4,922 matches
-
Paris în traducerea lui George Ciorănescu și cu o introducere de Al. Ciorănescu, în 1963. În același an, se tipărea însă tot la Paris, sub îngrijirea lui Virgil Ierunca și cu o prefață a acestuia, o antologie din creația să lirica în limba română, alcătuită - spune prefațatorul - de poetul însuși "cu puțin înainte de moarte", sub titlul Fructul de a trăi (Fundația regală Universitară Carol I). Ea reunește paginile cele mai reprezentative scrise în românește de Alexandru Busuioceanu în perioada 1915-1928, apoi
Poezia lui Alexandru Busuioceanu by Ion Pop () [Corola-journal/Memoirs/18008_a_19333]
-
iasă dintr-o fabula", se schimbă în imaginea dezolanta a căderii: "Acolo a fost țară/ unde umbră cădea alături de om/ unde omul cade-alături de umbra". Momentul deplinei individualizări a viziunii lui Alexandru Busuioceanu, care-l situează indubitabil ni zona mării lirici, este marcat cu adevarat de ciclurile de poeme Timp înalt (1948), Aproximații, Caietele de la miezul nopții (ambele din perioada 1954-1960), Totul începe din nou (1956), Libertate libertate (1953-1955). Ceea ce frapează de la început este schimbarea, în multe privințe, a peisajului imaginar
Poezia lui Alexandru Busuioceanu by Ion Pop () [Corola-journal/Memoirs/18008_a_19333]
-
lumea în cercurile ei/ cerul în numerele lui/ tu eu/ - și acest nimb de necrezut/ ce ne-nfăsoară-n candidele scutece/ în scutecele-n care ne-am născut/ în veacuri/ în fragedă în verdea dimineață a lumii" (Nimb). Puternic, stratul elegiac al liricii lui Alexandru Busuioceanu suporta el însuși un proces de transfigurare (că în ciclul Aproximații, datat 1954-1960), în sensul înseninării durerii mărturisite, deschise, cumva, spre un orizont promițător de noi lumini, catre "vedenia depărtării". Poemul devine atunci o succesiune de secvențe
Poezia lui Alexandru Busuioceanu by Ion Pop () [Corola-journal/Memoirs/18008_a_19333]
-
Paul Valéry, Negrici își reiterează și principiile aflate în răspăr cu moda publicistică a timpului, și dispoziția (ori mai degrabă indispoziția) caustică. E un „insensibil” care preferă să aibă dreptate: „amintim celor care ne vor reproșa că vorbim uneori despre lirică cu mijloacele narațiunii că, din punct de vedere logic, limbajul unui obiect nu poate juca rolul propriului său metalimbaj și că, la drept vorbind, ceea ce facem noi este să demonstrăm câte disponibilități are limbajul limbajului” (p. 23). Eseurile al căror
Figura unui critic literar by Cosmin Ciotloș () [Corola-journal/Journalistic/3915_a_5240]
-
în aer” - eul s-a văzut față în față cu celălalt, cu ceilalți. Dacă antologia restrînsă la anii ‘76-’78 revendică lirismul subiectiv, altfel decît se întîmplă în florilegiul lui Porta, volumul din 2005 al lui Enrico Testa, Dopo la lirica. Poeti italiani 1960 - 2000, exclude partizanatul. Lărgind perioada, îi include și pe autorii bătăioaselor curente mai-sus amintite. Cu teama judecăților definitive, ce subminează taxonomia istoriilor literare, cum singur a afirmat, Testa nu s-a referit la filoane, ci doar la
Contra curentului? by Doina Condrea Derer () [Corola-journal/Journalistic/3930_a_5255]
-
adoptat alt limbaj - totul într-o limbă literară pînă atunci inexistentă. Pentru a transforma un text străvechi, arhaic pînă la misterios, în poezie contemporană, poetul a operat pe două paliere esențiale. În primul rînd, dovedind că vocația sa era cea lirică (ca și a lui Kochanowski), a infuzat textului o doză substanțială de autobiografic; nimic mai potrivit cu plîngerile Psalmistului decît plîngerile, vibrante și directe, ale omului obligat, din rațiuni diferite, să plece în pribegie. În mod ciudat, am spune premonitoriu, Dosoftei
Apariția poeziei românești culte: Dosoftei (1623-1692) by Mihai Zamfir () [Corola-journal/Journalistic/4307_a_5632]
-
