1,698 matches
-
atingea pe ochi și pe buze. Am înțeles că nu avea nimic de obiectat împotriva complicității vântului. Privirile ei consimțeau la acest joc și mă sfidau. Dar timpul "fugace" trecu repede, și Văraticul ne ieși înainte cu pădurea lui de mesteceni. Am constatat, cu același sentiment straniu, pe care-l am întotdeauna în fața statorniciei firești a lucrurilor nemaivăzute de multă vreme, că toate sunt exact la locul lor: pădurea înainte de pârâu, pârâul înainte de mănăstire, și așa mai departe, până-n "poartă", sub
Adela by Garabet Ibrăileanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295596_a_296925]
-
de femeie gospodina cu tulpanul legat pe frunte... După câtăva vreme apăru la o cotitură piscul Horăicelului, grandios și comic, cu profilul acvilin al unei jumătăți de cască normandă. Era vremea să ne odihnim. Am întins pelerina la piciorul unui mesteacăn, care a servit Adelei de spetează. Sprijinită de copac, botinele îi ieșeau de sub rochie, ca două ființe mici și impertinente. Dar Adela își acoperi cu rochia până și vârful botinelor. I-am povestit excursia pe care o făcusem cu zece
Adela by Garabet Ibrăileanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295596_a_296925]
-
să fiu de spirit cu orice preț și făcu declarații de iubire lunii, scoțîndu-și, ca pedeapsă, brațul de sub al meu. Simte prețul brațului ei pentru mine!) După o bucată de vreme ajunserăm pe culmea înflorită, din care se înalță ici-colo mesteceni tineri cu trunchiuri albe, cu crengi subțiri plecate în jos, cu frunzele blonde de toamna timpurie de pe înălțimi: apariții grațioase, feciorelnice, fete neîmplinite, goale sub vestmântul părului despletit și, mai departe, pe urma lor, brazi înalți, silvani iscoditori, veniți din
Adela by Garabet Ibrăileanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295596_a_296925]
-
i se Înfipse În gât În ziua de Florii - și Încerca s-o depisteze și pe fosta sa soacră, Stepanida, ce-i făcuse multe zile fripte după măritiș, dormindu-și acum somnul de veci la marginea vechiului cimitir, ascultând foșnetul mesteacănului ce-o veghea de atâția ani la căpătâi. Nu-i folosiseră nici ventuzele, nici lipitorile, nici afinata, nici lăptișorul de matcă, nici mierea de albine sau alte bunătățuri pe care le ținea sub cheie și le mânca pe ascuns, de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2067_a_3392]
-
feminină e plină de enigme. Și enigmele astea te lovesc cu copita-n cap când nici nu te-aștepți... E mai bine să umbli cu mănuși când ai de-a face cu așa ceva...“, Își spuse Extraterestrul, privind pe geam la mesteacănul care Începu să foșnească și să se legene, ca și cum afară ar fi fost cuprins de furtună. Or, vremea era liniștită și nu bătea nici un firicel de vânt. Privind frunzele ce se răsuceau neliniștite În vârtejuri, Mașa Își făcu În gând
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2067_a_3392]
-
Își făcu În gând semnul crucii, alungând Necuratul ce căuta să se aciueze lângă casa ei. Mai rosti o scurtă rugăciune, pe care o Învățase de la bunica ei Tatiana, ca s-o ferească de ceasul rău și de ispitele diavolului. Mesteacănul continua Însă să foșnească dincolo de geam. Coroana sa pletoasă se unduia Încolo și Încoace, plecându-se până la pământ și ridicându-se apoi În aer. Poleite cu o lumină aurie, frunzele sclipeau orbitor În lumina lunii. Satul părea adormit. Nicăieri nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2067_a_3392]
-
ca niște sfincși, cu urechile ciulite și ochii ațintiți În zare, cocoșii Își Învârtoșară crestele și, plecându-și capul pe o aripă, stăteau și ei În așteptare. Satul părea cufundat Într-o liniște mormântală, de rău augur. Și doar frunzele mesteacănului continuau să fiarbă, cuprinse de o furtună nevăzută. Deodată, toaca bisericii Începu să bată, chemând lumea la slujbă. Prin colbul siniliu al uliței, Mașa văzu câteva umbre care se Îndreptau spre sfântul lăcaș și se Întrebă de ce bate toaca la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2067_a_3392]
-
nepotrivită. Cupolele bisericii Preobrajenie sclipeau În lumina lunii. Toaca tăcu și Începură să bată și clopotele. Pe drum, bătrânele Își făcură cruce, aplecându-și mânecile lungi ale hainelor cernite până la pământ. În mâinile lor, mătăniile părea niște cădelnițe aprinse. Brusc, mesteacănul de lângă fereastra ei se potoli din fierbere. Nu se mai mișca nici o frunză. Și la fel de brusc, Întreaga lui coroană vui, transformându-se Într-o pâlnie arămie, care atunci când bătăile clopotului se stinseră se umplu de ciripit de păsări. Abia În
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2067_a_3392]
-
