1,388 matches
-
Isaia profețește ca ultimă etapă premergătoare parusiei întruparea lui Beliar într‑un rege însetat de sânge. Portretul tiranului trimite la figura lui Nero, prin următoarele aspecte: este vorba de un matricid; sub domnia sa, unul dintre Apostoli este condamnat și ucis (martiriul lui Petru); îi sunt ridicate statui în toate orașele; durata persecuțiilor este de trei ani, șapte luni și douăzeci și opt de zile, în total 1332 de zile, cifră ce reprezintă dublul lui 666, numărul tiranului din Apocalipsă. Tiranul eshatologic apare deci
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
îi vor contesta caracterul mesianic, motiv pentru care acesta va trece la măsuri represive. Cine nu este cu el este împotriva sa. În consecință, cei care se împotrivesc vor pieri de sabie: „Și vor fi mulți martiri” (2, 10). Tema martiriului caracterizează ultimele versete ale capitolului; ea va fi reluată în secțiunea consacrată Judecății de Apoi, cu detalii asupra cărora nu este nevoie să ne oprim. Reținem doar faptul că apocrifa se referă evident și direct la o situație de persecuție
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
se referă evident și direct la o situație de persecuție suferită de creștini. În privința Anticristului, autorul pare să aibă în vizor un personaj istoric. De asemenea, el se adresează unei comunități nu doar amenințate, dar care a suferit deja încercarea martiriului. În ce măsură numele persecutorului poate fi identificat pe baza datelor furnizate de text? Cercetătorul scoțian R. Bauckham, în două studii impresionante, propune identificarea falsului Mesia cu Simeon bar Kokhba, conducătorul revoltei antiromane din 132‑135. Să vedem care sunt argumentele sale
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
mesianiști fanatici, cu scopul de a se putea dedica nestânjenit filozofiei, în orașele grecești. Iustin, la rândul său, convins de iminența celei de‑a doua veniri a Mântuitorului, se îmbarcă pentru a merge la Roma, sperând că aici va primi martiriul - două atitudini reflectând două concepții radical opuse! Tema martiriului, omniprezentă în cele două Apologii, se regăsește de asemenea în DT. În capitolul 110, 11 ea apare alături de tema parusiei triumfale. Adversarul eshatologic este numit aici „omul nelegiuirii” și „fiul pierzării
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
nestânjenit filozofiei, în orașele grecești. Iustin, la rândul său, convins de iminența celei de‑a doua veniri a Mântuitorului, se îmbarcă pentru a merge la Roma, sperând că aici va primi martiriul - două atitudini reflectând două concepții radical opuse! Tema martiriului, omniprezentă în cele două Apologii, se regăsește de asemenea în DT. În capitolul 110, 11 ea apare alături de tema parusiei triumfale. Adversarul eshatologic este numit aici „omul nelegiuirii” și „fiul pierzării”, o nouă trimitere la 2Tes. 2,3. Tensiunea fragmentului
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
schițează principiile unei teodicee: dacă răul există, este pentru că Dumnezeu însuși l‑a îngăduit cu un anumit scop; dacă persecuțiile împotriva creștinilor există, acestea vizează același scop, ascuns ochilor profanilor, dar limpede pentru cei inițiați. Episcopul de Lyon raportează sensul martiriului la o logică divină, al cărei sens profund scapă, pentru moment, atât victimelor, cât și persecutorilor. Potrivit acestei logici, încercarea martiriului este cea care îi separă cel mai bine pe sfinți de păcătoși, hărăzindu‑i pe cei dintâi raiului, iar
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
creștinilor există, acestea vizează același scop, ascuns ochilor profanilor, dar limpede pentru cei inițiați. Episcopul de Lyon raportează sensul martiriului la o logică divină, al cărei sens profund scapă, pentru moment, atât victimelor, cât și persecutorilor. Potrivit acestei logici, încercarea martiriului este cea care îi separă cel mai bine pe sfinți de păcătoși, hărăzindu‑i pe cei dintâi raiului, iar pe ceilalți, iadului. Întrucât recapitulează întreaga istorie a apostaziei, Anticristul lucrează, la rândul său, în cadrul planului divin și, prin urmare, spre
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
regimurilor democratice, disprețuite de toți filozofii politici ai Antichității, de la Herodot la Polibiu, trecând pe la Platon, Aristotel și Cicero. Pe de altă parte, imperiul nu va „muri de moarte bună”, ci va suferi, la rândul său, un fel de pedeapsă‑martiriu. Hipolit deschide un nou dosar, pe tema judecății și pedepsirii Romei (cap. 34‑42). Acest dosar cuprinde două feluri de texte: profeții care s‑au împlinit deja și profeții care se vor împlini cu siguranță, date fiind antecedentele credibile. Altfel
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
