1,329 matches
-
Iar ele ochii-albaștri asupra mea și-i pleacă 265. Altădată, lucrurile capătă contururi nefirești: Se clatin visătorii copaci de chiparos/ Cu ramurile negre uitându-se în jos266. Or, mai explicit, în Geniu pustiu, într-un colț al camerei lui Toma Nour dormeau una peste alta câteva sute de cărți, visând fiecare din ele ceea ce coprindea 267, aducându-se în felul acesta prim-planul descrierii interiorului în care sunt înglobate rosturile și resorturile interioare ale esențelor. Făcând parte din aceleași categorii ale
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
lumina însăși călătorește în spațiul intergalactic Ca amintirea din trecut/ Încet încet se suie280. Cântarea însăși sboar-amorțită ca un glas de vânt281, stelele curg încet la vale282, norii trec lunecând pe ceruri 283. Zborul păsărilor generează un impuls imitativ: Între nouri și-ntre mare/ Zboară păsări călătoare,/ Cum nu pot și eu să zbor,/ Să mă iau pe urma lor? [...] Că m-aș duce l Tot m-aș duce,/ [...] Peste undele în spume,/ Peste mare, peste lume./ Și-aș vedea cum
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
Sărmanul Dionis: Sărutarea ei îl umplu de geniu și de-o nouă putere. Astfel îmbrățișați, [...] îi încunjură talia [...], iar cu ceilaltă mână fluturând o parte a mantiei se ridicară încet, încet prin aerul luciu și pătruns de razele lunei, prin nourii negri ai cerului, prin roiurile de stele, până ce ajunseră în lună.286 Imaginea inițială a plânsului are concretețea realului tragic al pierderii iubirii adolescentine: Ce fuse juneția? o umbră ce-și plânge/ Trecutele-i doruri pustii și nătânge 287. Poetul
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
este indestructibil, ci poartă în sine contradicții care fac și desfac în interiorul său conflicte și drame a căror rezolvare pare a fi extincția. În Melancolie, imaginea copleșitoare a unui bocet al cosmosului domină: De umbre lungi purtatu-i sicriul [cel] de nouri/ Și firea-ntreagă plânge în înmiite-ecouri/ Plâng stelele frumoase și în de aur roi/ Se-nșiră l-a ta moarte în luminos convoi 300. Tristețea primordială de care pomenea I. Negoițescu are la bază plânsul universului genuin 301, consumat în
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
măzărichea punea lațuri înflorite picioarelor... o căldură, un miros voluptos pătrundea raiul 306. Atmosfera însăși este aceeași: Ca cusute p-o pânzărie albastră trămurau stelele mici și albe pe cer și argintul cald al lunei trecea, sfâșiind voalul transparent de nouri albi ce se încrețeau pe dânsul. Noaptea era caldă, îmbătată de mirosul snopurilor de flori ce acopereau cu viața-nfoiată întinderea insulei... dealurile străluceau ca sub o pânzărie diamantină, apa molcomă a lacului ce-ncunjura dumbrava era poleită și, tremurând bolnavă, își
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
Nu sté el În nori, cé ar cédea, Iti zic eu. Ce, norii nu-s de aburi? Ce, n-ai Învéțat la școalé? Poți s-o Întrebi pe Nadejda Petrovna, dacé nu mé crezi. - Dé cu aripile și sté În nouri! Ce, pésérile nu stau În aer? - Dar obosește el sé dea cu aripile, ce, are motor sau ce? Numai avionul are motor. - N-are motor, dar dé din aripi. - Lasé-mé-n pace, cé n-are el nici o scaré! - Are-o scaré
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2008_a_3333]
-
de 12 ori din limba sa de metal, spre a da lumei, ce nu-l asculta, samă că se scursese a 12-a oară a nopții. Dionis se porni spre casă. Afară ploaia încetase și, prin mrejele și valurile de nouri negri - vineți, luna trecea palidă și rece. În mijlocul unei grădini pustii, unde lobodele și buruienele crescuse mari în tufe negre - verzi, se înalțau ochii de fereastă spartă a unei case veche a cărei streșină de șindrilă era putredă și acoperită
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
revezi în fiecare vânătă stea a dimineței, în fiecare undă albastră, prin fiecare geană de nori. cât era de frumos acest copil și ce tânăr a murit! Frumoși au înmărmurit ochii lui în negurile gândirii mele, precum ar rămănea prin nouri, pe bolta întunecoasă, două, numai două stele vinete... Ș-apoi îl lua în brațele ei, îl dezmierda, îl săruta. Afară de ochii negri, care erau ai ei, era el întreg, el, copilul din portret. Ea îl crescu rău - dar cum se
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
