1,582 matches
-
restul istoriei umane pentru a se manifesta. Așa cum spunea și Victor Kernbach, "orice generație umană trece prin situații-limită pe care trebuie să le depășească spre a-și asigura supraviețuirea ca specie: mitul este singura pârtie pe care conștiința umană poate luneca, sub agresiunea împrejurărilor insolite, fără să se zdrobească. Omul, ca ins, își confecționează totdeauna, fără excepție, propria lui mitologie intimă (neimplicată într-o stare religioasă), din care transmite revelator ceea ce vrea, ceea ce poate sau ceea ce îl obligă anumite împrejurări speciale
by Gelu Teampău [Corola-publishinghouse/Science/1113_a_2621]
-
dispare rănit în spuma mării de purpur. Dispare așa cum apare, în intervalul transparent dintre albastrul adânc și albastrul sfânt al cerului adânc: " Iar noi încremeniți priveam apusul,/ Albastrul sfânt al cerului adânc./ Se liniștise totul. Era pace./ Din pleoapa zării luneca pe ape/ O lacrimă de-argint, întâia stea". Și chiar dacă această epifanie ar fi rodul aparent al imaginației, ceea ce se vede e un nor, prin care se arată însă imaginea diafană a unui transcendent care nu este o creație a
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
doar tăcerea luminii se revarsă; "argintul lunii" nu e încă imaginea, ci conturul gol, primitor și prevenitor al venirii. Ceva vine, își previne venirea, se arată în alb și în argint, nevestit de cuvânt: "Trece prin crengi,/ Din stelele izvoarelor lunecă spre ochi -/ Nici vântul nu l-a întâlnit,/ Nici fiarele însetate de sânge - ". Ceva vine de sus, din răscrucea înaltă a adâncului răsfrânt, coboară în lumea evacuată, își începe drumul spre rostire. Mare incognitum, lunecă spre ochi, dar nu e
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
prin crengi,/ Din stelele izvoarelor lunecă spre ochi -/ Nici vântul nu l-a întâlnit,/ Nici fiarele însetate de sânge - ". Ceva vine de sus, din răscrucea înaltă a adâncului răsfrânt, coboară în lumea evacuată, își începe drumul spre rostire. Mare incognitum, lunecă spre ochi, dar nu e văzut; invizibil al vizibilului, se strecoară precuvântând. "Stelele izvoarelor" îl arată deja în chipul transparent pe care se întrepătrund înaltul și adâncul, chip al luminii cu care începe orice cuvânt. E poate una dintre cele
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
în care imaginea, deși imaginată, e doar posibilul unei zămisliri, inimaginabilul care ne pune în situația imaginării. Căci ce ne tulbură mai mult existența așezată în limitele explicabilului dacă nu tocmai neașezarea de neimaginat, de pildă niște păsări neclintite care lunecă în lumina neînțeleasă a nezborului, spre in-formul la care aspiră? Aspiră așa cum expiră, căci stă în natura imaginii să se mlădieze pe trunchiul aceastei duble mișcări, să stea în lumina care o absoarbe, în adierea unei respirații nespuse: "în tine
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
lipse și negații: acel "nu mai există" al zeilor fugiți și acel "încă nu" al celui care stă să vină" (M. Heidegger, "Hölderlin și esența poeziei", în Originea operei de artă, ed. cit., p. 237). 33 "Dar tot mai adânc lunecând,/ Se surpă albe portaluri/ Și floarea penelor blând/ Se ofilește pe valuri.// Taci - duși sunt numaidecât/ Păunii lunii în mare./ Taci - totul nu e decât/ O slabă cutremurare" (Lună pe mare, vol. Scutul Minervei, în op. cit., 3, p. 121). Faptul
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
un râu în tâmpla lunii/ cu visele pornite pe un drum/ ce-a încetat de mult și calea nu mi-i// decât o reincludere în cremeni/ acolo unde pot să mă mai cheme/ priveliștile, unui stol asemeni/ de grauri repezi lunecați din vreme" (în op. cit., p. 70). 24 Absență sau gol mai semnificative decât plinătatea prezenței, pentru că ele întruchipează însăși posibilitatea plecării, a înscrierii în ceea ce (orice) va fi: "numai absența semnifică/ sau poate plecarea însăși este pentru tine Ființă/ mai
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
unghiului care deschide o altă perspectivă (cf. poemele Îndoitura timpului sau Îndoitura arcului, în care "cuvântul se îndoaie-n cuvânt până când/ gândul se-ntoarce în atingeri și vederi și auz", vol. În umbra luminii, ed. cit., p. 39). Acum vederea lunecă "pe imaginea presată în sine", devenită transparentă: "Privesc prin foile pleoapei ca prin pergament/ - palimpsest diafan, încărcat de aripi, atârnând de voci" (Îndoirea cerului, vol. În umbra luminii, ed. cit., p. 27). 92 "Intru în apele clare, în undele timpului
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
