KorAP: Find »[drukola/base=neclintit & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...24 25 26 ...55 >

1,352 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425

capra la buza puștii... Boierul tânăr era cam neliniștit. Răsuflă adânc de două ori și se luă după Vasile, cu pușca pregătită. În curgerea lină a văii, o poieniță se deschidea, dormind parcă într-o pulbere de lumină, într-o neclintită singurătate. Pădurarul îndreptă capul. Boierul tresări. Un chefnit de câne sunase de două ori în adâncimi, ca sub niște bolți nemărginite. Cei doi oameni așteptară. Nu se auzea nici o chemare de pasere; nici zbor de gâze măcar nu străbătea lumina

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
iar în apă. Șchiopătând ușor, numai în trei picioare, porni în copce scurte, domoale, în susul pârăului. Mergea la deal și picături de sânge se tot prelingeau în lungul piciorului stâng și se închegau în șuvițe roșii. În juru-i copacii stăteau neclintiți; tufe de ferigi pe maluri, se plecau în trecerea ei și iar se îndreptau cumpănindu-se; o pitulice țârâi ușurel un timp deasupra ei, apoi dispăru undeva. Vremea trecea. O aburire de răcoare începu a luneca în răstimpuri. În poienițe

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
șterseseră. Pădurea avea în răstimpuri înfiorări rare, după care urmau alinări, liniști ca din alte lumi. Și căprioara sta singură; și sângele i se scurgea în iarba moale a țărmului. Își plecă o dată botul uscat spre luciu, apoi iar rămase neclintită. Din nesfârșite depărtări răzbăteau vibrările melancolice ale cornului, tot mai strânse; bătaia copoilor amuțise; sara venea, și prin bradul de pe pisc trecu o oftare. În liniște, pe cerul întunecos din fundul apei, începu să tremure lacrima de aur a celei

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
scuipă în pipă, îi închise căpăcelul de alamă ș-o vârî în chimir. Cu stânga își ridică de pe frunte căciula jerpelită și porni spre căsuță și spre podul umblător care sta de partea asta de mal, pe când odgonul se întindea neclintit, negru, încovoiat în jos din mijloc, deasupra râului. Nu se uita la bulgar, nu se mai uita nici la mine. Trase de pe acoperișul zbârlit al căsuței prăjina lungă cu vârf de fier la capăt, o puse pe umăr și porni

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
când, doi flăcăuași ridicau până la piept trupurile. Ne făceau semne cu mâna, își tot întorceau capetele spre apă; dispăreau și iar se arătau. La malul celălalt, încovoindu-se cătră asfințit după cursul râului, lunca de sălcii și plopi făcea zid neclintit, zimțuit de vârfurile ascuțite ori rotunde ale copacilor. Umbra luncii se îngusta; soarele se lăsa la asfințit, spre aburii depărtați, din fund, ai Siretului. Pe apa lucie, aproape de malul cestălalt, venea domol înecatul, la linia undelor. Ne duceam încolo, la

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
să vie primarele. Spuneți c-am scos un om înecat. Atât. Ce să spuneți altceva? Parcă numai o dată a venit? numai o dată am prins cu cangea asta înecați? Cei doi tovarăși cu pălării rotunde își întoarseră iar capetele spre străinul neclintit. Bătrânul ridică ochii spre mine. Să vezi când vine apa mare... Dumneata, boierule, nu ești de mult prin partea locului, nu știi... Vin mulți înecați, saracii... Pe unii îi cunoști, pe alții nu-i cunoști. De unde să știi parcă atâta

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
se ghemui la locul lui. La fântână, Ion Băieșu opri boii: —Aho, aho, băieți, zise el domol. Ia să vă dau o leacă de apă... Își dădu pălăria pe ceafă și scoase răsteiele. Jugul căzu. Românul apucă funia. Cumpăna stătea neclintită, naltă, în albastrul șters al cerului. Printre ramurile răchiții bătrâne pâlpâi o turturică vânătă, apoi se zvârli, în zboru-i iute, zvâcnit, peste fânețe tăcute. Frunzișurile se clătiră o clipă, după aceea căzură iar în neclintirea lor. În clipa aceea, din

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
sufla, cu ochii deschiși mari, cu fața dintrodată întristată, subt umbra pe care o cernea frunzișul verde cenușiu al copacului. În liniștea și-n căldura zilei, glasurile întărâtate ale cositorilor se auzeau depărtate, chemându-se. Boii, lângă adăpătoare, stăteau acuma neclintiți și priveau cu ochii mari și umezi spre cei doi oameni. Băieșu se alătură de ghizdele, scoase de două ori ciutura plină și o vărsă în jgheab, pentru boi. O scoase și a treia oară, își clăti de sânge și-

