2,290 matches
-
a acestora e dilatarea percepției realului până la fabulos și mitic. Cadrul multor întâmplări fiind satul din regiunea sud-vestică a țării în anii războiului și ai secetei, ele oferă suport unor stări alienante, provocatoare de exasperări paroxistice, de proiecții demențiale, de halucinații. Sunt particularități care, în cele mai izbutite nuvele, ies nu doar din calapoadele strâmbe ale realismului socialist, ci din orice tipare consacrate ale literarului și devin în romanele de maturitate constituenți formativi ai unui stil de o noutate deconcertantă. Printre
POPESCU-8. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288929_a_290258]
-
lipsește, încă din intenția declarată a scriitorului, personajelor dramatice de referință ale lui P. este tocmai verosimilitatea, impresia de trăire universal valabilă („contradictorie”), provenită din sinuozitatea psihologică și exteriorizarea dramatică a îndoielilor și nehotărârii. Aflate într-o stare de permanentă halucinație, ele se situează la limita ordinii umanului - sau, cum scrie Călinescu, „ideile nu sunt întrupate în oameni vii” -, prăbușindu-se, asemenea somnambulilor, imediat ce sunt trezite la realitate. Nu este verosimil ca Andrei Pietraru să-și anuleze, la numai douăzeci de
PETRESCU-1. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288780_a_290109]
-
rafinament apreciabil”, pentru noutatea unor subiecte sau procedee de tehnică narativă, prin care realizează o lume complexă, „cu intuiția justă a vieții”, dar cu o predilecție pentru cazurile patologice și cu particularitatea de a sugera „o undă de straniu, de halucinație”, prin reușite îmbinări de imaginație și observație. Aparența de „dosar de existențe”, fără o axă epică centrală, cu multe secvențe superflue și lipsit de „o filosofie a vieții și a artei”, este atenuată de abilitatea de regizor al „situațiilor tari
MONDA. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288234_a_289563]
-
îi abandonează nici după ce cresc: „Iar Dumnezeu strălucește greoi în berbeci...”. Dintre celelalte ecouri de dincolo de anul 1948, an care, asemenea Styxului, separă poezia întâiului deceniu republican de cea anterioară, două sunt distincte: unul arghezian, din Seceta mare, perceptibil în Halucinație de secetă: „De ce ai pus în ierbi, fierbinte, / O răzbunare ca un șir de gropi? / Și dacă-ți trebuiră oseminte, / De ce nu le-ai cules din plopi?”; altul macedonskian, însă adaptat pentru proslăvirea nupțiilor intelectului. Într-o euforie mai curând
PAUNESCU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288731_a_290060]
-
terapia cognitivă este un tratament promițător dar încă insuficient evaluat. Este necesară elaborarea unui număr mai mare de lucrări, în special studii comparative în cea ce privește simplele abordări de susținere. Efect asupra simptomelor Medicamentele antipsihotice sunt eficiente în cazul halucinațiilor și al ideilor delirante, dar simptomele psihotice nu dispar întotdeauna complet cu ajutorul medicației. Unele tehnici specifice ale TCC, adaptate pacienților cu psihoză și tratați pe de altă parte cu medicamente, par să contribuie la ameliorarea acestor simptome. Nu există, totuși
Ghid clinic de terapie comportamentală și cognitivă by Ovide Fontaine () [Corola-publishinghouse/Science/1994_a_3319]
-
simptomelor refractare la tratametul medicamentos. Un studiu controlat și aleator al lui Trower și al. care compară TCC cu tratamentul standard a constatat o superioritate semnificativă a TCC în încercarea de a reduce credința pacienților în autenticitatea și în forța halucinațiilor și în necesitatea de a se supune ordinelor acestora. Aceste rezultate se mențineau pe o perioadă de supraveghere de douăsprezece luni. Dezvoltarea competențelor sociale Mai multe metode specifice ale TCC au fost propuse pentru a dezvolta competențele sociale la pacienții