mult sau mai puțin abstractă. Aici perspectiva se schimbă radical, starea de tensiune resimțindu‑se în repetate rânduri. Comunitatea trăiește deja „pe propria piele” suferința eshatologică și, de aici, o întreagă serie de teme care stau sub semnul actualității: persecuția, martiriul, răbdarea, întârzierea parusiei. Aceste teme, lansate deja în De Christo..., primesc în noul context o semnificație mult mai profundă. O metafizică antipolitică Una dintre greșelile curente ale exegezei moderne constă în reducerea viziunii metafizice sau teologice a lui Hipolit la
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
două popoare care urzesc împotriva Bisericii, poporul circumciziei și cel al păgânilor” (ibidem). Biserica se vede prinsă între ciocan și nicovală. Victimă a unei „coaliții diabolice” (Imperiul Roman și poporul evreu), aceasta nu are de ales decât între apostazie și martiriu. Acest ton alarmant se face simțit de‑a lungul întregului comentariu, dar mai ales în secțiunile referitoare la persecuții. În prima omilie (cap. 20) Hipolit descrie scena unei arestări, inspirată probabil dintr‑un fapt real, experiat de comunitatea al cărei
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
lezează integritatea credinței creștine. Obligat să aleagă între calitatea sa de cetățean roman și cea de membru al Bisericii, adevăratul credincios nu va ezita nici o clipă, ci va urma fără teamă exemplul profeților și apostolilor, care au acceptat cu bucurie martiriul pentru adevărul ceresc. După exemplul profetului Daniel, aruncat în groapa cu lei, simbol al lumii pământești, el trebuie să‑și păstreze intacte credința și nădejdea: „Fă, dar, asemenea lui Daniel, nu te teme de tirani și nu te supune poruncilor
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
fi aruncat în groapa leilor, vei fi apărat de Înger, vei îmblânzi fiarele” (III, 31, 3). În acest context se concretizează o altă întrebare stânjenitoare: cum se explică faptul că Dumnezeu ia decizii aparent contradictorii, adică îngăduie unora să sufere martiriul, în timp ce pe alții îi cruță? Care este adevărata motivație, dacă există una, pentru care Dumnezeu face o atare discriminare? Problema pleacă de la două episoade relatate în Cartea lui Daniel: cei trei tineri în cuptorul încins (cap. 3) și profetul aruncat
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
celor hotărâte de el. Cei care ar îndrăzni să i se substituie ar da dovadă nu numai de nemăsurată mândrie, ci și de o oarecare naivitate. Căci, dacă Dumnezeu ar interveni în favoarea tuturor martirilor săi, care ar mai fi sensul martiriului? Alegând să moară pentru credința lor, cei șapte frați Macabei au devenit modele pentru posteritate, figuri exemplare, repere religioase (II, 35). Pe de altă parte, dacă Dumnezeu ar fi evitat în mod constant să‑și apere credincioșii, dacă ar fi
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
când un martir scapă din mâinile persecutorilor săi, acest lucru trebuie considerat o minune. Hipolit spune lucrurilor pe nume. Pe de o parte, el dezaprobă orice compromis cu imperiul ostil creștinilor, pe de alta, lansează un îndemn foarte ferm la martiriu în numele credinței. Refuzarea martiriului, fuga de martiriu are aceeași semnificație, în ochii lui, cu încheierea unui pact cu „cetatea Babilonului” - lumescul - și deci renunțarea definitivă la „cununa cerească”: „Atunci care‑ți este folosul, omule? Să înduri martiriul și să pleci
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
din mâinile persecutorilor săi, acest lucru trebuie considerat o minune. Hipolit spune lucrurilor pe nume. Pe de o parte, el dezaprobă orice compromis cu imperiul ostil creștinilor, pe de alta, lansează un îndemn foarte ferm la martiriu în numele credinței. Refuzarea martiriului, fuga de martiriu are aceeași semnificație, în ochii lui, cu încheierea unui pact cu „cetatea Babilonului” - lumescul - și deci renunțarea definitivă la „cununa cerească”: „Atunci care‑ți este folosul, omule? Să înduri martiriul și să pleci din această lume acoperit
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
săi, acest lucru trebuie considerat o minune. Hipolit spune lucrurilor pe nume. Pe de o parte, el dezaprobă orice compromis cu imperiul ostil creștinilor, pe de alta, lansează un îndemn foarte ferm la martiriu în numele credinței. Refuzarea martiriului, fuga de martiriu are aceeași semnificație, în ochii lui, cu încheierea unui pact cu „cetatea Babilonului” - lumescul - și deci renunțarea definitivă la „cununa cerească”: „Atunci care‑ți este folosul, omule? Să înduri martiriul și să pleci din această lume acoperit de slavă sau
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
foarte ferm la martiriu în numele credinței. Refuzarea martiriului, fuga de martiriu are aceeași semnificație, în ochii lui, cu încheierea unui pact cu „cetatea Babilonului” - lumescul - și deci renunțarea definitivă la „cununa cerească”: „Atunci care‑ți este folosul, omule? Să înduri martiriul și să pleci din această lume acoperit de slavă sau, dimpotrivă, să scapi, să rămâi aici și să păcătuiești? Căci știm nu doar unul care, după ce și‑a mărturisit credința în fața tribunalului, a fost eliberat într‑un fel sau altul