Tineretul din județ nu este dornic de a se organiza” După cum se va vedea mai jos, tineretul vasluian ERA dornic de a se organiza dar nu acolo unde voiau bolșevicii. Iată în ce fraze își explică Bălteanu amarnica-i neputință, lunecând rapid pe pârtia incompetenței organizatorice deschisă atât de tov. Elena Zelinescu în ’44 -’45 cât și de tov. Bighiu în ’46: „...resortul (?? n.n.) politic al Tineretului din Județ este foarte agitat: nu este dornic de a se organiza (în rândurile
Întâmplări din vremea Ciumei Roşii by Paul Zahariuc () [Corola-publishinghouse/Science/1230_a_1931]
-
balans între revolta îngerului căzut și ghidușiile făcute cu hohot sălbatic: „Acum gelos pe fluturi ieri alăptat cu nori / nici nu știam ce-i umbra când m-au lovit cu bățul / cu lacrima pe-obrazul unui copil din flori, / am lunecat și iată simt biciul și simt hățul. / Dând stelele-ntr-o parte aș fi putut să strig, / dar mă cuprinse sila de râsul lor sălbatec, / pe vinetele-mi buze năștea un rug de frig / și-acum dansez în lanțuri pe
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286786_a_288115]
-
și... mi-i silă să povestesc. Duhan este nervos și mișcările sale sînt prea bruște, prea apăsate. Merge cu roaba pînă la buza bulboanei. Apa era cam la 4-5 metri mai jos. Ridică roaba ca s-o deșarte și, buf!, lunecă cu totul. Hoștiobîlc! Cade în bulboană. Apa îl preia imediat, îl bagă la fund și-l scoate la suprafață. Răcnește după ajutor. Învățătorul aleargă spre casa unui gospodar, strigînd la rîndul lui după ajutor. Sătenii sar, caută, se bat cap
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1487_a_2785]
-
Uitați-vă la semnul ăsta, un cerc albastru. Mergeți pe el și în jumătate de oră ajungeți la Cabana Cerbului. Dar nu putem trece văgăuna... Mergeți la deal, pînă la Strunga Dracului, acolo este un podeț. Aveți grijă să nu lunecați. Apoi vă întoarceți. Țineți mereu cercul albastru. Numai că trebuie să vă grăbiți... Nu, mergem cu dumneavoastră, ne este frică. Tînărul se uită la ei. Îi măsoară atent apoi decide. Nu pot, mergeți prea încet. Am drum lung și trebuie
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1487_a_2785]
-
era mai știrbă decît baba cloanța. Pe sub punte curge iadul. Puhoiul face urît al naibii cînd i se opune un bolovan sau un trunchi încîlcit în crengile sale. Amîndoi mor de frică. Guță își ia inima-n dinți. Tremură, dîrdîie, lunecă și... trece. Hai, treci și tu, țipă la Pamela. Nu pot. Mor de frică, ajută-mă! N-am cum, treci și tu ca mine. Dacă pic în hău? Guță tace. Pamela imploră. Ajută-mă că mor, uite se întunecă. Plînge
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1487_a_2785]
-
s-a hotărît să plece, cînd apare tînărul. Țineți-vă de mine, nu vă temeți domnișoară. O prinde strîs și Pamela se simte în siguranță. Trece Strunga Dracului. Rămîne de mînă cu tînărul. Așa pornesc la vale cu toții, dar Guță lunecă frecvent și rămîne în urmă. Să-l așteptăm, spune tînărul. Dă-l în Strunga Dracului, spune hotărîtă Pamela, făcîndu-i cu ochiul. Atunci să grăbim pasul, spune tînărul vesel. Ultimul viking În pădurile ținutului Sucevei, acolo unde încă se mai ciondănește
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1487_a_2785]
-
aveam banii pregătiți. În lei, evident. Eram gata să mai lăsăm acolo și un bonus consistent și un sac plin cu mulțumiri și, în plus, recunoștință veșnică. Luna înainta spre înaltul bolții cerești și eu nici vorbă să pot adormi. Lunecam ușor, ușor, spre o stare între veghe și somn și... atunci am prins balaurul. Un pește mare și fioros, pe care îl trăgeam la mal, încordat și tremurînd de emoție amestecată cu bucurie. Atunci domnul Covalciuc își dă arama pe
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1487_a_2785]
-
rog. Dar turista mai vrea o poză, de-a cuprinsa. Îl strînge lîngă ea și cu aceeași mînă îl mîngîie peste tricoul galben și asudat. Mă cheamă Wilma, spune ea natural. Îi zîmbește și ostentativ își lasă tricoul larg să lunece peste umeri și să facă decolteul exagerat de mare. Pedro o compătimea. Știa că unele turiste, mai coapte, vin pentru... unele prostii. Se spunea chiar că plătesc foarte bine, dar el nu era interesat. Avea casă, familie și nevastă tare
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1487_a_2785]
-
să-ți spun ceva? Ceva care mă agită de cîtva timp. Sigur Raul. Poate te pot ajuta cu ceva, răspunde femeia. O nouă ușoară strîngere de mînă a lui Raul primește un răspuns similar. Uite, Amanda. Muncim mult și viața lunecă parcă pe lîngă noi. Sîntem tineri doar acum... Peste cîțiva ani vom regreta că n-am simțit tinerețea mai din plin. Aș vrea să mergem prin țară, să vizităm ce este mai frumos și interesant, să simțim libertatea de a