Ghid clinic de terapie comportamentală și cognitivă by Ovide Fontaine () [Corola-publishinghouse/Science/1994_a_3319]
-
, În dicționarele explicative, termenul o. (al cărui etimon grec este oneiros „vis”) figurează cu două sensuri principale: unul interesând domeniul medical („delir, halucinație asemănătoare visului, care definește unele stări psihopatologice”), celălalt, sfera creației literar-artistice („structură estetică rezultată din fluxul spontan al conștiinței și opusă celei realiste”). În comentarea literaturii, termeni ca onirism, oniric, onirist etc. au fost și sunt folosiți destul de frecvent, dat
ONIRISM. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288537_a_289866]
-
Țepeneag și Leonid Dimov, exegeza profesionistă neputându-se exprima aproximativ două decenii asupra chestiunii. Conținutul o. e indicat de însăși denumirea lui, ce trimite la vis. Însă poetul oniric, precizează Dimov, „nu descrie visul, el nu se lasă stăpânit de halucinații, ci, folosind legile visului, creează o opera de artă lucidă”. Visul nu este, pentru corifeii o., ceva care trebuie memorizat ori transcris, un rezervor de imagini sau evenimente utilizabile ca atare, ci un „îndreptar legislativ”. Explicații convergente furnizează și D.
ONIRISM. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288537_a_289866]
-
obsesie, lipsă de discreție, de delicateță [...], beția de cuvinte, platitudinea de expresie ziaristică [...] și nepilduita masă de trivialitate ce se pune de-a curmezișul scriitorului în drumul spre literatură” (E. Lovinescu) ori „o atmosferă adesea dezgustătoare, de vulgaritate, priapism și halucinație” (G. Călinescu), rezistă, totuși, prin capacitatea de analiză psihologică, chiar dacă aceasta se exercită mai curând asupra unor cazuri clinice, spectaculoase în sine, în special în registrul grotesc, dar mai puțin semnificative în plan general uman. Sunt aici câteva obsesii fundamentale
MIHAESCU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288116_a_289445]
-
ca un îngheț decât ca o debordare de energie. Astfel, anxietatea erotică se estompează, se distilează în vis, ca în Simfonia tăcerii, unde viața pare țesută în singurătate din amintiri, din „gloata albastrelor himere” înfiripate de jocul norilor. Trezită din halucinație, poeta dă glas unor „cântări de fecioară”, în care refuză îndemnul acestei „biblii barbare” de a-și lăsa „sufletul în prada oceanului de voluptate”. În Cântări pentru pasărea albastră (1922; Premiul Societății Scriitorilor Români), unde muzicalitatea are alt registru, „nevrozele
MILLIAN. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288145_a_289474]
-
și cu spatele spre prova și spre compas. într-o clipă, m-am răsucit, la timp pentru a împiedica baleniera să vireze în vînt și, probabil, să se răstoarne. Ce fericit și ce recunoscător am fost să scap de această halucinație nocturnă și de fatala întoarcere a vasului în vînt! Oameni buni, nu priviți prea multă vreme focul! Nu visați niciodată cu mîna pe cîrmă! Nu întoarceți spatele compasului! Acceptați primul avertisment al echei sensibile! Nu vă încredeți în focul artificial
[Corola-publishinghouse/Science/2072_a_3397]
-
textului kantian. Petrovici își amintește că profesorul Maiorescu dezvolta tema idealității timpului susținând, de exemplu, că evenimentele viitoare sunt deja realizate în noi, chiar dacă le vedem de obicei ca succesive în timp. Drept o ilustrare a ideii, profesorul cita o halucinație a tânărului Goethe care, în drum spre Weimar, s-ar fi văzut pe sine venind călare din direcția opusă, ceva mai în vârstă și în costum de mare demnitar 14. Se poate de asemenea observa că Maiorescu citește Critica rațiunii
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
