820 matches
-
Întrun fel de Înlănțuire, deteritorializarea unui termen și reteritorializarea celuilalt. Se poate spune că aceleași mișcări de deteritorializare/ reteritorializare se regăsesc și În imaginea cărții-rizom, și În aceea a lumii- rizom. Cartea nu este o imagine a lumii, În sensul mimetic al cuvântului și al logicii binare ci face rizom cu lumea, Într-o evoluție aparalelă. Potrivit principiului cartografierii și decalcomaniei, Înțelese și ele ca trăsături ale gândirii rizomatice, un rizom nu este tributar modelului structural sau generativ. El este străin
Caleidoscop by Jana Gavriliu () [Corola-publishinghouse/Journalistic/91742_a_93371]
-
fie considerat o creație de prim rang, pe linia epicii românești, în galeria noastră națională, alături de Dinu Păturică și Lică Trubaduru. Ceea ce sporește semnificația sa este o anumită simpatie a autorului față de versatilitatea (cum o numește) structurală a unui personaj mimetic, capabil de judecăți moral-valabile și chiar de transpoziții sentimentale în lume ale moralului, deși actele lui rămân permanent imorale - ca și cum autorul ar prețui în canalia inteligentă eforturile, echivalând inteligența activă, bună, cu o muncă ce trebuie răsplătită. În cadrul "balzacianismului" (interese
Enigma Otiliei by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295569_a_296898]
-
obișnuinței, sacrul devine serbare, festivitate, teatru și reproducere simbolică a ceva care „a fost“. Și, în acest caz, profanul conține și o latură ocultă, să-i zicem chiar „diabolică“, de provocare a sacrului: dacă profanul nu este decât nodul „profan“, mimetic, de reproducere a unei prezențe absolute (cum am văzut, sacrul nu poate să fie decât absolut, atunci când „este“!), el poate deveni și o probă de validare a sacrului. Anume: dacă sacrul are putere reală de adevăr, adică dacă n-a
Nocturnal by Tarangul Marin () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1360_a_2889]
-
umană este dotată în general, ci forța de a resimți ca extremă condiția singurătății. Iar absolutul, care părea să fie ceva care se împărtășește cu ceilalți semeni, este doar aparent. Există de timpuriu, de la începuturile umanității, concepția, să-i zicem, mimetică, a realității: Universul, lumea, tot ce există, alcătuiește natura (fizica) înăuntrul căreia și omul își ocupă partea sa, alături de multe alte părți. Și de oricâte feluri ar fi această natură, fie redusă la câteva elemente, fie compusă din stări complexe
Nocturnal by Tarangul Marin () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1360_a_2889]
-
oară în mod vertiginos și irepetabil. Această coincidență, palpabilă și vie, între suflul ieșirii la viață și lumină și „aspectul“ material al vederii acestui act, este sensul adânc la care au aspirat marii artiști - un sens complet ignorat de formele „mimetice“ ale artei, ignorat de toate tendințele decorative, de módele și perioadele decriptate anecdotic de așa-numita istorie a artelor. Sensul artistic superior al „tehnicii“ artistice nu este cel obținut prin copierea vizibilului sau prin adaptare la aspectul fizic, ci este
Nocturnal by Tarangul Marin () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1360_a_2889]
-
geneza.1 Sculptura imită un principiu formativ, însuși principiul formei: das Bildnerische selbst. Corporalitatea, forma trebuie înfățișate ca atare, și de aceea în sculptura mare până și mișcarea este retrasă în liniștea unui contur. Însă atunci înseamnă că granița dintre mimetic și simbol a dispărut. Reproducerea corpului nu este o verificare a capacității mimetice a omului; lucrurile imitate nu sânt "icoane", ci simboluri ale unor rituri de încercuire. În ronde-bosse-ul oricărei statui există o aluzie la îngrădirile benefice în care viața
Despre limită. Jurnalul de la Păltiniș. Ușa interzisă by Gabriel Liiceanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295599_a_296928]
-