Mașa nu mai știa nici ea dacă tot ce vedea se petrece aievea sau e rodul unei halucinații sau al unui vis. Sau poate că era un semn pe care Dumnezeu i-l trimitea, Însuflețind cu duhul său copacul. Frunzele mesteacănului prinseseră parcă grai. Fiecare frunză Îi vorbea pe limba ei sau poate că Înălța o rugă În miez de noapte către cer. Și stolul acesta pestriț de păsărele ce se odihnise mai Întâi În clopotnița bisericii năpădite acum ciripea de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2067_a_3392]
-
câteva măsline, o bucățică de brânză și resturile rămase din scrumbia de aseară și privi mai Întâi spre geam, apoi spre Mașa, cu nespusă melancolie. Fața sa de culoarea smochinelor verzi se Încreți, apoi se destinse Într-un zâmbet. Pesemne mesteacănul Îi trezea În suflet amintiri nebănuite. - Fenomene ale naturii. Nu-i nici o minune. Apoi, Înfundându-și bărbia În palmă, continuă firul confesiunii: - Savanții noștri, spuse, apucând cu cealaltă cîteva resturi de scrumbie și aruncându-le motanului negru cu o pată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2067_a_3392]
-
pretutindeni doar cizme și pufăici. Stau aici pe scaun și mă Întreb: ce-i de făcut? Ce se Întâmplă cu toată această omenire!? Mă uit la tine și mă gândesc la cu totul altceva. Oaspetele părea frământat de gânduri sumbre. Mesteacănul de la fereastră Începu să freamăte din nou. - Un lucru nu-mi iese din cap, continuă să-și desfășoare firul gândurilor vizitatorul. Oriunde mă duc, orice fac, Îmi revin În memorie mereu aceleași scene. Mereu aceleași imagini desprinse parcă dintr-un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2067_a_3392]
-
par. La drept vorbind, lumea se duce de râpă din pricina femeilor. „Dați Întotdeauna vina pe femei. Orice porcărie ați face, tot femeia e devină...“, gândi Mașa. Cu fața Îngândurată, femeia privi luna plină ce se Înălța deasupra casei vecinului, privi mesteacănul de peste drum ce se legăna alene În noapte, privi și cumpăna fântânii ce scârțâia ușor, apoi Își plecă Îngândurată genele, contemplând cizmele de cauciuc ale Extraterestrului mânjite de un glod albastru, extraplanetar, și spuse, tărăgănându-și vorbele: - Poate că totuși
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2067_a_3392]
-
masa, cuțitele cu furculițele sau lingurile cu făina, acum confuzia fusese Împinsă dincolo de granițele oricărei rațiuni. Împleticindu-se În cele douăsprezece fuste ale sale, Tatiana confunda poarta cu grajdul și grajdul cu fântâna și fântâna cu batoza, iar batoza cu mesteacănul, pe care tot Încerca să-l scoată la păscut. Mașei Îi spunea, „săru’ mâna, bunicuță“ și căuta s-o ajute să treacă peste prag. Privind la biserica de peste drum, se Întreba ce căută capra ei acolo și se repezea să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2067_a_3392]
-
departe de Pârâiașul Alb ce traversa grădina și unde iarna copiii se trăgeau cu patinele și săniile. Un fum albăstriu, dens ca laptele, plutea peste nămeții de zăpadă ce se Înălțau până sub streșini, apoi, strecurându-se printre șiruri de mesteceni și mălini, urca alene la cer. După ce jarul spuzea, În cuptorul clădit din pietre de râu se Îmbăiau bărbații. Apoi venea rândul femeilor și al copiilor. Babulea o Întindea pe micuța Mașa cu fața-n jos pe laviță și, după ce
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2067_a_3392]
-
se Îmbăiau bărbații. Apoi venea rândul femeilor și al copiilor. Babulea o Întindea pe micuța Mașa cu fața-n jos pe laviță și, după ce o „binecuvânta“ cu măturicea de stejar, ca să prindă vlagă, lua și-un șomoiog de frunze de mesteacăn și cu el freca trupușorul Înroșit de căldură, până se desprindeau din el toate păcatele și toată obrăznicia adunată de-a lungul unui an de zbenguieli. Apa rece În contact cu pietrele Înroșite se transforma instantaneu În aburi. În baie
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2067_a_3392]
-
mici, bătând din aripioare și căutând să ajungă sub cuibul lipit de grindă. Ușa grajdului se prefăcuse și ea Într-un fel de coajă, lăsând să se Întrevadă prin golul Întredeschis o fâșie din ogradă plină de orătănii, fântâna, gardul, mesteacănul Încremenit și o parte din crucea bisericii Uspenia, pe care se afla acum un cuib de cocostârci. Deodată, ca de la sine putere, țâțele se puseră-n mișcare. Intrau și ieșeau ritmic Înăuntrul pâlniei, acționând ca niște pistoane. Întregul organism al
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2067_a_3392]
-