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1487_a_2785]
-
sare la bătaie și agasează egreta. Ce joc periculos au angajat! În final, egreta își ia tălpășița. Este condusă, mai bine-zis escortată, pînă în zona îndepărtată. Obosiți, își reiau datoria de părinți admirabili. Pe lîngă gardul viu trece un animal. Lunecă, pur și simplu. Este mare. Mai mare ca o pisică și mai mic decît un cîine. Pun cușca pentru șobolani cu certitudinea că nu-s chiar așa de proști ca să intre pe căi așa de întortocheate. Sub un mango se
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1487_a_2785]
-
vreo trei metri este panicat. Nu merge, îmi scot pantofii, strigă aproape disperat. Atunci pierzi, țipă golanii rîzînd. Dar Gioni nu mai este preocupat de grupul spectatorilor. Pantofii erau largi și au căzut repede din picioare, dar ciorapii din supraelastic lunecau și mai tare. Disperat, încearcă să scoată ciorapii. Rămîne cu un picior, tremurînd din genunchi, pe bîrnă și îl ridică ușor pe celălalt. Se apleacă să scoată ciorapul. Atunci se dezechilibrează și cade în gol, pe dalele de ciment. Zvîcnește
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1487_a_2785]
-
a venit, dar am scos pălinca pe care o drămuiesc cu mare chibzuință. Este grozavă, profesore, spune Carlos. El îmi spunea profesore și eu la fel. O gustărică pe bază de ton, de somon și alte finețuri fac pălinca să lunece ușor. Carlos refuză romul și vinul. Vrea doar pălincă. După un timp își dă drumul la vorbă. Știu, profesore, ce te șochează la mine... Ei, profesore... doar... ei, hai... Lasă, nu-s chiar atît de nătărău. Mă supăr dacă crezi
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1487_a_2785]
-
în aerul care părea alcătuit din cristale reci albe-vineții gata să pedepsească pe oricine ar fi îndrăznit să le opună rezistență. Era cumplit! Vai de bietul călător prins la drum pe o asemenea vreme! "Viscolul prinde colbul să-și lepede, Lunec-o troică, lunecă repede... Veselă-n troică peste întindere, O tinerețe fuge cu-aprindere." (Serghei Esenin) Nu existau decât două variante: ori ajungi la destinație, ori ești învins și te acoperă troianul, de sub care nu vei mai fi scos decât
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1573_a_2871]
-
părea alcătuit din cristale reci albe-vineții gata să pedepsească pe oricine ar fi îndrăznit să le opună rezistență. Era cumplit! Vai de bietul călător prins la drum pe o asemenea vreme! "Viscolul prinde colbul să-și lepede, Lunec-o troică, lunecă repede... Veselă-n troică peste întindere, O tinerețe fuge cu-aprindere." (Serghei Esenin) Nu existau decât două variante: ori ajungi la destinație, ori ești învins și te acoperă troianul, de sub care nu vei mai fi scos decât la primăvară, odată cu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1573_a_2871]
-
o pagină a lui Tudor Arghezi, unde am găsit înscris salutul poetului: "Dă laba 'ncoa, Grivei, voinicește; laba ta mă cinstește". Periculoasa lume suprarealistă Se întâmplă să rămânem pe gânduri cu o carte în mână, în fața unui tablou, ascultând muzică... lunecăm, printr-o ocultă translație, în lumea suprarealistă a reveriilor, ne trezim, într-un spațiu de Magrite sau în universul special al lui Salvador Dali. O lume ciudată, nelipsită de un fior de farmec bizar, o lume care sfidează forma clasică
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1485_a_2783]
-
acest motiv poetic, de la Eminescu încoace: Când hainele-oboselii le dezbrac Îmi pare somnu-n care mă scufund Culcușul răcoros al unui lac, Cu rotitoare ape, fără fund. Plutesc deasupra nuferi albi, de nea, Încolăcind în lujeri ființa mea Și pești lunateci lunecând tăcut Trec pe sub pleoapa mea înspre trecut, După fărâmiturile de stele Ce de pe cer coboară-n apă, grele Va lumina ființa mea, va lumina Adâncu-acestei liniști, ca o stea Ce-n apă virtual și-a împietrit trupul cel viu, incandescent
Amintiri și portrete literare - ed. a 3-a by Gabriel Dimisianu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1345_a_2700]
-
care le puneam noi. Pătrunși la unison de solemnitatea gestului și a clipei, am in trat foarte ușor în contact cu forța de dincolo de lume... șezând față-n față și apăsând ușor cu degetele pe fundul paharului, acesta începu să lunece foarte ușor peste litere, parcur gând cu rapiditate cartonul în toate sensurile. și chiar dacă îmi lipsesc acum întrebările exacte pe care le-am pus, înțelesul este ușor de desprins din răspunsurile pe care le-am primit și pe care le-
Castele în Spania: cronică de familie: 1949–1959 by Petre Sirin () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1370_a_2888]