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
încet: —Vrei să-mi spui ceva? Rănitul făcu semn din ochi, de sus în jos, și îndată șopti: —Eu de-acu mor. Să mă duci acasă și să spui nevestei cum a fost... După vorbele acestea, muri. Fața-i rămase neclintită, în umbra plină de mâhnire a frunzișului de răchită. Băieșu îl privi un răstimp, apoi își șterse de iarbă mâna stângă iar umplută de sânge. Întinse degetele și coborî pleoapele mortului. Oftă, parcă se deștepta din gânduri, și se sculă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
mânile la ochi. Atât a fost plânsul ei: câteva clipe. Toți stăteau încremeniți. Ca o suflare de foc trecuseră vorbele ei pe deasupra capetelor. Atuncea i-a pus călăul juvățul de gât. Ea și-a lăsat mânile în jos și privea neclintită, cu sprâncenele ușor încruntate, în juru-i. Ș-au tras ștreangul! Cuconu Ștefan Leu tăcu. După un răstimp rosti domol: —Stăi... Caii se opriră. Ne întoarserăm în loc, pe perinile trăsurii. În urmă, tapșanul singuratic, între muncele, se deslușea cu tufișurile, cu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
pe perinile trăsurii. În urmă, tapșanul singuratic, între muncele, se deslușea cu tufișurile, cu arborii lui pitici și răsuciți, deasupra mormintelor pierdute și uitate. Peste singurătatea și peste melancolia aceea de început de toamnă luneca lin un vultur cu aripile neclintite. O istorie de demult, 1908 O istorie de demult a fost publicată prima dată în Semănătorul, nr. 26 din 24 iunie 1907. Profira Sadoveanu crede că este o poveste ascultată chiar la Hanu Ancuței. „În primul Sadoveanu se ascundea - O

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
pălăria de paie. A doua zi, cum treceam săltând în buiestru spre girezi, îmi aruncai ochii spre mori. Una umbla, își învârtea spetezele uriașe pe pânza albastră a cerului și de la ea venea scârțâit aspru și chinuit. Cealaltă moară sta neclintită, cu aripile despoiate: aceea era locuința vătafului. Pe pragul întors spre vale, spre mine, ședea femeia lui Dragoș. Dezghioca încet un păpușoi și zvârlea grăunțele la câteva paseri care se repezeau sfioase până la picioarele ei, apoi se împrăștiau în toate

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
al încheieturilor de brad. Vătaful strigă gros: —Polixenie! Aud! răspunse femeia dinlăuntru și ochii îi sticleau la ferestruica șandramalei. —Adă o dulceață ș-un pahar cu apă limpede pentru boier. Da’ repede, m-ai înțeles?... Zâmbind, Dragoș descălecă. Prin moara neclintită se auzeau dupăind pași. Mai repede, mai repede! strigă vătaful întorcându-se cu fața spre moară. Femeia ieși cu sfială, aducând pe tabla paharul de apă și dulceață. Venea cu fereală, cu umerele puțin înălțate. În ochii ei mari nu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
cucerea. Iar n-am băgat de samă când s-a strecurat afară. Am rămas singur. M-am întins pe pat cu fața în sus. Și dintrodată am văzut-o, mi-am înfățișat-o în gând: sta lângă mine cu ochii neclintiți care mă atrăgeau, cu zâmbetul ei, și încercai din nou o înfiorare de plăcere. Târziu, când am ieșit, era întuneric. Mergeam încet, parcă pășeam la întâmplare. Așa am mers, până ce pe cerul întunecos se deslușiră aripile înălțate și neclintite ale

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
ochii neclintiți care mă atrăgeau, cu zâmbetul ei, și încercai din nou o înfiorare de plăcere. Târziu, când am ieșit, era întuneric. Mergeam încet, parcă pășeam la întâmplare. Așa am mers, până ce pe cerul întunecos se deslușiră aripile înălțate și neclintite ale morilor. Și sub două speteze ardea o luminiță, care clipea din când în când ca un ochi somnoros. Spre lumina aceea m-am urcat, cu pași repezi. Un câne, în lanț, începu să latre; auzii pași dupăind pe scânduri

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
și împrăștia lacrimi de pietre scumpe pe mușchiul gros, verde închis, al malurilor; tremura cu zvon moale, neîntrerupt; și în zvonul lui, în singurătate, pe oglinda mișcătoare a undei, câteodată, dintr-un tufiș, ca dintr-o hrubă de întuneric, răsărea, neclintită, ca tăiată din lespede, o căprioară cenușie, într-o mișcare gingașă de oprire. Altfel era o tăcere așa de grozavă: mă opream și dintotdeauna îmi auzeam bătaia inimii în coșul pieptului. Rar glas de corn tremura departe și răzbătea până la

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
acolo și năcazul ei pe care nu-l pricepeam. Și mă chema mai ales pădurea bătrână, pentru care aveam o dragoste aproape bolnavă. În marginea desișurilor negre, Măriuca părea mai naltă, mai subțire și mai albă și, cum ședea câteodată neclintită, pe gânduri, când umbrele înserării cresc, părea o ființă care nu-i din lumea aceasta - din taina singurătății închegată și din aburii codrului. Și șoaptele frunzarelor păreau în adevăr tremurarea unui suflet; creșteau din arbor în arbor, din ramură în