forcluderea se referă la respingerea reprezentărilor insuportabile 22 chiar înainte ca ele să fie integrate în inconștientul subiectului; semnificanții supuși forcluderii nu se pot deci întoarce „din interior”, din inconștient. Reprezentarea respinsă revine din exterior și se transformă într-o halucinație. Returul psihotic este totuși complet diferit de reprezentarea respinsă, neprezentând nici una dintre proprietățile simbolice ale unei reprezentări și fiind preluat de către eu fără nici un afect. El este perceput „cu claritatea unei realități de netăgăduit”, străină eului (Nasio, 1988). Forcluderea nu
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
fi forma cea mai precoce a refuzului perceptiv și ar rezulta din: funcționarea „barierei contra stimulilor” (descrisă, în 1920, de Freud în Dincolo de principiul plăcerii); retragerea atenției orientate spre lumea exterioară; acțiunea conjugată a acestor doi factori sau a unei „halucinații negative”, concept desemnând faptul că ceea ce există este imaginat ca neexistând. Datele obținute de Spitz (1947), Fraiberg (1982), Ainsworth et al. (1978), LaBarbera et al. (1976) susțin existența acestei a doua componente. Într-adevăr, bine cunoscutele filme ale lui Spitz
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
oprea din plâns, se relaxa, decontracta musculatura și adopta o poziție asemănătoare cu a copiilor și mai mici, atunci când se cuibăresc în brațele mamei. Se poate crede că o asemenea poziție le permite copiilor să-și imagineze (sau să aibă halucinații) că se lipesc de trupul mamei, evitând astfel perceperea realității. Lucrurile se petrec cu totul altfel când persoana necunoscută îl ia pe copil în brațe într-o poziție care să-i permită acestuia să o aibă în câmpul vizual. Copilul
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
la refuz conduce adesea, în cazul adultului, la minimizări sau maximizări manifeste ale realității. Astfel, neplăcerile sunt minimizate, iar succesele hipertrofiate. Secvența de dezvoltare a refuzului în fantezie cuprinde următoarele patru elemente, descrise de Cramer (1991): 1) satisfacerea dorinței prin halucinație; 2) jocul dramatic; 3) reveria; și 4) idealizarea. 1) Varianta cea mai precoce a refuzului în fantezie este satisfacerea dorinței prin halucinație. Atunci când sugarului îi este foame, el plânge, iar senzațiile dureroase pe care le are dispar de îndată ce este hrănit
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
de dezvoltare a refuzului în fantezie cuprinde următoarele patru elemente, descrise de Cramer (1991): 1) satisfacerea dorinței prin halucinație; 2) jocul dramatic; 3) reveria; și 4) idealizarea. 1) Varianta cea mai precoce a refuzului în fantezie este satisfacerea dorinței prin halucinație. Atunci când sugarului îi este foame, el plânge, iar senzațiile dureroase pe care le are dispar de îndată ce este hrănit. Astfel, încetarea suferinței este legată de apariția sursei de hrană, sânul sau biberonul. Reprezentarea mentală a suferinței începe să evoce, progresiv, reprezentarea
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
a suferinței începe să evoce, progresiv, reprezentarea mentală a sursei de hrană. Putem presupune că, atunci când sursa de hrană nu apare în realitate, imaginea sa mentală poate fi întreținută și intensificată, ceea ce diminuează suferința. Acest fenomen, numit „satisfacerea dorinței prin halucinație”, implică un proces comparabil celui întâlnit în alte forme de refuz în fantezie. Atunci când subiectul trăiește experiența unei suferințe, a unei dezordini psihologice, aparatul mental construiește o realitate alternativă mai satisfăcătoare decât realitatea obiectivă. Să mai notăm totuși că, în
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
fantezie. Atunci când subiectul trăiește experiența unei suferințe, a unei dezordini psihologice, aparatul mental construiește o realitate alternativă mai satisfăcătoare decât realitatea obiectivă. Să mai notăm totuși că, în acest stadiu de viață, fantezia se manifestă în plan perceptiv printr-o halucinație. 2) Foarte devreme în cursul copilăriei, refuzul poate fi pus în evidență prin intermediul jocului dramatic, care îi permite copilului să-și împlinească dorințele, speranțele, preferințele. În cursul jocului, lumea ludică are mai multă importanță decât cea reală, iar plăcerile reușitei
