1,213 matches
-
poate fi dezvoltat decât în parte la scara fiecărei vieți, în colaborarea celor două planuri de interpretare (cel particular și cel general). Este de aceea firesc să se meargă mai departe și să se extindă legitimitatea comportamentului riguros-proiectiv la datele interiorității, care se dovedesc în virtutea interdependenței elementare natural sintetizabile, reunibile, inter- conectabile. Dedublarea conștiinței specifică reflexivității este fundamentul formal al acestei proiectivități și o poate încuraja în măsura în care conștiința funcționează cu scheme împrumutate din zestrea teoretică. Sfera lăuntrică poate primi contribuția inteligenței
Conştiinţa de sine. Eseu despre rolurile multiple ale reflexivităţii by Vlad-Ionuţ Tătaru [Corola-publishinghouse/Science/929_a_2437]
-
este în potențialitate pliabilă pe o rețea supraordonată de legături raționale. A fi legitim-proiectiv înseamnă a încrusta conținuturi ale materialului cognitiv indiferent în realitatea nesistematizată a propriilor trăiri, adică un pas fundamental fără de care nu pare de conceput nici în interioritate faptul miraculos al înțelegerii. Fără această însămânțare prealabilă (cu atât mai delicată cu cât tratează cu spațiul sufletesc) nu ar fi, în ordine secundă, recognoscibil rodul. Este apoi, o dinamică internă a cunoașterii cea care acceptă această circularitate pentru a
Conştiinţa de sine. Eseu despre rolurile multiple ale reflexivităţii by Vlad-Ionuţ Tătaru [Corola-publishinghouse/Science/929_a_2437]
-
poate degaja "topica" alcătuirii psiho-spirituale omenești de sub presiunea unor pretenții de primordialitate pe care, din perspectivă proprie, fiecare dintre cele trei instanțe și le poate, în fond, aroga. Expresia elaborată a efortului definitoriu care adună rezultatele sintetice extrase din spațiul interiorității face parte dintr-o construcție filosofică mai amplă, care subsumează toate formele cogniției și care este chemată la rândul ei să le rostuiască în numele adevărului. Conștiința de sine cercetează și produce pentru beneficiul celorlalte două în măsura în care și acestea pot alimenta
Conştiinţa de sine. Eseu despre rolurile multiple ale reflexivităţii by Vlad-Ionuţ Tătaru [Corola-publishinghouse/Science/929_a_2437]
-
comunitare regulative. Conștiința de sine devine, astfel, un punct nodal în ritualul activităților esențiale ale omului responsabil și angajat. Ea conduce igiena spirituală personală și este principiu pozitiv al unei organizări psihologice cu efecte mult extinse în afara spațiului strict al interiorității. După cum s-a observat, ea jalonează de la distanță multe din actele cunoașterii exterioare și intervine prin mijloacele articulante ale noezei în lumea propriilor reprezentări. Ea este planul de spate al unui sistem de comportament spiritual la descifrarea misterelor căruia contribuie
Conştiinţa de sine. Eseu despre rolurile multiple ale reflexivităţii by Vlad-Ionuţ Tătaru [Corola-publishinghouse/Science/929_a_2437]
-
afară. Profilul individual se confirmă cu fiecare ocazie interacțională și trebuie să triumfe în orice experiență a întâlnirii cu necunoscutul. Totul se organizează în jurul personalității, iar aceasta guvernează tot ce înseamnă înțelegere inteligentă a datului vital. Stăpânirea unui limbaj al interiorității, stăpânirea de sine ca summum voluntar al tuturor actelor noetice reflexive și validarea permanentă prin intermediul alterului asemănător sunt arme ale conștiinței în lupta unei vieți care mizează pe progres și pe diversitate interindividuală. Experiența înțelepciunii prilejuită de confruntarea cu sine
Conştiinţa de sine. Eseu despre rolurile multiple ale reflexivităţii by Vlad-Ionuţ Tătaru [Corola-publishinghouse/Science/929_a_2437]
-