vers romanic. Astfel octosilabul, unul dintre primii metri ai poeziei europene (exista încă din secolul al Xll-lea în Franța, în Roman du Renard), a avut variantele sale glorioase în poezia iberică (redondillo maior de 7-8 silabe), cu deosebire în marea lirică galego-portugheză din secolul al XIII-lea. Va reveni în forță în poezia franceză a secolului al XV-lea și apoi, neașteptat, la poetul moldovean. „Și cînd îm vei lua viața, Mă rog, Doamne, să-Ț văz fața. Și Tu, Doamne
Apariția poeziei românești culte: Dosoftei (1623-1692) by Mihai Zamfir () [Corola-journal/Journalistic/4307_a_5632]
-
Pe al treilea palier al cărții lui Ioan Pîntea se scrie un jurnal al trăirii, mereu în veghea îngerilor lecturii și scrisului. Aici, poetul caută, prin metafore și imagini de identificare, ființa interioară, regăsind-o, cel mai adesea, în „figură” lirica a părului din curtea casei parohiale de la Chintelnic; cu trimiteri directe la paltinii lui N.Steinhardt de la Rohia și nucii lui André Malraux de la Altenburg, într-o aceeași simbolistică, părul bătrîn al lui Ioan Pîntea e viața însăși, „schilodit” de
Îngerul lecturii și scrisului by Ioan Holban () [Corola-journal/Journalistic/4225_a_5550]
-
de la pachete,/ Batiste de mătase, cutii de carton sau mucuri de țigară” (p. 157), așa cum, mai târziu, în Burnt Norton, ochiul poetic va repera, într-o senină coexistență, „safire și usturoi în mâl” (p. 351). Să nu uităm însă că lirica universală datorează ritmul sincopat și configurația totalmente inovatoare a poemului artei geniale de redactor a nefericitului poet Ezra Pound, generosul descoperitor de talente și șlefuitor al materialului eliotesc inițial, prolix și uneori înclinat spre conservatorism. Meritul uriaș al acestui creator
T.S. Eliot sau aventura poetică totală by Simona-Grazia Dima () [Corola-journal/Journalistic/4252_a_5577]
-
Hermann Melville. A scris două texte pentru teatru: Novecento. Un monologo (1994 - Novecento, Humanitas, 2002), după care Giuseppe Tornatore a turnat filmul Legenda pianistului de pe ocean, și Davila Roa (1996). În 1993 a inițiat o serie de emisiuni TV dedicate liricii, cu titlul „Dragostea e un pumnal“, prin care încerca să arunce o punte între lumea poeziei și publicul larg. După experiența din radio și televiziune, a înființat la Torino o școală dedicată tehnicilor narative, purtând numele „Pickwick“, în care abordează
Alessandro Baricco - EMAUS () [Corola-journal/Journalistic/4296_a_5621]
-
Iaru, și terminînd cu Mircea Cărtărescu și Lucian Vasiliu. Vizionarismul lui Aurel Pantea își trage seva din scrierile sacre, dar și din poeți de talia lui William Blake, Poe sau T.S. Eliot. Iar dacă ar fi să facem referiri la lirica noastră, atunci l-am vedea apropiat de Nebănuitele trepte ale lui Blaga, de Cubul Negru al lui Bacovia sau de primele poeme ale lui Ion Barbu... Crezul său artistic e condensat într-o superbă parabolă, pe care o rezum în
Negru pe negru și negru pe alb by Nichita Danilov () [Corola-journal/Journalistic/4299_a_5624]
-
a regiei. Se pot urmări intrările în scenă, perorațiile, gesturile auctoriale etc. Știut este că un actor nu poate renunța la accesoriile sale. Așa cum bastonul, papionul, mănușile au rolul de a comunica ceva, constituindu-se într-un metalimbaj, obiectele în lirica autorului nostru sunt deosebit de semnificative în conturarea unui "decor" poetic. Terasa, portocalele, pianul s-au rostogolit în somnul meu fabulos. (Episod) În acest poem, de pildă, "Terasa, portocalele, pianul" sunt accesoriile de care vor-beam. Ele asigură "debutul", după ridicarea cortinei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
