1,301 matches
-
susțin că aceste modele nu au fost observate În toate sectoarele analizate, Însă sectoarele În care acest model este valabil sunt suficient de multe pentru ca fenomenul să fie considerat semnificativ din punct de vedere economic. Aceste rezultate susțin atât ipoteza neoclasică a eficienței, cât și ipoteza diferențelor de evaluare, și reliefează faptul că există perioade distincte În care o ipoteză sau cealaltă se dovedește a fi dominantă. Totuși, nicio versiune a ipotezei supraevaluării nu poate explica activitatea de fuziuni și achiziții
Fuziuni şi achiziţii de Întreprinderi Particularităţi europene şi naţionale. In: Fuziuni şi achiziţii de Întreprinderi. Particularităţi europene şi naţionale by Mariana SEHLEANU () [Corola-publishinghouse/Science/227_a_211]
-
umane. Bibliografie Bejat, M. (1972), Geneza psihologiei ca știință experimentală în România, Editura Didactică și Pedagogică, București. Golu, M. (1966), „Cibernetica și psihofiziologia percepției”, Analele Universității București, Seria Științe Sociale, Filozofie. Mânzat, I. (1991), „Deschiderea sinergeticii. Spre un orizont teoretic neoclasic în psihologie”, Revista de Psihologie, nr. 1-2. Miclea, M. (1994), Psihologie cognitivă, Casa de Editură Gloria SRL, Cluj-Napoca. Neculau, A. (1994), Psihologia câmpului social. Reprezentările sociale, Societatea Știință & Tehnică SA, București. Odobleja, ȘT. (1938; 1939), Psychologie consonantiste, Librairie Maloine, Paris
Revista de psihologie organizațională () [Corola-publishinghouse/Science/2159_a_3484]
-
parte (de exemplu, Moos, 1974 și 1974a, Skinner, 1974, Stern, 1970, Insel, 1980), și „climat psihosocial”, pe de altă parte (de exemplu, Bowers, Franklin și Pecorella, 1973, Zamfir, 1974 și 1980); specialiștii de formație economică, în special reprezentanți ai „economiei neoclasice” sau „economiei ecologice”, au tendința de a pune semn de egalitate între „capitalul cultural”, „capitalul social” și „capital uman” (cf. Vădineanu, 1998, pp. 102 și 132); specialiștii de formație socioumană au tendința de a pune semn de egalitate între „capitalul
Revista de psihologie organizațională () [Corola-publishinghouse/Science/2159_a_3484]
-
sub picioare, pe lângă căruciorul cu sticle prăfuite de grappa și chianti, prin sufrageria cu naturi moarte pe pereți (stilleben, murmurase Olvido: vieți silențioase), pe lângă televizorul În fața căruia Chirico stătea așezat cu orele, privind imagini fără sunet. Lângă tablourile din perioada neoclasică, neliniștitoare manechine fără chip Își lungeau umbrele printre melancolice nuanțe de verde, ocru și gri, spații pustii care, puțin câte puțin, se tot restrânseseră, ca și cum, cu timpul, pictorul ar fi Început să se teamă de fiorul absurdului și de pustiul
[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
-
de cetățeni, a început să piardă suportul electoral; opinia publică începe să perceapă statul ca fiind un prost manager al resurselor, în primul rând al celor încredințate de cetățeni prin taxe. Treptat, schimbări ideologice de dreapta, bazate pe argumentele economiei neoclasice, au început să prevaleze. Ele s-au materializat în accederea la putere a unor guverne neoliberale într-o serie de țări europene și în Statele Unite și au condus la impunerea unor reforme vizând, pe de o parte, diminuarea ponderii sectorului
Management public în România by Mihai Păunescu () [Corola-publishinghouse/Science/2056_a_3381]
-
intervenției guvernamentaletc " Necesitatea intervenției guvernamentale" Necesitatea intervenției guvernamentale a fost susținută nu numai de teoreticienii stângii, ci și de cei de dreapta. În acest articol, vom insista asupra argumentelor dreptei în ceea ce privește necesitatea intervenției guvernamentale. Atât autori liberali, adepți ai economiei neoclasice, precum Hayek (1983), cât și teoreticienii alegerii publice (Lipsey și Chrystal, 1999; Buchanan, 1997) susțin necesitatea intervenției guvernamentale pentru a corecta anumite eșecuri specifice pieței libere. Lipsey și Chrystal (1999) argumentează faptul că intervenția statului este justificată de eșecul pieței