în formă vie, în imagine grăitoare a materiei sculptate de spirit, așa "cum anticii deșteptau din ape clare și inexpresive statura indolentă a nimfei captive - figura ei umană, aproape soră, figura prin care explicau izvorul"?29 Din invizibilul de maximă interioritate al spațiului inimii izvorăște unda ce însuflețește rostirea poetică, revărsare a exprimabilului ce dă seama de începutul inexprimabil din care procesează ca de originea unei mereu refăcute unități: " Se petrece, poate, în aceste capricii așa de minuțios organizate în acest
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
imposibilul imaginii; dacă lutului îi e dat să modeleze splendoarea, o face în virtutea splendorii de sus care iradiază jos, în lucrurile create, la fel cum "în orice vers se scaldă, de sus, splendoarea ta", îmbibat de "geamănă (...) lăuntrica splendoare"7. Interioritate absolută a ascunsului nemanifestat în care "misterioasa carne se face duh în noi", iar "semințe tinere-n lumină sus/ Trec iar prin carnea fructului, spre nemurire"8. Prin carnea fructului, devenită străvezie, se trece, căci - expusă pe un fundal de
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
pure12. Într-adevăr, "în hăul lăuntricelor creșteri" se arată "pomii lăuntrici", "vremi subterane" sau un "lăuntric pisc alb de rugăciune", imaginând "un "vast labirint ascuns sub palatul frumuseții"13. La acest nivel, al lumii scufundate în absoluta nedeterminare a posibilului, interioritatea inaparentă unifică două mișcări opuse în aparență, căci într-acolo se coboară prin trupul transparent în nelumea începutului, în "eternul timp interior" sau în "adâncul vast cât lumea" scăldat "în lumina-naltă a marelui azur"14. Dar de acolo, de pe
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
creației, "fructele luminii ce-a-nsămânțat pustia"34. Ceea ce deja semnifică și se dă ca posibilitate a creșterii este încă în ascundere, nemanifestat în lumină, dar ceea ce începe să fie (posibil) crește numai în lumina ce vine de sus, trece prin limitele interiorității evacuate și se expune pe fondul astfel dezvăluit. De aceea, "în fructul tainic, încă nebănuit în muguri,/ S-amestecă tot cerul, setos de zămislire"35. Cerul nu e transcendentul absolut spre care se tinde; coboară el însuși în adâncul zămislitor
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
unei conștiințe dezidentificate, fără hotar ontic: Cineva umblă în zid - îi aud pașii grei de fiară/ Inima bate departe, mohorâtă, lunară". Ce indice de realitate putem afla aici? Și apoi: sunt aceste imagini produse de o conștiință creatoare, reflectând o interioritate suficientă în propria-i imanență, sau vin dinafară, drept reflexe întipărite în pasta conștiinței care le filtrează în materie poetică? Nu e zidul tocmai limita unei subiectivități închise în sine, care se zbate să-și depășească limitarea și să iasă
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
Mărculescu -, marginalizările de circumstanță nu mai contează. Sălașul interior al operei, al faptei, e pretutindeni, ca și centrul pascalian". Un centru ubicuu, pulsând difuz în carnea poemului, până în ultima nervură a imaginilor. Acum singurul lucru care contează este apariția acestei interiorități, straturile de sens prin care răzbate rostirea originară, imaginea pre- începutului care luminează mereu înainte. În lumina prevederii Locul întâlnirii intuiției cu făptura strălucitoare a inaparentului nu deschide orizontul înțelegerii; se dă ca autodonație a sensului în ipostaza pre-începutului posibil
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
o simți, căci "poemul poartă în noi fructele sale"33, atunci ea ni se dă ca a priori afectiv. Ni se arată în ființa sa însuflețită, atât prin desăvârșirea formei cât și prin aura de sensuri ce iradiază în lume. Interioritatea ei este noua lume care se revarsă în exterior, apare din întunericul unui ascuns pe care îl face vizibil ca apariție imprevizibilă. În densitatea însăși a ființei sale există un raport de la sine la sine: el este identic cu aparența
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