în filozofie ca într-un imens iarmaroc. Același lucru se poate spune despre poezia lui Emil Botta. În această ordine de idei, nu întâmplător ni se va părea faptul că personificarea este, poate, cea mai frecventă figură de stil din lirica marelui "Comedianț". Personajele dețin taina unei uzurpări a realului, ele fac parte dintr-un spectacol ratat. Majoritatea personajelor sunt "negative": Neurastenie, Durere, melancolie, Desperare, Spaima-Pădurii, Terorile, Înșelătorul, Piaza Rea, dolenta Moarte (cu epitetul atenuant, care îi ambiguizează mesajul), Întunecatul April
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
proprii, care se dovedesc a nu fi cele ale unui maniheism primar (bun-rău), ci ale unui bacovianism asumat (alb-negru). V. Alb și negru. S-a vorbit, și cu mult folos, despre influența pe care Bacovia ar fi exercitat-o asupra liricii lui Emil Botta 7. Dar accentul s-a pus, considerăm noi, pe o falsă problemă, și anume artificializarea decorului poetic. Ceea ce interesează aici este acutizarea lui, stridențele de o agresivitate ce nu ne poate lăsa indiferenți. Este imposibil să nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
înseamnă înțelegere, cu-noaștere de sine. Masca falacioasă a cabotinului ascunde o dezavuare și un Weltschmerz autentice. Poetul gravitează, deci, între cei doi poli ai condiției sale: cabotinism și damnare. Dar cei doi poli se ating. II Teatrul ca parabolă gestuală Lirica lui Emil Botta este o parabolă gestuală (Pleynet). Gesturi în spațiu, gesturi în timp, gesturi în sine, gesturi în afară. Ea suportă comparația cu pantomima nepervertită despre care Artaud nota următoarea observație: "Ce langage qui évoque à l'esprit des
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
aplauze, însă eu (și mă scrutează viclean ca judecătorul care intuiește crima), eu știu, e vorba de altceva... (Aplauze) Oximoronul "tăcere asurzitoare" (ales și de poeta Magdalena Ghica O tăcere asurzitoare, poezii, București, Cartea Românească, 1980) este deosebit de sugestiv pentru lirica lui Botta. Evocă tăcerea înspăimântătoare de după căderea cortinei, singurătatea absolută a unui actor fără public. "Cel mai înalt om din lume" intuiește nevoia de a trăi, dar nu oricum, ci în spectacol, tocmai atunci când spectacolul i se refuză, când lumea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
a folosi o expresie proustiană) duc la virtualizarea eului, la pulverizarea identității și acceptarea ficțiunii ca pe o stare de infinitate: Amintire tăcută, concentrată, fără comentarii. Sensibilul dus la esență ultimă, la vidul intact, la nimic. Aceste cuvinte definesc întreaga lirică a poetului, cu dubla sa mișcare: din afară în interior (subiectul vidându-se de sine) și dinăuntru în afară (unde subiectul își proiectează eul înstrăinat, ascuns sub diferite măști la fel de străine). Totul se întâmplă cu un puternic simț al transcodării
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
afirma, pe linia unei tradiții izvorâte din Aristotel, că arta trebuie să întreacă natura prin forța de a produce simboluri, poetul fiind capabil să substituie simbolismul natural, să înlocuiască natura cu propria lui natură. Este tocmai ceea ce se întâmplă în lirica lui Emil Botta, care imaginează o natură fantastică, pierdută într-un timp mioritic, și totuși reală, adânc implantată în spiritualitatea românească. Botta încarcă natura, prin cuvânt, cu un semantism incredibil, exploziv și frenetic. Este o natură mirifică, la un prim
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
regizorului acestui tăcut spectacol, constituindu-se într-o recuzită nefastă. Marele rateur al vieții înțelege că a pierdut un pariu existențial, de vreme ce obiectele se grupează după o regie proprie. În acest moment, poetul cade din spectacol. Iată de ce spuneam că lirica lui Emil Botta este un spectacol ratat. Echipajul căruia îi flutură argintiul penaj simbolizează tocmai această cădere din spectacol, edulcorată. G. Durand releva eufemizarea mormântului, în folclor, asimilarea valorilor mortuare cu odihna și intimitatea, dând exemplu basmul Frumoasa din pădurea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
