799 matches
-
ale autorității papale și nașterea instituției pontificale, favorizând ideea succesiunii apostolice, conform căreia Apostolul Petru, martirizat la Roma, a primit “cheile împărăției” și privilegiul de a crea o ecclesia de la Isus. Doctrina Sfântului Petru era recunoscută în mediile romane, însă papalitatea nu era justificată în termeni juridici. În secolul III, episcopi ca Stefanus si Calixtus au emis pretenția primatului episcopal de la Roma. În 325 se desfășoară Conciliul de la Niceea prin care erau recunoscute cele patru episcopate și patriarhate de la Roma, Alexandria
Biserica Romano-Catolică () [Corola-website/Science/297536_a_298865]
-
se adresa susținând ca îi încredințeaza lui Clement puterea de a lega și dezlega păcatele, astfel, aspectele juridice au fost întărite. În secolul V, Imperiul Roman de Apus se afla în plină criză din cauza invaziilor barbare, în timp ce prestigiul și influența papalității creștea, mai ales în timpul pontificatului lui Leon cel Mare, care utiliza dreptul roman și a negociat cu Attila și Geinseric. Autoritatea papei era limitată la bisericile occidentale, conform decretelor pontificale adresate episcopilor si mitropoliților. Deținea o minimă influență asupra Orientului
Biserica Romano-Catolică () [Corola-website/Science/297536_a_298865]
-
un edict prin care recunoștea primatul papal ca fiind valabil și în Orient. La baza primatului papal se aflau meritele Sfântului Petru, rangul si demnitatea orașului Roma și o decizie sinodală. Biserica Romană dobândea, astfel, puterea de lege. Dar victoria papalității a fost de scurtă durată, fiind convocat conciliul de la Chalcedon, prin care erau adoptate canoane care nu recunoșteau autoritatea papalității, Biserica de la Constantinopol afirmându-și și ea autoritatea, având un patriarh-funcționar imperial din fiecare dioceză. Episcopii au fost supuși presiunilor
Biserica Romano-Catolică () [Corola-website/Science/297536_a_298865]
-
Sfântului Petru, rangul si demnitatea orașului Roma și o decizie sinodală. Biserica Romană dobândea, astfel, puterea de lege. Dar victoria papalității a fost de scurtă durată, fiind convocat conciliul de la Chalcedon, prin care erau adoptate canoane care nu recunoșteau autoritatea papalității, Biserica de la Constantinopol afirmându-și și ea autoritatea, având un patriarh-funcționar imperial din fiecare dioceză. Episcopii au fost supuși presiunilor, fiind determinați să se opună patriarhiei de la Alexandria și Constantinopol. Leon I i-a trimis o scrisoare împăratului Marcian și
Biserica Romano-Catolică () [Corola-website/Science/297536_a_298865]
-
mișcării reformiste, datorită climatului intelectual pe care îl favoriza, contribuind la răspândirea bibliei și lucrărilor teologice, dar și a operelor umaniste. Sunt descoperite elemente care zdruncină poziția bisericii oficiale. Lorenzo Valla a demonstrat falsitatea "Donației lui Constantin", document pe care papalitatea își motiva amplasamentul la Roma. Erasmus de Rotterdam a retradus biblia în latină după ce a relevat greșelile traducerii bibliei în secolul al IV-lea făcută de Ieronim. Versiunea tradusă greșit, Vulgata, a fost considerată oficială , fiind baza constituirii unor dogme
Reforma Protestantă () [Corola-website/Science/297535_a_298864]
-
Pietro de la Roma, l-a însărcinat pe dominicanul Tetzel să vândă indulgențe. Luther nu a apreciat această acțiune și, în 1517, la universitatea din Wittemberg, unde era profesor, a susținut public Cele 95 de teze ce condamnau vânzarea indulgențelor. Drepturile papalității sunt contestate, ceea ce duce la deschiderea unui proces de condamnare a lui Luther, care beneficia de sprijinul electorului de Saxa, Frederic cel Înțelept. După o mică înțelegere din 1519 cu papalitatea, Luther a continuat să scrie lucrări, ca "Apelul către
Reforma Protestantă () [Corola-website/Science/297535_a_298864]
-