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
dublă. Pe de o parte, acesta trebuie să‑și convingă auditorii de faptul că Anticristul nu lucrează încă în lume, în pofida asprelor persecuții suferite de Biserică. Ele trebuie înțelese ca încercări similare celor îndurate odinioară de profeții Vechiului Testament. Acceptând martiriul unui anumit număr de „aleși”, Dumnezeu dorește să mențină trează și să fortifice credința creștinilor. Pe de altă parte, Hipolit încearcă să prevină orice deviere individualistă, al cărei exces ar putea primejdui însăși existența Bisericii ca instituție pământească. Montanismul, condamnat
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
fost redactat într‑o perioadă de aspre persecuții. Hipolit reia în manieră proprie teoria succesiunii imperiilor, insistând asupra întârzierii parusiei. Profețiile din Daniel îi oferă prilejul să dezvolte anumite teme stringente, actuale, pe care le tratează din perspectivă anticristologică: persecuția, martiriul, atitudinea credincioșilor față de puterea politică, răbdarea, așteptarea vigilentă a celei de‑a doua parusii, a cărei iminență este respinsă de autor. Acesta se înscrie pe linia tradiției metafizice ioanice care opune împărățiile succesive și perisabile ale acestei lumi împărăției veșnice
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
baza mărturiilor scripturistice, răspunsuri clare și convingătoare unor întrebări ivite într‑o comunitate care se confruntă cu grave probleme politice și religioase. Aceste întrebări sunt legate de credința milenaristă, de raportul dintre parusie și persecuții, de sensul răbdării și al martiriului, de raportul dintre mesia iudeu și mesia creștin. Strategia sa hermeneutică rezidă în identificarea referirilor la Anticrist și la predecesorii săi în diferitele fragmente ale Vechiului și Noului Testament. De Christo et Antichristo este un imens dosar de testimonia despre
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
discurs epideictic. În Comentariul la Daniel, citatele alternează cu considerațiile de ordin teologic, hermeneutic și pastoral. Mitul Anticristului face parte deci dintr‑o amplă strategie care urmărește trei scopuri principale: să respingă noile atacuri ale milenarismului montanist; să îndemne la martiriu, în limitele rațiunii; să relativizeze autoritatea Imperiului Roman în raport cu Împărăția cerească pe care o va inaugura venirea lui Cristos. Meritul deosebit al lui Hipolit rămâne totuși acela de a fi pus bazele unei „anticristologii” sistematice. În legătură cu aceasta, Norelli scrie în
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
respingerea apocrifelor de către Victorin nu este, după părerea noastră, decât o supoziție nefondată). Într‑adevăr, ultimele capitole ale scrierii (8‑9) relatează întoarcerea profetului la Ierusalim, restaurarea cultului în templu, moartea sa, urmată de o înviere spectaculoasă și, în fine, martiriul său (prin lapidare), la capătul activității de profețire a venirii lui Cristos. Iată episodul care l‑ar fi putut influența pe Victorin în alegerea mărturiilor eshatologice: După ce Ieremia a rostit aceste cuvinte, stând în fața altarului împreună cu Baruh și Abimelec, s
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
teologic presărat de aporii. Ultimii martiri, martiri aparte „Că mare necaz va fi atunci, cum n‑a mai fost de la începutul lumii până acum” (Mt. 24,21; cf. Dan. 12,1) Seria „derapajelor” lui Chiril se încheie cu învățătura despre martiriul superior al contemporanilor Anticristului. Cele două capitole (16 și 17) consacrate persecuțiilor din perioada de sfârșit a istoriei se reflectă unul în celălalt. Cel dintâi distinge între grupul credincioșilor „lași”, „inferiori” (oiJ deiloi;), pe care Cristos însuși îi sfătuiește să
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
căror amintire începe să se estompeze. Creștinii nu mai au noțiunea exactă a coșmarului trăit de predecesorii lor și, de aici, poate, această tendință de a situa în viitor „catastrofa exemplară” (în sensul de „paradigmatică”). O anumită diferență calitativă între martiriul actual și martiriul eshatologic apare, după cum am văzut, și la Irineu și Hipolit, dar cu scopul bine determinat de a încuraja eventualii candidați să primească cununa lui Cristos. „Nu vă temeți, îi consolau ei pe confrații lor, răul cel mare
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
să se estompeze. Creștinii nu mai au noțiunea exactă a coșmarului trăit de predecesorii lor și, de aici, poate, această tendință de a situa în viitor „catastrofa exemplară” (în sensul de „paradigmatică”). O anumită diferență calitativă între martiriul actual și martiriul eshatologic apare, după cum am văzut, și la Irineu și Hipolit, dar cu scopul bine determinat de a încuraja eventualii candidați să primească cununa lui Cristos. „Nu vă temeți, îi consolau ei pe confrații lor, răul cel mare nu a venit
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]