tăiau, atât de multe încît părea un ghem de fire roș sau un painjiniș zugrăvit cu sânge. Apoi își ridică ochii și privi visând în fața cea blândă a lunei - ea trecea frumoasă, clară pe un cer limpede, adânc, transparent, prin nouri de un fluid de argint, prin stelele mari de aur topit. Părea că deasupra mai sunt o mie de ceruri, părea că presupusa lor ființă transpare prin albastra-i adâncime... Cine știe - gândi Dionis - dacă în cartea aceasta nu e
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
a unor note dumnezeiești cu glasul ei dulce și moale. Părea că geniul divinului brit Shakespeare espirase asupra pământului un nou înger lunatec, o nouă Ofelia. Închise iar ochii până ce, recăzut în pustiul cel lung, palatul alb se confundă cu nourul de argint și juna fată cu îngerul în genunchi. Apoi, strângând ochii silit și tare, a înecat visul său în întuneric, n-a mai văzut nimic, ci auzea dispărând, ca o suvenire întunecată, rugăciunea unei vergine. Muzica încetase de mult
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
strângea sufletul și... încet, încet painjinișul cel roș se lărgi, se diafaniză și se prefăcu într-un cer rumenit de apunerea soarelui. El era lungit pe o câmpie cosită, fânul clădit mirosea, cerul de înserare era deasupră-i albastru, limpede, adânc, nouri de jăratic și aur umpleau cu oștirile lor cerul, dealurile erau încărcate cu sarcini de purpură, paserile-n aer, oglinzile râurilor rumene, tremurătorul glas al clopotului împlea sara chemând la vecernie, și el? - el - ce îmbrăcăminte ciudată! O rasă de
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
picătură trecătoare. Ce adânc e evreul acesta"! - gândi el în sine despre dascalul Ruben. El se sculă din iarbă cu cartea cea veche în mână. Departe, munții cu fruntea încununată de codri, cu poalele pierdute în văi cu izvoare albe. Nouri mari, rotunzi și plini pare-că de vijelie treceau pe cerul adânc albastru; prin ei munții ridicau adâncuri și coaste-n risipă, stanuri negre și trunchete despicau pe ici pe colo negurile și un brad se înalța singur și detunat pe-
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
prin ei munții ridicau adâncuri și coaste-n risipă, stanuri negre și trunchete despicau pe ici pe colo negurile și un brad se înalța singur și detunat pe-un vârf de munte în fața soarelui ce apunea. Când soarele intră în nouri, ei părură roșii și vineți, tiviți cu aur ce lumina dinapoia lor. îngropau în grămezi de arcuri înalte, de spelunci adânci, suite una peste alta, lumina cerescului împărat, și numai din când în când, sfîșiindu-se, se revărsa prin negrele lor
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
de noapte care strigau, ori grupe de cavaleri care veneau de la vro petrecere nocturnă. Ei rupeau frunze din crengile atârnate și le aruncau în urma călugărului spân și palid.. Stele păzeau tăria, luna trecea ca un scut de argint prin întunericul nourilor, în aer era aur și în grădine miros ș-o umbră adânc - viorie, ruptă de dungi de lumină albă care trecea prin mreje de frunze ca prin strecurători de lumină. El ajunse acasă. El ședea într-o chiliuță din casele
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
neagra și strălucita lui mantie peste umerii ei albi, îi încunjură talia strîngînd-o tare la piept, iar cu ceilaltă mână fluturând o parte a mantiei se ridicară încet, încet prin {EminescuOpVII 106} aerul luciu și pătruns de razele lunei, prin nourii negri ai cerului, prin roiurile de stele, până ce ajunseră în lună. Călătoria lor nu fusă decât o sărutare lungă. El puse jos dulcea lui sarcină pe malul mirositor al unui lac albastru ce oglindea în adîncu-i toată cununa de dumbrave
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
pe malul mirositor al unui lac albastru ce oglindea în adîncu-i toată cununa de dumbrave ce-l încunjura și deschidea ochilor o lume întreagă în adânc. El își lua calea iar spre pământ. Aproape de pământ, el șezu pe coastele unui nour negru și se uită lung și cugetător pentru ultima oară asupra pământului. Luă cartea lui Zoroastru, deschise unele file și începu a citi județul pământului, și fiecare literă era un an, fiecare șir un secol de adevăr. Era ceva înfricoșat
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
lună! Înzestrat cu o închipuire urieșească, el a pus doi sori și trei luni în albastra adâncime a cerului și dintr-un șir de munți au zidit domenicul său palat. Colonade - stânci sure, streșine - un codru antic ce vine în nouri. Scări înalte coborau pintre coaste prăbușite, printre bucăți de pădure ponorâte în fundul râpelor până într-o vale întinsă tăiată de un fluviu măreț care părea a-și purta insulele sale ca pe niște corăbii acoperite de dumbrave. Oglinzile lucii a
