1,523 matches
-
selectarea acestora după criteriul adevărului și al catolicității proclamației lui Hristos. Procesul de selecție finală a fost accelerat de numărul crescând al ereziilor care nu făceau decât să schimonosească mozaicul sau icoana regală a lui Hristos. „Metodologia” sau, mai precis, „fenomenologia” acestei dinamici hermeneutice a tradiției nu ne este cunoscută în detaliu. Între momentele constitutive ale formării canonului biblic ne este vizibil doar episodul final al ratificării textelor „catolice” (un proces târziu, desfășurat în prima jumătate a secolului al IV-lea
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
adevărul (sinonim cu divinul) cuprinde dialectic în esența sa și drumul către sine6, nu e greu de înțeles cum anume Hegel salvează prin conceptul de „Spirit” unitatea istoriei în raționalitatea sa progresivă. Deși fascinat de rigoarea științifică - în care logica, fenomenologia și istoria Spiritului coincid - modelul hermeneutic hegelian, în care conceptul de înălțare (Aufhebung) dozează dialectic o memorie a trecutului, a influențat tezele lui Gadamer despre tradiție. Școala hermeneutică germană din secolul al XIX-lea, continuând prin F. Schleiermacher (1768-1834), J.G.
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
pe care Hans-Georg Gadamer (1900-2002) a perfectat-o în Adevăr și metodă (1960)1. În fapt, Gadamer se bazează pe ceea ce Jean Greish a numit „sfânta familie hermeneutică”2: Dilthey, Husserl și Heidegger. Heidegger dezvoltă în Ființă și timp o fenomenologie a comprehensiunii pe care omul teoretic (Dasein) o desfășoară în contactul cu lumea. Lumea trebuie aici înțeleasă nu ca un conglomerat de obiectualități, ci ca o rețea de semnificații. Pivotul oricărui act de înțelegere îl reprezintă căutarea sensului. Heidegger ne
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
ce toarce o biografie se constituie prin geniul capilarităților. Folosind altă metaforă, comprehensiunea este un fenomen aluvionar, ieșind la suprafață - în câmpul manifestării - prin confluența dintre bunele vestiri ale genului posibil și vocația actualității. Hermeneutica devine în acest fel o fenomenologie a întâlnirii sinelui prin celălalt. Tradiția rămâne un palimpsest transparent sau, mai corect, un mozaic de semnificații policrome străbătut de lumina înțelegerii. Tradiția are o constituție hermeneutică universală în măsura în care cunoașterea se altoiește pe un trunchi narativ. Născută în matricea unei
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
Heidegger -, lăsând posterității o impresionantă operă. Demersurile întreprinse de M. Polanyi nu sunt cele ale unui istoric sau filozof al științei. Discursul este articulat în prisma rezultatelor muncii de laborator, fiind acoperit abia ulterior de referințe culturale din câmpul teologiei, fenomenologiei, existențialismului, hermeneuticii sau esteticii. H.-G. Gadamer a salutat în lucrările sale târzii relația de conivență între presupozițiile filozofice ale hermeneuticii sale fenomenologice și gândirea personalistă a lui Michael Polanyi 1. Creștin practicant 2, M. Polanyi și-a adus un
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
lui Polanyi îl deține noțiunea de interiorizare a sensului. Pentru a vorbi despre o interiorizare a sensului, distinția între „exterior” și „interior” trebuie calificată într-un sens diferit de perspectiva carteziană asupra corporalității. Aici, similitudinile dintre gândirea lui Polanyi și fenomenologia percepției elaborată de Maurice-Merleau Ponty (1908-1961), sunt evidente. Amândoi susțin că orice cunoaștere euristică este atașată unei teleologii semantice a cunoașterii tacite. Dacă pentru Gadamer „geniul” aparținea nu subiectului cunoscător, ci limbii pe care acesta o vorbea cu obiectul interpretării
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