câștigat statutul lor independent, par să râdă de maestru, atrăgându-l în circumstanțe dubioase. Proiecția în imagine este responsabilă de caracterul ambiguu al ieșirii din sine, prin care creatorul se livrează imensității timpului, sentimentului cosmic. Dar acesta din urmă, în lirica lui Botta, poate provoca, paradoxal, o implozie: Stele ascunse în telescop, Întoarceți-vă în cer. (Fantasmagoria) Spânzuratul a luat noaptea pe umeri A îndopat buzunarul cu recile juvaeruri Și a tulit-o ca un ogar cu limba scoasă prin ceruri
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
El se pierde în limbaj (Jankélévitch spune: "Limbajul nostru este în mod natural alegoric"), ratează întâlnirea cu obiectele. Quiditatea lor devine spațiul Însinelui poeziei. Ele sunt "reprezentarea absolutului sau a universului în particular" (Schelling). Creionam mai înainte rolul personificării în lirica lui Botta. Fr. Schlegel descrie arta ca o întrepătrundere a alegoriei și a personificării, pe care le definește astfel: "La baza personificării se găsește imperativul: Să faci spiritual tot ce e sensibil. Al alegoriei: să faci sensibil tot ce e
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
Poezie și profunzime, București, Ed. Univers, 1974, p. 127. 53 Phillippe SOLLERS, L'écriture et l'expérience des limites, Paris, Ed. du Seuil, p.51. 54 Georges POULET, Metamorfozele cercului, București, Ed. Univers, 1987, p. 384. 55 Hugo FRIEDRICH, Structura liricii moderne, București, Editura pentru Literatură, 1969, p. 26. 56 Gilbert DURAND, Structurile antropologice ale imaginarului, București, Ed. Univers, 1977, p.297. 57 Dinu PILLAT, op. cit., p.130. 58 Șerban CIOCULESCU, Recitind "Versuri" de Emil Botta, din vol. Emil Botta, ed.
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
intramundan străin și extincția, sincopa existențială. Trecerea acestui prag, denivelarea ontică are loc printr-un "fin dezastru", printr-un seism sublim, ce apar deosebit de pregnant în tablourile lui El Greco și Van Gogh, în Chant sacré din Cvartetul 132 beethovenian, în lirica lui Hölderlin, în Iluminările lui Rimbaud... Această "ruptură inefabilă" această "sfâșiere luminoasă" (Valéry), are loc în momentul când tensiunea trăirii poetice atinge punctul critic al purificării și ec-stazei, astfel încât, prin descărcările energetice ale transei poetice, eul uman hibrid se transformă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
tot complet cuprins în opere momentane" de care vorbește M. Brisson. Transa poetică ne îngăduie să atingem "unitatea infinită", nemărginirea făcută prezentă, momentul divin auto creator, conform viziunii lui Hölderlin; ea este "experiența unificatoare a veșniciei", scrie Paul Richard, comentând lirica lui Rimbaud. Experiența poetică este călătoria la capătul posibilului pentru om, suprema sa aventură existențială. Cea mai înaltă evaziune spre propriul său adevăr, spre propria-i autenticitate. Evaziunile metafizice ale filozofilor sunt elaborate, fabricate. Din acest motiv, ele apar schematice
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
induce sentimentul eternității și, prin aceasta, este orfică. Incantația cantabilitatea unită cu caracterul ritualic de instituire a logicii interne a poemului pregătesc absorbția transfiguratoare în inefabil. Exemplu absolut de poezie orfică este eminesciana Peste vârfuri. Melodicitatea poeziei, trăsătură fundamentală a liricii lui Eminescu, care a fructificat în mod unic eufonia, cantabilitatea graiului românesc, împlinește rolul amintit mai sus, de a induce sentimentul mișcării fără sfârșit, "eternitatea în mișcare", proprie muzicii, de care vorbește autorul Dialogurilor. În poezia Peste vârfuri, incantația ritualică
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]