur, dar divizată, diferențiată și stratificată. Distanța dintre cele două operații trebuie să rămână deschisă, să se lase
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]