Corporalitatea, forma trebuie înfățișate ca atare, și de aceea în sculptura mare până și mișcarea este retrasă în liniștea unui contur. Însă atunci înseamnă că granița dintre mimetic și simbol a dispărut. Reproducerea corpului nu este o verificare a capacității mimetice a omului; lucrurile imitate nu sânt "icoane", ci simboluri ale unor rituri de încercuire. În ronde-bosse-ul oricărei statui există o aluzie la îngrădirile benefice în care viața își primește determinațiile ei și capătă o formă, un chip. Lucrurile nu își
Despre limită. Jurnalul de la Păltiniș. Ușa interzisă by Gabriel Liiceanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295599_a_296928]
-
de mișcare prin care femeile ies din condiția de cetățeni de rangul doi, de oameni de rangul doi, de intelectuali de rangul doi sau trei, nu mai stau tot timpul în anonimat și nu mai sunt simple umbre și personaje mimetice ale „marilor maeștri”. Adică, pe scurt, ele există ca indivizi autonomi care sunt în stare să se exprime și în asemănări și în diferențe de concepții și interese. În privința mediului academic, acesta se feminizează mai ales din cauză că universitarii sunt prost
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2085_a_3410]
-
știau nimic; dar după două săptămâni decalajul inițial s-a redus, așa că am început să studiez mult mai serios. Nici religie evreiască nu știam prea multă: riturile, ce este koșer și ce nu, sărbătorile - adică ceea ce vezi în familie, ceva mimetic. S.A.: Deci un stil de viață, cel mult un ritual, nu o teologie sau o mistică. M.I.: Teologie, mistică, religie: nici nu știam să spun ce înseamnă. Știam că există iudaism și creștinism, că sunt diferite, că mai există și
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2006_a_3331]
-
împovăra și elibera, deopotrivă, dar întrebarea are de partea ei eternitatea, în vreme ce răspunsul este, irevocabil, efemer" (Dan C. Mihăilescu, Întrebările poeziei). Sub aceste auspicii încerc, în puține cuvinte, să-l prezint pe Ovidiu Genaru, care "este un poet vital, ingenios, mimetic, metaforele lui sunt îndrăznețe și mobilitatea spiritului său este mare" (Eugen Simion). Poet, prozator, dramaturg, traducător, publicist, pictor de icoane, Ovidiu Genaru spune cu nonșalanța unui impuls sarcastic, demistificator: "am umblat brambura prin literatură, mă consider un mic meseriaș particular
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1572_a_2870]
-
Iași-Bacău, 2014 Comentarii critice "Între cei care au instaurat un nou climat al rostirii adevărurilor poetice, Ovidiu Genaru ocupă un loc de frunte, grație pendulării sale-niciodată sub limita valorii-între utopia și real." Ștefan Augustin Doinaș "Este un poet vital, ingenious, mimetic, metaforele lui sunt îndrăznețe și mobilitatea spiritului său e mare.Privește de departe nevrozele provinciei și nu se lasă cuprins de ele. Omul însuși e interesant și destinul lui în sigurătatea provinciei nu cunoaște obișnuitele reacții când e vorba de
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1572_a_2870]
-
informație, imagine, sunet etc.) și codul de valori înscris în membrană nu exista o anumită compatibilitate. Da, membrana Bruce Willis - Harrison Ford era ca un scut antiatomic. o țesătură de convingeri și de modele, un strat extrem de gros de tentații mimetice... orice rachetă trasă din exterior de o mînă răuvoitoare se izbea de acest scut și ricoșa imediat. sau, dacă respectiva salvă emoțională-informațională reușea să penetreze membrana protectoare a lui Victor (ca o bombă perforantă destinată să atingă un adăpost subteran
Negustorul de începuturi de roman by Matei Vişniec () [Corola-publishinghouse/Imaginative/605_a_1341]
-