Management public în România by Mihai Păunescu () [Corola-publishinghouse/Science/2056_a_3381]
-
întotdeauna va exista tendința de susținere a lărgirii sectorului public și a creșterii cheltuielilor publice. Birocrațiatc "Birocrația" Discuția privind birocrația ca factor de creștere a dimensiunii sectorului public are la bază argumentele teoreticienilor alegerii publice și pe cele ale economiștilor neoclasici. Ambele tipuri de argumente se bazează pe premisa existenței unei strategii comportamentale rațional maximizatoare. Strategia maximizatoare presupune că singurul scop al birocratului este de a-și satisface propriile interese. În scopul maximizării propriilor avantaje în urma interacțiunilor sociale, birocrații beneficiază de
Management public în România by Mihai Păunescu () [Corola-publishinghouse/Science/2056_a_3381]
-
certitudini. Nicicând poate nu s-a scris cu atâta pasiune poezii de evocare istorică. Imediat după răsturnarea dictaturii militare, asistăm la evocarea momentelor și a figurilor revoluționare, invocate cu patos Tudor, Bălcescu, Horia, Iancu. Tiparul în care se scrie este neoclasic, retoric și discursiv, cu elemente de mesianism romantic. Treptat, apar figuri de voievozi, eroi naționali, într-o viziune proprie epocii 3; așa cum s-a mai spus, evocarea istoriei naționale nu apare într-un moment de criză a conștiinței, de prăbușire
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
Se cântă momente ale revoluției urmărite în retrospectivă istorică, prin evocarea simbolică a unor figuri ca Horia, Iancu, Bălcescu, precum și figuri și momente ale perioadei de luptă din ilegalitate: Roaită, Filimon Sârbu, Donca Simo, Grivița, Insurecția, 30 Decembrie. Tiparul este neoclasic, retoric și discursiv. M. Beniuc, încă în "Cântece de pierzanie", simte în contemporanii lui pe urmașii lui Horia și ai lui Iancu ("A fost odată un Horia"); mai târziu în "Versuri" (1949) coboară eroi populari în legendă Chivără roșie umblă
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
Robin a stimulat, din 1968, o reflecție colectivă și transdisciplinară, animînd Grupul celor Zece, și se insistă asupra importanței demersului bio-antropologic pentru a înțelege tulburările epocii. René Passet, profesor de științe politice la Universitatea Paris I, repune în discuție economia neoclasică, deconectată de social și de mediu: "Ca orice știință, economicul s-a dezvoltat plecînd de la un ansamblu de ipoteze coerente dar convenționale a căror validitate rămîne subordonată aptitudinii pe care o au de a da seama de fenomenele observate. Această
[Corola-publishinghouse/Science/1477_a_2775]
-
atinge astăzi limitele duble ale unui univers finit, ale cărui resurse nu sînt inepuizabile, și ale unei lumi vulnerabile, dominată de o organizare de a cărei menținere depinde supraviețuirea societăților umane. Economia gîndită în sensul său redus, moștenit de la școlile neoclasice, apare de acum înainte ca un subansamblu al acestui sistem de referință mai vast care e sistemul viu. În același timp, saturarea progresivă a nevoilor prin bunuri de consum durabile relevă, peste tot unde se produce, că relația stabilită inițial
[Corola-publishinghouse/Science/1477_a_2775]
-
decît în limitele convențiilor pe care e fondată, adică în limitele unei lumi nesaturate. Problemele pe care le întîlnim astăzi aparțin unei lumi care și-a atins "încărcătura maximă". Mecanismele economice nu mai funcționează la fel ca înainte. Astfel, legea neoclasică a înlocuirii capitalului natural printr-un capital tehnic care se epuizează devine inacceptabilă: da-că pescuiți mai puțin, ni se spune, mai adăugați vase și veți menține fluxul recoltărilor. Asta merge bine în limitele cotelor de reproducere a resursei; dar