modalitățile de apropriere personală a corporalității) și valoarea unui produs de cunoaștere. Între primii gânditori care au reușit să deconstruiască mitul modern al raționalității suficiente, detașată de pulsiunile și dorințele tăinuite ale corporalității, a fost Edmund Husserl (1859-1938). Părinte al fenomenologiei continentale, Husserl a încercat să releve, printr-o analiză profundă și riguroasă, contribuția corporalității (mai cu seamă a lumii afectelor) la constituirea originară a subiectului și, evident, a relațiilor de intersubiectivitate umană. Acest nou impuls filozofic a generat numeroase reacții
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
explicații. Prin faptul de a fi alocat un rol axial corpului subiectiv-transcendental (adică trupului permanentei noastre renașteri întru Viață) și tematizând, pe de altă parte, ideea de corp mistic al Bisericii, creștinismul diferă de toată înțelepciunea dialectică a grecilor antici. Fenomenologia teologică a lui Michel Henry ne arată deci în ce măsură raportul între creștinism și epoca clasică a fost unul de discontinuitate: distanțarea ascetică față de fenomenul sexualității are, în patristică și filozofia greacă, motivații și intensități diferite. Aceste viziuni ontologice contrastante sunt
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
au venit parcă să confirme rectitudinea și consistența unui traseu orientat religios. Pentru Michel Henry, o apariție durabilă trebuie să aibă, din perspectiva fenomenologică ultimă, calitatea unui răsărit. Clasat de D. Janicaud printre cei patru corifei ai „turnurii teologice a fenomenologiei franceze” (M. Henry, E. Levinas, J.-L. Marion, P. Ricœur), gânditorul din Montpellier ocupă înainte de toate un solid loc în arena filozofiei continentale. Încă de timpuriu, M. Henry nu a rămas neremarcat de exponenți de seamă ai fenomenologiei contemporane. În
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
teologice a fenomenologiei franceze” (M. Henry, E. Levinas, J.-L. Marion, P. Ricœur), gânditorul din Montpellier ocupă înainte de toate un solid loc în arena filozofiei continentale. Încă de timpuriu, M. Henry nu a rămas neremarcat de exponenți de seamă ai fenomenologiei contemporane. În anii 1970, E. Levinas dedicase o parte din cursurile sale despre „Moartea și timpul”2 analizei unor idei din exorbitantul volum despre Esența manifestării (PUF, 1963). Michel Henry s-a impus ca autor al unei filozofii „fără concesii
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
X. Tilliette), de conivență cu gândirea lui Jean-Luc Marion sau Jean-Louis Chrétien3. Situată în această remarcabilă vecinătate, vocea lui M. Henry nu rămâne totuși mai puțin distinctă. Eforturile de depășire a orizontului amenajat în prima jumătate a secolului XX de către fenomenologia germană (mai ales Husserl și Heidegger) - cea care oferea speranța unei depășiri a aporiilor metafizicii moderne, mai cu seamă a formulei sale „onto-teologice” - sunt datate în biografia lui Michel Henry încă din perioada studiilor doctorale (1960) când și-a oprit
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
și Heidegger) - cea care oferea speranța unei depășiri a aporiilor metafizicii moderne, mai cu seamă a formulei sale „onto-teologice” - sunt datate în biografia lui Michel Henry încă din perioada studiilor doctorale (1960) când și-a oprit atenția asupra Filozofiei și fenomenologiei corpului la Maine de Biran. Încă de atunci, atenția filozofului era concentrată asupra limitelor discursului dualist moștenit din modernitatea lui Galilei și Descartes. Tema autoafectării nu putea să se nască decât printr-o susținută reflecție asupra condiției fenomenologice a trupului
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
sesizat resortul prezenței sale - neglijată de Kant, tradiția idealismulului și a neocriticismului german, ratată de Husserl și Heidegger prin structurile de transcendență ale conștiinței (intenționalitatea), întrevăzută parțial de psihanaliză (rămasă la modelele de comprehensiune binare ale metafizicii), revizitată incoativ în fenomenologia franceză postbelică. Darurile marginalitățiitc "Darurile marginalității" Michel Henry este nu doar autorul unei inedite fenomenologii a vieții, ci și cel care a sistematizat istoria filozofiei europene, într-o manieră care-l apropie, prin extensie și radicalitate, doar de Hegel sau
