1,200 matches
-
acesta se fondează pe un anterior nomen substantiale, pe perfecțiunea sa ontologică și pe caracterul în sine al persoanei. Persoana ca substanță primă nu doar există, ci subzistă, adică există în sine, și aceasta indică faptul că este dotată cu interioritate și imanență, spre deosebire de cea materială. În alți termeni, definiția persoanei nu depinde intrinsec de o alegere morală anterioară, ci de constatarea ontologică a statutului său și a caracteristicilor sale. Din examinarea realității și a gradului de perfecțiune ontologică a persoanei
Etica creştină din perspectiva persoanei by Duma Bernadin () [Corola-publishinghouse/Science/100983_a_102275]
-
experiența de sine, ci și din cea a tuturor oamenilor care se vor afla în poziția de obiect al experienței, adică într-un direct contact cognitiv. Doar în relația cu acel singur și unic om care sunt eu, se experimentează interioritatea (experiența interioară) care nu are loc în relația cu un alt om în afara mea. Toți ceilalți oameni sunt incluși în experiență din exterior (experiența exterioară). Experiența este unită cu înțelegerea, care are la bază intuiția intelectuală a faptului că „omul
Etica creştină din perspectiva persoanei by Duma Bernadin () [Corola-publishinghouse/Science/100983_a_102275]
-
sens pe care nu reușim să-l găsim decât în cadrul misterului și în necesitatea de a ni-l oferi cu orice preț. Conceptul de valoare morală izvorăște tocmai în această atmosferă de dramatism. Capacitatea persoanei de a face experiența propriei interiorități, dar și a exteriorității sale, se deschide ulterior spre experiența morală. La aceasta se referă, în mod special, documentul conciliar Gaudium et spes nr. 46. 2.3 De la experiența umană, la experiența morală Potrivit afirmației documentului conciliar Gaudium et spes
Etica creştină din perspectiva persoanei by Duma Bernadin () [Corola-publishinghouse/Science/100983_a_102275]
-
trupul meu. [...] A avea un trup înseamnă a avea pentru sine, a conserva pentru sine, a disimula și a avea forța de a-l descoperi. Caracteristica faptului de a se expune, pune trupul pe un plan în care exterioritatea și interioritatea nu se pot separa, adică există o tensiune, comuniunea intimă între exterioritate și interioritate”. În această direcție, D. Tettamanzi propune patru pasaje pentru a „atinge” chipul persoanei bolnave, din perspectiva credinței: primul pasaj este de la trup la corporalitate. Trupul bolnavului
Etica creştină din perspectiva persoanei by Duma Bernadin () [Corola-publishinghouse/Science/100983_a_102275]
-
sine, a disimula și a avea forța de a-l descoperi. Caracteristica faptului de a se expune, pune trupul pe un plan în care exterioritatea și interioritatea nu se pot separa, adică există o tensiune, comuniunea intimă între exterioritate și interioritate”. În această direcție, D. Tettamanzi propune patru pasaje pentru a „atinge” chipul persoanei bolnave, din perspectiva credinței: primul pasaj este de la trup la corporalitate. Trupul bolnavului, de fapt, nu poate fi conceput ca un complex de țesuturi, de organe și
Etica creştină din perspectiva persoanei by Duma Bernadin () [Corola-publishinghouse/Science/100983_a_102275]
-
pământ se oglindește în organismul omului... Să ne gândim la asemănarea între sistemele planetare și stelare, cu structura atomului, partea infimă din corpul nostru... Omul este o lume în miniatură... un univers. Fiecare om e unic și irepetabil, și în interioritatea sa, omul repetă întreaga evoluție a omenirii. Între similaritate și unicitate, omul este o interfață între lume și el, între lume și cosmos. Între stele și om, există un fir nevăzut, care îl leagă pe om de marile reguli ale
PRECUM ÎN CER AŞA ŞI PE PĂMÂNT by Gheorghe TESCU () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91553_a_92861]
-
consumări pe un plan pur interior. Flăcările vieții ard într-un cuptor închis de unde căldura nu poate ieși. Oamenii care trăiesc pe un plan exterior sânt salvați de la început; dar au ei ce salva, când nu cunosc nici o primejdie? Paroxismul interiorității și al trăirii te duce în regiunea unde primejdia este absolută, deoarece existența care își actualizează în trăire rădăcinile ei cu o conștiință încordată nu poate decât să se nege pe ea însăși. Viața este prea limitată și prea fragmentară
Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
-
ce se degajează din această fizionomie a tristeții rezultă din faptul că acele riduri se adâncesc atât de tare, încît creșterea lor în adâncime devine un simbol pentru tulburarea și infinita noastră dramă lăuntrică. Fața omului în tristețe dovedește atâta interioritate, încît exteriorul face direct accesibil interiorul. (Fenomene care se petrec și în marile bucurii.) Tristețea face misterul accesibil. Dar misterul tristeții este atât de inepuizabil și de bogat, încît tristețea nu încetează niciodată de a fi enigmatică. Dacă există o
Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
-