ea a morților sau a zeilor. Dar această prezență trimite, în același timp, la un altundeva inaccesibil, lucru valabil în special pentru colossos 1, imagine figurată a celui mort. Colossos-ul aparține categoriei eidolon-ului. Statuie sau simplă stelă funerară, fără nimic mimetic ori antropomorfic la origine, el este destinat să fixeze psyche-ul mortului, adică acea parte insesizabilă a omului care rătăcește între lumea celor vii și lumea celor morți și care își poate face apariția în chip de strigoi. Colossos-ul, subliniază Vernant
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
-i înșela și duce la pierzanie pe cei vii. Dar semnificația „uzurpării” depășește cu mult această referință istorică la o anumită concepție despre fantomă, atingând chestiunea fundamentală a imitației, a fabricării unei aparențe, a unei asemănări diabolice. Forma uzurpată este mimeticul care încearcă să treacă drept adevăr. Utilizarea puterii imaginii ține astfel de domeniul diavolescului. Și nu este întâmplător faptul că, de la Tertulian și de la Sfântul Augustin încoace, demonizarea strigoilor merge mână-n mână cu cea a imaginilor, a acestor asemănări
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
vocația inițială a teatrului), o artă teatrală legată de sacru și ale cărei forme vizibile nu sunt decât o punte spre invizibil, spre teritoriile aflate dincolo de realitatea sensibilă. O artă a teatrului anterioară degradării la care a supus-o imaginea mimetică. O artă deschisă spre „Revelație”, cuvânt-cheie în textele teoreticianului. Cerând întoarcerea la izvoarele înseși ale artei occidentale, Craig pare să reclame o întoarcere la eidolon-ul arhaic, analizat de Vernant 1 în raport cu imaginea mimetică ulterioară, bazată pe asemănare, pe reflectarea realului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
degradării la care a supus-o imaginea mimetică. O artă deschisă spre „Revelație”, cuvânt-cheie în textele teoreticianului. Cerând întoarcerea la izvoarele înseși ale artei occidentale, Craig pare să reclame o întoarcere la eidolon-ul arhaic, analizat de Vernant 1 în raport cu imaginea mimetică ulterioară, bazată pe asemănare, pe reflectarea realului (acea imagine stigmatizată de Platon tocmai pentru irealitatea ei). Un eidolon care, sub diferitele sale înfățișări, trimite întotdeauna la „acel miracol al unui invizibil ce se lasă văzut pentru o clipă”, un invizibil
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
de care e obsedată viziunea lui Craig în Despre arta teatrului, o viziune populată de statui. Într-adevăr, pentru a defini arta teatrului, Craig nu încetează să se refere la statuarul primitiv al anticilor idoli sacri care nu aveau nimic mimetic: statuarul egiptean, statuarul etrusc, statuarul din templele Orientului, forme de piatră înăuntrul cărora stăteau ferecate nebănuite și puternice forțe. La acest statuar apelează Craig atunci când încearcă să definească esența supramarionetei. Supramarioneta și idolul antic sunt, pentru Craig, unul și același
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
centrul discursului său, un statuar în care piatra se contopește cu umbra, la fel ca în colossos-ul lui Vernant sau ca în statuile lui Michel Serres. El pare chiar să-și amintească de faptul că, înainte de a fi o reprezentare mimetică, statuia a fost aniconică, simplă piatră înălțată pe un mormânt și „totodată” înfiptă în pământul lui. Așa se explică de ce în Siria din Heliogabal, bunăoară, teritoriu al unei culturi adevărate, al unui autentic păgânism magic, „există pietre care au o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
să fie „cu totul ieșite din comun, de-a dreptul bizare și deci total nepotrivite pe trupul unui om viu”. Sunt veșminte care, așa cum făcea și supramarioneta lui Craig, îi interzic actorului gestul cotidian, realist, îl eliberează de orice tentație mimetică. „Dacă porți hainele astea, nu poți să deschizi o ușă - sau, dacă da, cine știe ce ușă e și cine știe unde dă!” E de la sine înțeles că acea ușă ciudată dă spre un altundeva neîntâlnit în viața reală, în viața de zi cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