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
Husserl și Heidegger prin structurile de transcendență ale conștiinței (intenționalitatea), întrevăzută parțial de psihanaliză (rămasă la modelele de comprehensiune binare ale metafizicii), revizitată incoativ în fenomenologia franceză postbelică. Darurile marginalitățiitc "Darurile marginalității" Michel Henry este nu doar autorul unei inedite fenomenologii a vieții, ci și cel care a sistematizat istoria filozofiei europene, într-o manieră care-l apropie, prin extensie și radicalitate, doar de Hegel sau Heidegger 1. Tradus în principalele limbi de circulație internațională (inclusiv japoneză), Henry este unul dintre
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
de Biran, Condillac sau chiar Kierkegaard). Un fapt rămâne decisiv însă: onestitatea perfectă și gratuită din care gândul filozofic al lui Michel Henry s-a plămădit, în creșteri succesive și neașteptate. Henry nu comite o simplă aplicație teologică în arealul fenomenologiei, ci își continuă intuițiile teoretice expuse încă de la începutul anilor ’60. El captează crepuscular câteva fascicule convergente în timp, recompuse, finalmente, într-un tablou exuberant. Creștinismul nu este decorul gândirii lui Henry, pentru că însăși esența fenomenologică a Revelației îi alcătuiește
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
este decorul gândirii lui Henry, pentru că însăși esența fenomenologică a Revelației îi alcătuiește miezul. Pe de altă parte, creștinismul nu este nici matricea gândirii sale, după cum autorul mărturisea într-un recent interviu televizat: „N-am plecat de la creștinism, ci de la fenomenologie. Târziu, recitind textele Noului Testament, am descoperit cu oarecare emoție că tezele implicate în aceste texte erau cele care conduseseră dezvoltarea internă a gândirii mele”1. Revelațiile imanențeitc "Revelațiile imanenței" Încadrat de o introducere și o concluzie, Eu sunt Adevărul
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
nu reprezintă decât o injustă obiecție din perspectiva idealului „purității metodologice”, pe care, la limită, nimeni nu o satisface. Vom observa, la rândul nostru, că cei care au avut nostalgia începutului și a rigorii absolute - chiar printre fondatorii germani ai fenomenologiei - au trăit, cu o sensibilitate politică segregată, și fascinația totalitară a definitivului.) Or, din acest punct de vedere, Henry rămâne avocatul pluralității: Viața nu-și dictează monodic regulile într-un sistem închis de reprezentări, ci, dimpotrivă, precum vântul, suflă unde
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
conținut (un fel de „ce”) îi este atașat 1. Apariția e primul adevăr al fenomenalității, înăuntrul căreia orice raport devine recesiv prin exterioritate. Spre deosebire de gândirea metafizică care mai caută încă ceva „în spatele” apariției (e.g. un „temei”, deci o raționalitate cauzală), fenomenologia se ocupă strict de apariție, fără referiri la conținutul sau proveniența apariției în sine. În maxima indiferență a apariției față de subiectul său, în puterea autonomă de apariție a oricărui „apărând” (l’apparaître/l’apparaissant), pur și simplu, Henry identifică procesul
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
aceste condiții, echivalența între apariție și revelație (sau Viață), respectiv cea dintre aparență și lume (sau exterioritate), devine legitimă. Nu avem de-a face, în cazul lui Henry, cu o impoziție dogmatică sau cu o imprudentă suprapunere de planuri (teologia/fenomenologia), ci doar cu omologarea unui concept filozofic fundamental („apariția”) cu noțiunea centrală pentru tradiția iudeo-creștină („Revelația”). Henry identifică latențele unui conflict major între gândirea prin „reprezentare”, care aruncă fenomenalitatea sub farul de proiecție al intenționalității și, respectiv, gândirea nudă, capabilă