decât profunzimea de nevăzut, se așază în sfârșit în lumea care îl deschide, i se arată de la început. Prefața inaparentului (Alexandru Miran) Scenariul imagistic configurat în Dulce așteptare de Al. Miran 38 nu se propune numai drept un tablou al interiorității, al subiectității pure în afirmarea condiției sale definitorii, ci și ca orizont scufundat al posibilului în așteptarea manifestării: " Nu știu dacă afară-i lumină sau întuneric,/ dacă anină vrun cântec despre-nceputuri,/ dacă se plimbă parfumuri subțiri sau duhori ucigașe
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
rumoarea nerăbdătoare a unei iviri? La ambele capete, ființa stă în aceeași reculegere de sine, strânsă în așteptare, fie că stă să dispară, fie că stă să vină, să apară. Afară poate că-i toamnă", iar asocierea între exterioritate și interioritate arată tocmai pre-timpul ultim al manifestării. Vedem toamna într-o imagine care să-i prezinte peisajul, să îl zămislească în chiar destrămarea plăsmuirii? Dar poate că ceea ce apare nu e dat vederii, este deși e nevăzut, se arată în urma inaparentă
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
e de față, în umbra unei apariții prezente. E ne-timpul incert, imprezentabil, intervalul de trecere "în care aștepți să te-aprinzi/ din fulgerul unei singure frunze de aur". Posibilul nu mai are loc în exterioritatea dezertată și nici în interioritatea unui subiect evacuat; el e chiar nelocul așteptării, utopia mereu atinsă și pierdută a revelării. Interval mereu viitor, pus în suspensia datelor ființării, imaginea propusă în final arătând ce va fi cu putință să fie: aprinderea din fulgerul unei singure
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
După asceză, extazul, dar el nu e cu adevărat revelator decât în asceză, în despuierea radicală de orice imagine fenomenală. Ceea ce nu înseamnă că exterioritatea se defenomenalizează în favoarea unei percepții numenale care ar scruta adâncul, altfel insondabil. Am văzut că interioritatea însăși a eului nu mai are natura unui subiect coagulant, fibra unui nucleu tare, devine fluidă, evanescentă, neutră 89. Dar actul acestei resorbții se spune în chiar întoarcerea sa în potență, dă de văzut desfacerea care pune - apocaliptic - temeiul unei
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
Interiorul nu pune în evidență exteriorul; acesta din urmă rămâne în paranteza suspensiei. Interiorul însuși se pune în vedere, se arată pe față. El nu are propriu-zis un exterior, ci se revarsă în afara sinelui care tot sine este, în propria interioritate dezvăluită, ridică fața la suprafață. Imaginea de sine se adună toată în distanța comprimată în vedere, strălucește singură în lumina ochilor. Eul e altul (Claudiu Komartin) O aceeași punere în scenă a imaginii de sine, în poemul Imagini de august
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
nu e, nici lumină desfășurată în vizibilul exteriorului. Căci altul nu e exteriorul eului, cel pe care îl vede afară, în stranietatea transcendenței. Altul e imaginea de sine care, abia acum, întemeiază identitatea revelând-o în diferență, la distanță. O interioritate pură care se dă în imaginea incipientului, în odihna somnolentă - maternă - a premanifestării. Deasupra se vede peisajul conturat al deja-existentului, apariția în lumină a unei imagini la care ochiul participă aproape vegetal. Se pune în vedere cu insinuanța clarității. Totuși
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
Fântânile Romei, în IP II, p. 291). 13 Obiectul poeziei, în IP II, p. 25. 14 Poezia nouă, în IP II, pp. 29, 30. 15 Poesie veche; Istorie și poezie; Fântânile Romei, în IP II, pp. 180, 33, 312. 16 Interioritatea poeziei, în IP I, p. 261. 17 Scrisoare despre poezie (III), în IP II, pp. 49, 50. 18 Iubirea de patrie; Spiritul critic, în IP I, pp. 10, 184, 185. 19 Chipul țăranului în arta plastică românească, în IP II