și să trimită la un ipotetic colț, cu genunchii pe grăunțe, pe omul de cultură român: Dacă prin imposibil ar dispărea România din lume, atunci nici măcar o filă întreagă din istoria culturii europene nu s-ar rupe". Suntem o cultură mimetică? Suntem o cultură inconsistentă? Sau producem cultură doar pentru propriul consum, ca țăranul român cu mentalitate medievală, care își evaluează cu mândrie boabele din hambar și slana din pod, singurele certitudini în fața viitorului de a doua zi...? Povestea e veche
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1450_a_2748]
-
sancțiuni drastice la adresa ofițerilor supraveghetori din turma coloneilor Ciurlău și Boțârlan. Eu provocasem escalada hărțuielilor, așa că nu aveam a mă plânge de arestul de la domiciliu și celelalte urmări. De fapt, nepenetrând în Partidul Hunic al Clasei Uvriere, nu creasem rivalitate mimetică la colegii din jur. Fără nevastă, fără copii, fără carnet roșu, nu mă puteau bănui că vreau funcții catedro-decanale și mă lăsau, cât de cât, în pace. Presiuni exercitau doar "agenții de influențare pozitivă", "listașii", "persoanele de sprijin" din haita
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1450_a_2748]
-
bunăoară, dacă domnul, critic literar pendulează între Universitate și jurnalistică, Geluțu Voican între Metafizică și clitoris, apoi Primarele Simirad unduiește și el între două extremități, carele sunt administrația municipală, pe de o parte, și epicul sadovenian, pe de alta. Rivalitatea mimetică dintre activi și contemplativi e veche de când lumea. Nu e un semn de schizo alunecarea noastră conversațională din profesional în politichia de mărgăritar. Mai degrabă de paranoia: când îmbracă discuțiile noastre aparențele unui delir hermeneutic și punem totul în cârca
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1450_a_2748]
-
de greu i-a fost teatrului românesc, din fașă, pînă azi? CÎți mari artiști efectiv s-au jertfit pe altarul minunatei arte căreia ne-am dăruit, și noi, o sumedenie de anacronici? Iertat să-mi fie patetismul, dar sunt un mimetic, și cînd citesc mărturii despre personalități și momente din trecutul artei noastre, ...continui tonalitatea. Cartea mi-a umplut sufletul de bucurie : fiindcă În aceste pagini, Ion Focșa, minunat actor și regizor, redemonstrează că rămîne și unul dintre puținii istorici de
JURNAL TEATRAL by Bogdan ULMU () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1611_a_3004]
-
oficiali. Toate peripețiile desfășurate într-un ritm rapid, toate intrările și ieșirile din scenă ale personajelor sunt un „joc ilariant de măști umane”, cum îl numește Pompiliu Constantinescu. De fapt, acest joc exprimă o viziune profundă asupra structurii unei lumi mimetice. Aceste două personaje, cu toată verosimilitatea lor social-psihologică, sunt măști deformate ale altor personaje, ale Vetei sau Ziței, ale onorabilei Zoe Trahanache. Veta și Zița sunt în mai mică măsură apropiate de vechile scheme comice, „mai puțin primitive, mai legate
PERSONAJUL COMIC ÎN TEATRUL LUI I. L. CARAGIALE by Aurora Ștefan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/380_a_592]
-
tipologică s-a realizat la Caragiale, după cum a observat primul Titu Maiorescu, prin extracția socială a acestor tipuri. Gravul decalaj dintre esență și aparență al civilizației burgheze și mahalalei intelectuale este ilustrat de minune prin caricatură. Dispunând de un simț mimetic excepțional, Caragiale a folosit caricatura sub forma parodiei. Ilustrative sub acest aspect sunt discursurile ilogice și lăcrimoase ale politicienilor. S-a mai reproșat lui Caragiale lipsa analizei psihologice a personajelor (Gherea). Caragiale era de părere că acestea sunt „marafeturi uzate
PERSONAJUL COMIC ÎN TEATRUL LUI I. L. CARAGIALE by Aurora Ștefan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/380_a_592]