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
sistematic dat filozofiei heideggeriene. Pretutindeni se pot vedea referințe circulare la temele de fond ale gândirii lui Heidegger, din perioada de tinerețe, trecând prin maturitate și sfârșind cu decada vesperală a vieții acestuia. Raportul dintre cultura elenistică și tradiția iudeo-creștină, fenomenologia religiei, conceptul vieții (inspirat de Dilthey), istoricitate, relația cu Meister Eckhart, chestionarea structurilor prereflexive ale conștiinței, tonalitățile afective ale Dasein-ului, istoricitatea, condiția modernității, nihilismul și esența tehnicii - toate acestea sunt teme de reflecție comună pentru Heidegger și Henry. Pe lângă remanența
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
Marion revelația se bucură de univocitate și se manifestă în trepte, în timp ce pentru Henry revelația, deși se ascunde în situațiile cele mai umile, implică o ruptură majoră de planuri (lume/Viață). Într-un eseu celebru despre cele „Patru principii ale fenomenologiei” (1990), Michel Henry a demontat blocajul ontologic (teza despre „identitatea de esență” dintre apariție și ființă), cel gnoseologic (reductibilitatea fenomenalității la intuiție, fie ea și categorială), cel ontic (fenomenologia ca descripție a „lucrurilor însele”) sau donologic („câtă reducție, atâta donație
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
lume/Viață). Într-un eseu celebru despre cele „Patru principii ale fenomenologiei” (1990), Michel Henry a demontat blocajul ontologic (teza despre „identitatea de esență” dintre apariție și ființă), cel gnoseologic (reductibilitatea fenomenalității la intuiție, fie ea și categorială), cel ontic (fenomenologia ca descripție a „lucrurilor însele”) sau donologic („câtă reducție, atâta donație”). M. Henry crede că formele de manifestare intramundane (pentru care trupul înseamnă doar un suport al calităților sensibile) nu sunt comensurabile cu esența manifestării: viața revelată în autoafectare. Michel
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
după Ioan îi permite lui Michel Henry (pe urmele lui Heidegger, poate, dar cu alte consecințe) să discute radicala diferență între conceptul grecesc și viziunea biblică asupra logos-ului. Henry identifică o disjuncție ce vine să acopere conflictul tacit dintre fenomenologia lumii, analitica Dasein-ului și, respectiv, fenomenologia Vieții („întru El era viață”, In. 1,4) care trimite automat la „fenomenologia lui Hristos”1. Aceeași Evanghelie îi consemnează o mărturie fundamentală: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața”. Este ceea ce atrage atenția, fie
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
Henry (pe urmele lui Heidegger, poate, dar cu alte consecințe) să discute radicala diferență între conceptul grecesc și viziunea biblică asupra logos-ului. Henry identifică o disjuncție ce vine să acopere conflictul tacit dintre fenomenologia lumii, analitica Dasein-ului și, respectiv, fenomenologia Vieții („întru El era viață”, In. 1,4) care trimite automat la „fenomenologia lui Hristos”1. Aceeași Evanghelie îi consemnează o mărturie fundamentală: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața”. Este ceea ce atrage atenția, fie și unui ochi infidel, asupra esențialei
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
diferență între conceptul grecesc și viziunea biblică asupra logos-ului. Henry identifică o disjuncție ce vine să acopere conflictul tacit dintre fenomenologia lumii, analitica Dasein-ului și, respectiv, fenomenologia Vieții („întru El era viață”, In. 1,4) care trimite automat la „fenomenologia lui Hristos”1. Aceeași Evanghelie îi consemnează o mărturie fundamentală: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața”. Este ceea ce atrage atenția, fie și unui ochi infidel, asupra esențialei congruențe între modalitățile care definesc apariția unui fenomen (Hristos) și esența lui (Viața
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]