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
deschise cartea, aruncă mărgeaua și începu a ceti: mărgeaua cădea luminoasă prin întuneric și se desfășura din ce în ce. Din ce în ce mai mare, mai mare - se lumina - pân o văzu departe asemenea unei lune - și el cobora cu cartea sub mână nourii groși, s-- apropia de pământ, deja vedea culmile strălucite ale unui oraș, lumini presărate, o noapte văratică cu aerul blond, grădini mirositoare și... și își deschise ochii. El se scutură oarecum din somn. Soarele se înalța ca un glob de
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
Tatăl Mariei se aplecă asupra lui și-l privi cu plăcere, cu intenție. - Aha! gândi doctorul cu șireție. .................................................................................................................................... O negură deasă, cenușie și sclipitoare... apoi un cer de un etern și albastru întuneric, cu stele moi de suflarea nopții, cu nouri încrețiți, cu aerul cald... și iarăși, iarăși orașul vechi cu stradele strâmte, cu casele închircite, cu streșinele mucigăite în lună, și Dan trecea repede prin strade... luna mai arunca câte o dungă prin întunericul lor... el intră în casa lui
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
se furișau prin întunecoasa verdeață a copacilor. El șezu pe o bancă, cu mînile unite și lăsate preste genunchi, cu fruntea plecată și părul risipit preste ea, gândea lucruri de cari nu-și da seama și numai luna lunicînd pintre nouri împlea noaptea de vis. S-auzi un foșnet ușor care-l trezi... Era ea. Cum se schimbase acum? Fața ei nu mai era trasă, ci se rotunzea vădit, sânii ei erau mai plini, numai roșața din obraz dispăruse, făcând loc
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
gândi, "și ce-ar și fi de aș petrece o noapte în acest rai fărmăcat? Cine mă vede și cine mă știe? - Să făcuse noaptea. Stelele mari și albe tremurau pe cer și argintul lunei trecea, sfâșiind valurile transparente de nouri ce se-ncrețeau în drumu-i. Noaptea era caldă, îmbătată de mirosul snopurilor de flori; dealurile străluceau sub o pânză de neguri, apa molcomă a lacului ce-nconjura dumbrava era poleită și, tremurând, își arunca din când în când undele sclipitoare
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
manta peste umerii ei albi, i-ncongiurai talia c-un braț, strîngînd-o tare la pieptul și la gura mea, iar cu cealaltă mână fluturând cealaltă parte a mantalei ne rădicam încet, încet prin aerul luciu și strălucit de razele lunei, prin nourii verzui * ai cerului, prin roiurile de stele, prin ploaia de raze - până ce ajunserăm în lună. Călătoria noastră nu fuse decât o sărutare lungă. O lăsai acolo, în aerul cald de pe malul mirositor a unui lac verde și strălucit, și mă
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
de aș petrece o noapte în acest rai fermăcat cine mă vede și cine mă știe? " 2286 Ca cusute p-o pânzărie albastră trămurau stelele mici și albe pe cer și argintul cald al lunei trecea, sfâșiind voalul transparent de nouri albi ce se-ncrețeau țeau pe dânsul. Noaptea era caldă, îmbătată de mirosul snopurilor de flori ce acopereau cu viața-nfoiată întinderea insulei... dealurile străluceau ca sub o pânzărie diamantină, apa molcomă a lacului ce-ncunjura dumbrava era poleită și. tremurând bolnavă
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
câte un fulger strălumina pe un moment chilia, astfel încît, sub această repede strălucire, toată casa și obiectele păreau a tresări, a avea viață, ceea ce constituie fantasticitatea luminei de fulger. Ea s-apropie de fereastă. Era o vreme cumplită afară. Nouri se grămădeau negri pe cer, rupți de fulger, marea făcea o larmă adâncă, asemenea mugirei depărtate a unor tauri, dar deodată ea văzu un foc aprins. "D-zeule, gândi ea spăimântată, Ieronim a aprins focul și în această noapte... Poate că
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
o purtau ca pe o frunză și o zvârleau dintr-un roi de spume într-altul... Ea -nota cu toată puterea, un întunerec ca smoala acoperea cerul, numai din când în când se smulgea câte o scânteie de fulger din nouri... Ea -nota... era deja aproape de jăratic... când... când văzu că jăratecul plutea pe apă.. \ \ Ea strigă... atunci cunoscu că e un foc pe-o luntre în mijlocul mărei. În momentul în care strigă, jăratecul se stinse. Atunci pierdu toată speranța... Ea
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]