poate duce niciodată la o absolutizare în așa măsură. Frecvența stărilor extatice, în Orient și mistica tuturor veacurilor, este de natură a verifica presupunerea noastră. Nimeni nu găsește un absolut în afară, ci numai înăuntru. Or, extazul, acest paroxism al interiorității, nu revelează decât sclipiri și umbre interioare. Față de culoarea acestora, ziua și noaptea își pierd orice expresivitate, orice farmec deosebit. Stările extatice ating o astfel de esențialitate, încît accesul lor în zone profunde de existență produce o impresie de orbire
Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
-
respectivă de viață din preaplin sau din deficiență. Unul poate fi vicios și imoral din deficiență, altul din exces; unul poate ajunge la disperare din incapacitate, din lipsă de rezistență și de gândire, altul din exces de problematică și de interioritate. Lumea cade în greșeala de a pune pe același plan de viață sufletească pe toți acei oameni care seamănă, exterior și aparent, în realizările lor. Donjuanismul este interesant și simptomatic numai la aceia la care apare ca un fruct al
Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
-
revelează în strania lor măreție. De aceea madona în arta nordică este de o tristețe atât de adâncă, iar în cea rusă nu-i lipsesc lacrimile, în deosebire de madona în arta sudică, a cărei transcendență este un amestec de interioritate și de Eros transfigurat. Unii teologi protestanți au vrut să scoată din acest fapt un argument pentru autenticitatea creștinismului nordic față de creștinismul sudic, de esență romanică. Ce e drept, nordul a înțeles mai adânc suferința, a avut un sentiment mai
Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
-
ei - să-și lichideze pacostea tradițională a spiritului contemplativ. Cine-ar mai putea afirma astăzi că sîntem un popor contemplativ? Toți sânt de acord că am fost. Orientarea înspre politic a învins plaga unei visări sterile, lipsite de o adâncă interioritate, fără scuza profunzimii și a dinamismului interior. Trecerea de la contemplativ la politic este una din fericitele conversiuni ale acestei țări. De altfel, comparând trecutul cu idealul de viitor, sîntem siliți a face o întreagă tablă de conversiuni. De o parte
Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
-
și Kierkegaard, primul de o originalitate suspectă și nefecundă, al doilea sugestiv, grav, punând problema individualistă în plan pur psihologic, ca subiectivism. De aceea susține el că subiectivitatea este un absolut, iar nu individul. Pentru Kierkegaard, contează numai latura de interioritate a acestuia. El nu s-a preocupat niciodată de social, ci s-a oprit la etic, pe care nu l-a conceput ca pe o formă interioară a socialului, ci ca un simplu stadiu al conștiinței individuale, în drumul ei
Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
-
-se la epoca Renașterii) „autostilizări subiective”. Desigur, lui Foucault nu îi lipsesc nuanțele. El distinge între comportamentul codificat în termeni juridici (bazat pe limbajul interdicției) și comportamentul care ignoră standardele exterioare ale moralității, dar urmărește o transformare a sinelui (limbajul interiorității). Epoca clasică și începutul erei creștine se disting prin accentul pus pe etica interiorizată, în timp ce secolele de succes popular 1 și instituționalizarea politică pentru Biserică au impus treptat comportamentul tipizat și minuțios legiferat în sfera privată a individului 2. Vom
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
natura naturata (adesea personificată). Interdicțiile sau invitația la asceză nu sunt scrise pe o tablă a legii divine. Autoritatea supremă și nemijlocită a unui Dumnezeu personal are ca substitut, în lumea greco-romană, interpretarea medicală a ordinii firii în lumina exigențelor interiorității. Perspectiva asupra sexualității este, în cuvintele lui Foucault, „individualistă”1. Sfera vieții publice intersectează sfera preocupărilor private, dar întotdeauna acestea primesc prioritate. Descoperirea conceptului de răgaz sau de timp liber (gr. schole) este corelativă acestei preocupări pentru sine (epimeleia heautou
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
mediator - Viața transcendentală, a cărei singură rațiune de a fi este donația de Sine1. Numai Viața lui Dumnezeu, în care autoafectarea transcendentală devine responsabilă pentru generarea alterității ipostatice și respectarea identității esențiale (mia ousia, treis hypostaseis), este icoana desăvârșită a interiorității transparente. Asceza umilește pulsiunea voinței de putere și evocă exigențele supreme ale participației în comuniunea de viață a lui Dumnezeu; participația nu este descărnată, ci antrenează corpul subiectiv care găzduiește bucuria și suferința. „Viața - spune Michel Henry - este faptul de
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
la nivelul transcendental al Vieții i-a permis mai târziu lui Michel Henry cea mai îndrăzneață apropiere venită din partea unui filozof în secolul XX între propria sa demonstrație fenomenologică și dogma ortodoxă a Sfintei Treimi, care proclamă relația perihoretică (de „interioritate reciprocă”) între Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt (identitate ființială sau „consubstanțialitate” și, respectiv, diferență ipostatică). Michel Henry nu are însă pretenția unui acces privilegiat la acest mister fundamental al dogmaticii creștine decât în lumina textelor Noului Testament pe care le