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
vedenie nu-i a ochiului descripție, nu-i nici auzire, ci cutremurare, teamă nocturnă, experiere a existenței de cu totul alt ordin, de unicat al ființei; Ochiul vede a vederii vedenie, vede ceva nou și această noutate este substanța poeziei" (Interioritatea poeziei, în IP I, p. 260). 1 Vol. Poezia, Editura Cartea Românească, București, 1983, p. 45. 2 Și aceasta pentru că, raportat la existent, posibilul este inexistentul, dar raportat la viitor el este preexistentul, prezentul fără prezență, aprezentat. "De existat în
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
spectaculoasă trecere „prin flăcări”, iar sentimentalismul elegiac alternează cu cel grav, solemn, aflat sub controlul lucidității. Constituindu-se ca motiv central în Preludiu pentru trompetă și patru pereți (1992), oglinda pare a fi suprafața care degrevează ființa de o falsă interioritate și recreează imaginea exteriorului, prin definiție imperfect și fragmentar, constrâns la fetișism pentru a putea încropi o presupusă armonie. Solitudinea devine o stare provocată, supravegheată și tratată ca un ritual autoimpus („Și singurătatea-i o sărbătoare dacă știi s-o
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286412_a_287741]
-
autoritatea absolută în domeniul cunoașterii. Dar nu numai această mutație exterioară a produs subminarea autorității filozofiei. Mult mai eficient a fost erodat din interior prestigiul ei: eșecul unei cunoașteri metafizice obiective pe fondul cuceririlor scientiste, amplificarea scepticismului și recursul la interioritate au dus încă din antichitate (o dată cu scepticii, epicureii și stoicii) la dezvoltarea "filozofiei vieții". Chiar dacă s-a mai menținut vocația sistematică a filozofiei, "s-a bagatelizat" exigența cunoașterii universal valabile. "Repartizarea fiecărei sarcini capătă o altă pondere", ceea ce modifică "structura
Dilthey sau despre păcatul originar al filosofiei by Radu Gabriel Pârvu [Corola-publishinghouse/Science/1405_a_2647]
-
a exista”. Suficiența substanței este o limită, în sine ea face dovada interioară subzistenței sale, dar ea posedă și exteriorul ei, căci a nu avea nevoie decât de sine însuși, înseamnă a nu avea nevoie de o altă substanță. Această interioritate presupune exterioritatea sa. Ea își este interior și exterior totodată, în afara ei nu este nici o altă substanță, altceva, la care să aibă nevoie să se raporteze. De fapt: .), autosuficiența substanței poate fi înțeleasă ca o limită. Sau, dacă preferăm, ea
Cartesianismul ca paradigmă a "trecerii" by Georgia Zmeu () [Corola-publishinghouse/Science/471_a_1370]
-
și exercițiul intuiției și al deducției, ordinea și maniera în actul de “a ști să treci”, este exercițiul în care subiectul începe să existe fără a rămîne însă captiv în acest tip primordial de existență. Fiind substanță, gîndirea este deopotrivă interioritate și exterioritate, deschide infinitul în om. Trecerea de la o propoziție la alta în cadrul demonstrației sau de la un mod de a gîndi la altul, fac posibil raportul cu exterioritatea dinlăuntrul omului. Subiectivitatea capătă astfel o figură nouă prin filosofia lui Descartes
Cartesianismul ca paradigmă a "trecerii" by Georgia Zmeu () [Corola-publishinghouse/Science/471_a_1370]
-
și simplu cu vîrsta "romanescului". Robert Musil este un exemplu de romancier în opera căruia reflecția, componentă esențială a "nevăzutului", a vieții interioare face ca pasiunile să devină obiect de experiență intelectuală. Așijderea, romanul lui Joyce, Ulysses, refuză identificarea între interioritatea personajului, exprimată pe calea reflecției, a îndelung meditatei situări în lume, cu ceea ce aparține, în accepția mai sus invocată, "romanescului". Deși scris în mare parte cu focalizare internă, care este semnul "vieții interioare" , ethos-ul nu este romanesc, ci "epopeic
[Corola-publishinghouse/Science/1472_a_2770]