între răsăritul Europei, taiga și, ciudat, Titanic și totodată mă simt în anii ’70 în America. Atunci când ies pe prispă este ca în vremea și atmosfera de defrișare a marilor păduri ale lumii noi. Cred că scaunele de afară, din mesteacăn negeluit, și câteva unelte sunt din acele vremuri. În studioul de înregistrare unde locuiesc ei acum mă simt ca în corturile apașilor, populate cu instrumente muzicale și icoane românești. Poate în casa lor cea nouă (Argeș Monastery) să înceapă America
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2152_a_3477]
-
că mormântul străinului a rămas fără cruce, tocmai pe la sfârșitul toamnei; așadar a cinstit, la rateșul lui Petrache, pe doi români și le-a spus ce-l doare. Sătenii au intrat în lunca de pe coastă, au tăiat cu barda un mesteacăn frumos și drept ca o făclie de ceară albă și au meșterit o cruce. Au intrat în țintirim și au așezat-o la căpătâiul străinului. Pe când bătătoreau țărâna, unul zise: —Dumnezeu să-l ierte, era voinic om și frumos; avea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
în pâcla tăcută și în singurătățile adânci. Potcoavele cailor vuiau înăbușit pe șosea. La dreapta și la stânga, pe muchii, copaci cu frunzele arse stăteau nemișcați în lumina tainică. La o cotitură, deodată izvorî ca din pământ, lângă un pâlc de mesteceni pletoși, o movilă plină de bălării și ierburi uscate. Aici a fost hanul Boului, odată... zisei eu. Boierul Dumitrașcu își opri calul, se uită la pâlcul de copaci, la șesul drept care se pierdea scurt în vălul de ceață, la movila
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
copitele negre ca abanosul de pe piatră pe piatră, și urca încet, pe când pe picior i se scurgea sânge cald. Sus, pe pisc, se înălța în cer albastru bradul, vestitor al vânturilor. Mai jos, în jghiab pietros, într-o roată de mesteceni, se strângea apa pârăului într-o baltă limpede. Cădea tremurând, lunecând pe mușchi de stâncă, se alina, se împrăștia, se liniștea într-o lumină care răsfrângea cerul și pletele luminoase ale mestecenilor, apoi iar strângea șuvițe și ieșea lunecând domol
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
jos, în jghiab pietros, într-o roată de mesteceni, se strângea apa pârăului într-o baltă limpede. Cădea tremurând, lunecând pe mușchi de stâncă, se alina, se împrăștia, se liniștea într-o lumină care răsfrângea cerul și pletele luminoase ale mestecenilor, apoi iar strângea șuvițe și ieșea lunecând domol pe vale, cu murmur nesfârșit. Căprioara se opri între mesteceni, în iarbă naltă, într-o adiere de răcoare ce începea să alunge miresmele calde încă ale florilor sălbatice. Capu-i cu ochi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
tremurând, lunecând pe mușchi de stâncă, se alina, se împrăștia, se liniștea într-o lumină care răsfrângea cerul și pletele luminoase ale mestecenilor, apoi iar strângea șuvițe și ieșea lunecând domol pe vale, cu murmur nesfârșit. Căprioara se opri între mesteceni, în iarbă naltă, într-o adiere de răcoare ce începea să alunge miresmele calde încă ale florilor sălbatice. Capu-i cu ochi negri dintrodată tresări în oglinda apei, la mal. Se lăsă jos, trudită, cu puteri puține. Sta mută cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
pe cerul întunecos din fundul apei, începu să tremure lacrima de aur a celei dintâi steluțe. Căprioara avea un muget abia auzit, și ochii îi luceau în cea din urmă lumină a malului. Așa sta singură și murea, sub pletele mestecenilor cu trunchiuri albe. Vremuri de bejenie, 1907 În pădurea Petrișorului a apărut prima dată în Semănătorul, nr. 17-18 din 20 aprilie 1907. În perioada în care a scris povestirea, Sadoveanu obișnuia să meargă la vânătoare în Valea Râștei, însoțit de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
ca ființe aflate în contact cu divinitatea, nimeni nu ucisese vreodată o preoteasă. Preotesele erau omorâte de străini, iar în acele ținuturi străin însemna roman. În noaptea aceea cu lună plină, Velunda fusese așezată pe un catafalc din ramuri de mesteacăn - copacul prezicătorilor - și de paltin, prin crengile căruia vântul suflă scoțând sunete melodioase. Lângă ea fuseseră depuse colierele de chihlimbar pe care îi plăcea să le poarte, panglicile albe cu care își lega părul și sandalele, pentru a putea să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
foc piciorul de iepure de pe care rosese toată carnea. 19 Se crăpa de ziuă. În satul batavilor, câțiva preoți măturau în rariștea de pe malul izvorului lângă care se afla coliba lui Julius Civilis. Mânuiau cu grijă măturile din crengi de mesteacăn și frasin, deoarece cu ele alungau spiritele rele din locul acela unde, în noaptea cu lună plină, arsese focul sacru al ritului funebru. Hector se ivi din pădure, ducând pe șa doi iepuri. Julius Civilis îi ieși în întâmpinare. Primi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]