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
unui acces privilegiat la acest mister fundamental al dogmaticii creștine decât în lumina textelor Noului Testament pe care le interpretează. Un punct crucial în această reflecție îl constituie Prologul ioaneic din „Evanghelia Evangheliilor” (Origen), unde este tematizată tocmai relația de „interioritate reciprocă” dintre Cuvântul „prin care toate s-au făcut” și Dumnezeu „întru care” „la început era Cuvântul”. Debutul teologic al Evangheliei după Ioan îi permite lui Michel Henry (pe urmele lui Heidegger, poate, dar cu alte consecințe) să discute radicala
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
transformat într-un obiect idolatru al unor judecăți rezonabile care nu-i poate decât falsifica statutul sub acuzația de „iluzionism”, „miraj”, „fantasmă”. Fenomenologia filialitățiitc "Fenomenologia filialității" Apariția lui Hristos nu este o „aparență” descărnată, ci posedă un trup a cărui interioritate a pătimit eterna autoafectare a Vieții: Ghetsimani nu este, din acest punct de vedere, decât cel mai pregnant exemplu 2. Dacă pulsația viului în fenomenele lumii (de la plante și animale până la oameni) poate doar releva ceva din suprema „esență a
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
persistentă aparență. Radicala noutate a creștinismului este definiția omului ca „fiu al lui Dumnezeu” și, mai precis, ca „fiu în Fiul”. Aceasta înseamnă că omul își dobândește adevărata sa condiție numai participând activ - prin eliberarea de iluzoriul mundan - la misterul „interiorității reciproce” a Vieții, adică la însăși nașterea Fiului de către Tatăl. În acest punct, Henry atinge un punct specific al teologiei mistice a lui Meister Eckhart - care urmează aici tradiția patristică 1 - ce vede nașterea adevăratului Sine al persoanei doar prin
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
zilele, alții își scriu jurnalul fericirii. Atunci când referirea „naturală” a durerii la corpul fizic este asumată (sau transfigurată 5) printr-o reducție fenomenologică, suferința pură, ivită în imanența proprie, lipsită de cauză sau finalitate, substrat sau orizont - devenită suferință a interiorității -, ilustrează perfect condiția afectării originare sau a impresiei reale în absolutul apariției sale fenomenologice. Dar există și o cale inversă, dinspre experiența suferinței lăuntrice către experiența durerii fizice (fără agent extern). Fenomenologia nu poate ignora, pe de altă parte, experiența
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
condiția afectării originare sau a impresiei reale în absolutul apariției sale fenomenologice. Dar există și o cale inversă, dinspre experiența suferinței lăuntrice către experiența durerii fizice (fără agent extern). Fenomenologia nu poate ignora, pe de altă parte, experiența suferinței în interioritatea profundă a sinelui, care, deși însoțită de durere în trup, nu e cauzată de nici o violență externă, la nivelul epidermei. Poate fi aici vorba despre suferința devenită cosmos spiritual în poezie 1, în „sarcina gândirii”2 și, mai ales, în
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
apreciabilă distanță față de sine, ceea ce înseamnă că ea este fructul unei heteroafectări a trupului de către ceva exterior; pe de altă parte, suferința în care cel care afectează și cel afectat coincid este absolut internă, desprinsă de contingența cărnii. Când o interioritate pătimește ceva, dar nu din partea unui agent exterior, atunci suferința este materia și, deopotrivă, mediul unei efectuări fenomenologice radicale. Suferința (care poate însemna angoasă, gândire, bucurie) repetă structura fenomenologică a impresiei originare și poate să fie asumată în raport cu orice contingență
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
violența este originară, fapt care justifică strategiile autovictimizării individuale sau colective 3. Or, pentru gândirea teologică de sorginte creștină, haosul nu reprezintă un dat primordial, iar violența, oricât de satanică, trebuie înfruntată cu arme proprii și, mai ales, prin virtuțile interiorității. Pentru creștinismul ortodox, aceasta nu înseamnă deloc „pietism” sau „resemnare”, ci ascultarea de o logică firească a priorităților. Ideea că lumea este fundamental rău rânduită nu poate fi decât reflexul unei credințe gnostice - cel mai adesea, nemărturisite. A renega ordinea
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
Cacofonia este structural demonică, fiind o abatere de la vocația doxologică a creației: „Doamne, Dumnezeule, Te-ai preamărit foarte, întru cinstire și frumusețe Te-ai îmbrăcat” (Ps. 103,1c). Refuzul darului ființei e trădat de logica emancipării vindicative, precum și de obnubilarea interiorității invizibile, acolo unde inima este gazda experienței nemijlocite a bucuriei și suferinței. Biserica a câștigat încrederea oamenilor probând, la fiecare generație, veracitatea acestei ontologii chenotice a donației. Retorica binelui constă, așadar, într-o viziune la fel de importantă cât toate cuvintele care
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]