[Corola-publishinghouse/Science/1477_a_2775]
-
și psihologie. În anii '80, prima echipă își continua cercetările despre fundamentele economiei și des-pre raporturile acesteia cu filosofia morală și politică; despre structura formală a modelelor de "criză" (echilibre cu prețuri fixe, curentul anticipărilor raționale, relectura lui Keynes de către neoclasici); despre emergența categoriei de raritate; despre autonomia socialului. André Boyer coordo-na o reflecție despre supozițiile epistemologice, precum principiul de raționalitate și de individualism metodologic. Membrii CREA au înmulțit de asemenea numărul traducerilor din autorii americani: Pascal Engel i-a introdus
[Corola-publishinghouse/Science/1477_a_2775]
-
ca niște boabe de mazăre într-o oală, ei nu sunt independenți, comportamentul lor este, în bună măsură, reactiv la modificările din jur. Teoria clasică a fost, în egală măsură, macroeconomie (știința ansamblurilor) și mi-croeconomic (analiza destinelor spiritelor individualiste), teoria neoclasică nu a fost decît microeconomie, iar macroeconomia a fost repusă în drepturi odată cu Keynes. Dar avem oare dreptul de a trece astfel, cu concluziile și cu judecățile noastre, de la un plan la altul? Hiatusul dintre particular și universal a fost
[Corola-publishinghouse/Science/1513_a_2811]
-
independenți. Comportamentul lor este, în bună măsură, reactiv; el consistă în a reacționa la modificările din jur. In vivo, nu in vitro. Teoria economică clasică a fost în egală măsură macro(știința ansamblurilor) și microeconomie (analiza destinelor spiritelor individualiste); teoria neoclasică nu a fost decît microeconomie, iar macroeconomia a fost repusă în drepturi o dată cu Keynes. Dar avem oare dreptul de a trece astfel, cu concluziile și cu judecățile noastre, de la un plan la altul? Hiatusul dintre particular și universal a fost
[Corola-publishinghouse/Science/1513_a_2811]
-
A crescut și interesul pentru metodologia economică, chiar dacă abordările sunt pe cît de filosofice pe atît de polemice. Voi da doar trei exemple la care voi reveni mai apoi: J.S. Mill, M. Weber și K. Marx. În tot cazul, tradiția neoclasică a încercat să impună legi artificiale și cvasi-mistice, ca și cum știința economică ar fi o religie. Este, oare, ea într-adevăr o religie? Știința econo-mică suferă de relativism ideologic, schimbîn-du-și mereu opiniile după gustul publicului și mai ales al politicienilor. Deci
[Corola-publishinghouse/Science/1513_a_2811]
-
-și facă treaba, promovînd-o în toate aspectele vieții cotidiene. Ei spun că economia are un caracter amoral. Ei au rețete pentru orice, ca și colectiviștii, numai că pe dos. Din păcate, este imposibil să ignori raritatea și incertitudinea. Socialiștii, keynesiștii, neoclasicii și austriecii nu pot să aibă dreptate toți deodată. Justețea unei teorii implică necesarmente excluderea altora. Sistemul democratic propagă concepția absurdă că toate ideile sunt bune. Sistemul economic nu face apel la credință, dar impune dogme neverificate și neverificabile. Și
[Corola-publishinghouse/Science/1513_a_2811]
-
și o distribuție corectă a resurselor între agenții participanți la schimb, cu rezultate benefice pentru toată lumea, ceea ce nu s-a putut însă demonstra întotdeauna. Această situație a fost denumită de echilibru sau optim paretian (de la numele lui Vilfredo Pareto, economist neoclasic). Astfel, potrivit teoremei paretiene, un rezultat este optim dacă și numai dacă nimeni nu-și poate ameliora situația fără ca altcineva să și-o înrăutățească pe a sa. Se cuvine însă să fim foarte precauți în ce privește existența situațiilor de echilibru și
[Corola-publishinghouse/Science/1513_a_2811]
-