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
prea aleatorie și putând lipsi, copilul autist ar prezenta, paradoxal, o relație de adeziune cu obiectele solide, ce inspiră siguranță prin permanența lor și senzația pe care o oferă. Această identificare de adeziune s-ar opune experienței de satisfacere prin halucinație, deoarece amintirea unui obiect satisfăcător ar fi înlocuită cu contactul real și permanent cu acest obiect solid numit „obiect autist”. Ar mai trebui evocată în plus forța apărării „primare” care este delirul, atunci când identificarea realizează, sub forma împlinirii prin halucinație
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
halucinație, deoarece amintirea unui obiect satisfăcător ar fi înlocuită cu contactul real și permanent cu acest obiect solid numit „obiect autist”. Ar mai trebui evocată în plus forța apărării „primare” care este delirul, atunci când identificarea realizează, sub forma împlinirii prin halucinație, credința delirantă de a fi celălalt. Este vorba în aceste cazuri de toate patologiile dublului, în care celălalt, un „eu însumi” ideal (cu referință la Narcis), ocupă întregul spațiu. La limită, paranoia - și ne gândim aici la cazul expus de
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
este totuși interesant să le diferențiem atât ca moduri de apărare, cât și din perspectiva rezultatului obținut. Fantasma de încorporare are un scop pulsional, acela de a absorbi, într-o manieră instantanee și magică, ceea ce lipsește. Ea este apropiată de halucinație. Astfel, se vorbește despre fantasme canibalice, expresia fiind cât se poate de ilustrativă, prin forță și realism. Perseverând în refuzul de a cunoaște adevăratul sens al absenței, încorporarea devine o simplă amăgire. „Tocmai pentru a nu «înghiți» pierderea, ne imaginăm
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
ea „nu presupune nici o adaptare, în timp ce realul este întotdeauna imprevizibil. Nimic nu este lăsat la voia întâmplării în reverie: totul este bine stabilit”. În sfârșit, o altă apropiere care s-ar putea face este aceea între refugiul în reverie și halucinație, manifestare patologică aflată și ea la originea unor producții imaginare create de subiect. Aici însă, confuzia între cele două este exclusă. Această distincție este cu claritate pusă în evidență de H.Faure (1965): „Subiectul (nesupus halucinației) știe că ele (reveriile
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
refugiul în reverie și halucinație, manifestare patologică aflată și ea la originea unor producții imaginare create de subiect. Aici însă, confuzia între cele două este exclusă. Această distincție este cu claritate pusă în evidență de H.Faure (1965): „Subiectul (nesupus halucinației) știe că ele (reveriile sale) nu există decât pentru el și că le poartă în întregime în interiorul său”. Faure mai pune în evidență și o altă diferență importantă: pentru el nu există vreo confuzie între spațiul interior și cel exterior
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
evidență și o altă diferență importantă: pentru el nu există vreo confuzie între spațiul interior și cel exterior. Reveria este autonomă în raport cu spațiul exterior: nici un obiect real nu joacă vreun rol în cadrul ei. Faure citează exemplul unor bolnavi suferind de halucinații care aud, unul pe Iulian Apostatul vorbindu-i din plapumă, iar celălalt, pendula sa povestindu-i întâmplări neplăcute. Așa ceva nu i se va întâmpla niciodată unui visător! Și dacă, prin nu știu ce hazard, un stimul senzorial ajunge să genereze reveria (madlena
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]