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
frunzarelor păreau în adevăr tremurarea unui suflet; creșteau din arbor în arbor, din ramură în ramură, scădeau, se depărtau, spuneau ceva neînțeles, ceva foarte vechi și foarte trist. Și când tăceau bolțile nesfârșite, parcă și sufletul din mine tăcea, sta neclintit, așteptând; n-aveam bucurie, n-aveam durere, intram parcă în nesfârșita fire, în marea bogăției pământului. Iar când tresărea în murmure și-n oftări codrul, când începea să crească și să curgă valul vânturilor, fiori grei îmi răscoleau sufletul, un

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
se abătură, duruiră ușurel și la geamurile mici, se depărtară - și deodată, ca o mânie care ostenește, cu oftări de ușurare, se alinară adâncurile, și soarele străluci deodată orbitor în toată poiana. Ieșii afară, pe prispă, cu nevasta pădurarului. Împrejurimile, neclintite, râdeau în lumină; o albină fulgeră ca un fir de aur; o gaiță trecu, cu penele-i albastre lucind; o mierlă începu o frântură de cântec răsunător, apoi tăcu deodată; și liniștea se întinse ca limpezimea unei ape. Femeia părea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
iertat-o, nici pe barbatu-său nu l-a iertat - ș-a murit. Și când au scăldat-o, știi cât de slabă era? numai pielea și ciolanele; și trupul negru de vânătăi... negru de-atâtea bătăi crunte... Măriuca tăcu. Privea neclintită înainte, spre fundul Prisăcii lui Ion. —Uite așa... dumneata de unde să știi câte poate îndura o femeie pe lumea asta? O întrebai mirat: —Te bate Voinea? Mie nu mi se pare om rău. Nu, de ce să mă bată pe mine

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
străbătea toate tufișurile adulmecând. Se opri boierul, se opri și pădurarul. Ce mai este pe la câșlărie, Voineo? —Bine, cucoane Enacache... Stăpânul zâmbi, apoi, întorcând spre mine capul, rosti limpede: bună ziua!, trecu repede înainte și descălecă. Cânele se oprise și stătea neclintit, ca de piatră, cu coada întinsă, cu botul spre un pâlc de tufe mărunte. Eu mă întorsei, cu Voinea. Auzii, după ce cotii după un pâlc de copaci, strigătul cunoscut. Aici, Hector! Într-un târziu, câteva bubuituri deșteptară singurătățile; liniște se

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
tocmai când trecea, a fătat malul... L-au găsit sub mal, cu cânele alături... știi, cânele cel roș... — Cum? a murit boierul? Eu nu știam nimica. — Da, a murit... Răspunsul era liniștit și lămurit, dar mi se părea că ochii neclintiți ai pădurarului mă ținteau prea îndărătnic. Nu știu, n-aș putea spune de ce, un fior, ca o sârmă de foc, mi se strecură prin șale. Într-o clipă, în clipa aceea, am avut o bănuială; am avut bănuiala că pădurarul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
cărămidă și începu să învârtă. Bine, vorbi Petrișor, da’ aici nu este una Anița? Zice că-i strașnică muiere!... Hangiul nu răspunse... Dar flăcăul simți că fața bărboasă s-a întors. Ridică ochii și văzu pe ungur cum îl privește neclintit. Nu simți însă spaimă. Își plecă privirile și văzu o broască mare în țigla hangiului. Aha! vra să zică tu ești frate cu diavolul din poveste... grăi el, râzând, cătră Mogoș. Hangiul nu răspunse, dar își ridică țigla și începu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
ochii bulbucați, cu gurile care nu-și mai contenesc melițatul. Acolo, în sfârșit, în jurul sinagogilor, cresc și pier acele vlăstare ale neamului care niciodată nu ies în ulițile largi: ologii și rătăciții la minte, cu fețele pururea triste, ori pururea neclintite și zâmbitoare. În furnicarea zilnică, în zarva obișnuită, răzbat corurile monotone ale școlarilor, care silabisesc litera legii după glasul dascălului. Din când în când un ceauș trece grăbit spre sinagogă; altul colindă casele cu oala nouă în care fiecare lasă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
lui mai, când și la îngrămădirea aceea de case ajungeau miresmele pământului umed. Soarele avea o lumină deosebită și intra și pe ușă și pe ferestre în odăița strâmtă în care românca cetea rar, monoton, și fata lui Sanis asculta neclintită, mișcându-și numai mânile deasupra lucrului pe care-l avea pe brațe. Din când în când se oprea și țintea asupra cărții pe care o ținea Tudorița doi ochi arzători, pe care îndată și-i pleca, umeziți, și-i ștergea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]