deci un sistem istoric, oamenii putîndu-se elibera de exploatarea capitalu-lui, dispensa de tirania pieței libere și de dominația proprietății private și organiza într-un mod "rațional" producția și repartiția. La sfîrșitul secolului al XIX-lea se pro-duce așa numita revoluție neoclasică sau marginalistă, datorată lui K. Menger, W.S. Jevons și L. Walras, care pun un accent prioritar pe dorințele consumatorilor și pe cerere. Utilitarismul acestei școli rezidă în ideea că valoarea unui bun este dată de aprecierea subiectivă pe care
[Corola-publishinghouse/Science/1513_a_2811]
-
explică de ce prețul apei, de maximă utilitate, este mult mai mic decît cel al diamantelor, de utilitate neglijabilă (desigur, nu pentru toată lumea). Rolul pieței este de a echilibra cererea cu oferta, prin intermediul concurenței, și de a armoniza eforturile agenților. Teoria neoclasică a permis recursul la matematici și, în esență, a rămas neschimbată mai bine de un secol, cu un interludiu interesant oferit după Marea Depresiune din 1929-1933 de economistul britanic J. M. Keynes, care a precipitat o revoluție în teoria economică
[Corola-publishinghouse/Science/1513_a_2811]
-
deturnate de nume-roase perturbări și interferențe. Abordarea lui Mill a fost continuată de către John Neville Keynes, în lucrarea Domeniul și metoda economiei politice, în dezacord cu școala istorică germană și de către Max Weber în teoria sa privind "tipurile ideale". Teoria neoclasică este mai individualistă și mai subiectivă, valori prețuite de un L. von Mises, F Knight, sau L. Robbins, Knight adăugînd în plus incertitudinea și eroarea. Pentru el, esența economiei ar sta tocmai în subiectivitatea sa. În Eseu privind natura și
[Corola-publishinghouse/Science/1513_a_2811]
-
sale dacă se iau în considerare rafinamentele instrumentaliste, sau interpretările parțiale ale teoriilor științifice. Același lucru îl susține și M. Friedman, în binecunoscuta sa Metodologie a științei eco-nomice pozitive (1953), care a constituit un răspuns la criticismul specific al școlii neoclasice și a dominat reflexia metodologică asupra științei economice vreme de mai multe decenii. Friedman susține că scopurile teoriei econo-mice sunt predictive și nu explicative. Teoriile de mai largă cuprindere sunt considerate mai utile. El consideră că o teorie ce permite
[Corola-publishinghouse/Science/1513_a_2811]
-
condiționează acțiunea umană. (L. von Mises). 1.4.3.3. Economia ca știință a schimbului La clasici regăsim și un efort remarcabil de conceptualizare în privința noțiunilor de schimb, nevoi și utilitate, efort ce va fi reînnoit și aprofundat de școala neoclasică. Odată cu economiștii clasici (A. Smith, D. Ricardo, J.-B. Say, Th.R. Malthus, J.S. Mill ș.a.), economia devine o disciplină științifică recunoscută și dobîndește chiar o anumită maturitate, apărînd preocuparea de a o defini, într-o manieră autonomă, ca știință a
[Corola-publishinghouse/Science/1513_a_2811]
-
necesar, loc schimbului; • știința economică se naște odată cu generalizarea schimbului, în epoca modernă ea este deci datată istoric; •societățile ale căror organizare și reproducție nu sunt fondate pe schimb (societăți primitive) se situează în afara cîmpului științei economice. Astfel interpretează autorii neoclasici economia. Nu există valoare în sine, ea se ma-nifestă numai în cadrul schimbului. Racordarea în secvența utilitate-bogăție se operează prin intermediul satisfacerii unei nevoi. Piața și mărfurile care se schimbă dau măsura valorii și permit verificarea utilităților. Din confruntarea între cerere și
[Corola-publishinghouse/Science/1513_a_2811]
-
prețul. Acest preț, monetar sau nu, devine un concept central, ast-fel încît se poate aprecia că economia este o "știință a prețurilor". Este economic tot ceea ce, și numai ceea ce se poate traduce (exprima) printr-un preț. Problemele esențiale ale neoclasicilor se raportează la formarea prețurilor, la analiza diferitelor categorii de piețe ș.a. Începînd cu anul 1871, concomitent, economiști ca W.S. Jevons (Școala de la Cambridge), C. Menger (Școala de la Viena) și L. Walras (Școala de la Lausanne) acordă un loc central
[Corola-publishinghouse/Science/1513_a_2811]