Cele 95 de teze ce condamnau vânzarea indulgențelor. Drepturile papalității sunt contestate, ceea ce duce la deschiderea unui proces de condamnare a lui Luther, care beneficia de sprijinul electorului de Saxa, Frederic cel Înțelept. După o mică înțelegere din 1519 cu papalitatea, Luther a continuat să scrie lucrări, ca "Apelul către nobilimea creștină de națiune germană" sau "Captivitatea babiloniană a bisericii" prin care predica deschis împotriva unor practici ale Bisericii Catolice. A afirmat că este suficientă doar credința pentru mântuire și contactul
Reforma Protestantă () [Corola-website/Science/297535_a_298864]
-
de catolici și de puritani. Este emis Actul de Uniformitate, prin care este stabilită ""Book of Common Prayers""- Cartea de rugăciune comună. Sunt preluate elemente calvine în doctrină, dar multe elemente catolice ritualice sunt menținute. Reacția bisericii catolice și a papalității față de reforma a fost violentă, manifestată prin excomunicări, condamnări, războaie religioase. Între 1545-1563, a fost convocat Conciliul Tridentin, ce a combătut problemele dogmatice și disciplinare, nereușind să asigure prezența protestanților. Roma, de astfel, nu-și dorea întoarcerea acestora în sânul
Reforma Protestantă () [Corola-website/Science/297535_a_298864]
-
al lui Carol cel Mare la sfârșitul secolului al VIII-lea. Francii au contribuit și la formarea Statului Papal în Italia centrală. Până în secolul al XIII-lea, politica italiană a fost dominată de relațiile dintre împărații Sfântului Imperiu Roman și papalitate, majoritatea orașelor-state italiene implicându-se în conflict, fie de partea primului (ghibelinii) fie de partea celei de a doua (guelfii) după cum le convenea pe moment. În această epocă haotică, în Italia a apărut o instituție caracteristică ei, . Dat fiind vidul
Italia () [Corola-website/Science/296633_a_297962]
-
autoritatea normanzilor, care au cucerit insula între 1060-1090 și au transformat-o într-un regat în 1130, și sub dinastia germană Hohenstaufen care a condus din 1194, adoptând Palermo că și reședința regală din 1220. Conflictele între dinastia Hohenstaufen și papalitate au provocat în 1266 cucerirea insulei de Carol, duce de Anjou. Pe 30 martie 1282, opoziția față de suveranitatea franceză și de taxele prea mari, a condus la cucerirea și invadarea cu succes a Siciliei de către regele Guvernată de regii Spaniei
Sicilia () [Corola-website/Science/296740_a_298069]
-
un termen inventat de Petrach, un florentin. Ei au finanțat dezvoltarea industriei în toată Europa - din Marea Britanie la Bruges, de la Lyon, în Ungaria. Ei i-au finanțat pe regii englezi în timpul Războiului de o sută de ani. Ei au finanțat papalitatea, inclusiv construcția Avignon și reconstrucția Romei, când papalitatea s-a întors din „Captivitatea avignoniană”. Florența a fost casa familiei Medici, una dintre cele mai importante familii de nobili din istorie. Lorenzo de' Medici a fost considerat un geniu politic și
Florența () [Corola-website/Science/296726_a_298055]
-
au finanțat dezvoltarea industriei în toată Europa - din Marea Britanie la Bruges, de la Lyon, în Ungaria. Ei i-au finanțat pe regii englezi în timpul Războiului de o sută de ani. Ei au finanțat papalitatea, inclusiv construcția Avignon și reconstrucția Romei, când papalitatea s-a întors din „Captivitatea avignoniană”. Florența a fost casa familiei Medici, una dintre cele mai importante familii de nobili din istorie. Lorenzo de' Medici a fost considerat un geniu politic și cultural din Italia în secolul al XV-lea
Florența () [Corola-website/Science/296726_a_298055]
-
domnii. Planurile de cucerire ale Siciliei nu puteau avea eficacitate reală decât dacă papa le-ar fi acordat ajutorul și de aceea încerca să împiedice coalizarea regatului Siciliei cu Roma. Opinia romană se arată la început ostilă Imperiului Bizantin restaurat: papalitatea nu putea să se acomodeze cu ideea Constantinopolului pierdut de Biserica romană și a unui imperiu grecesc schismatic, luând locul Imperiului latin. Urban al IV-lea începea prin a acorda ajutor moral cruciaților din Grecia în lupta împotriva Bizanțului și
Mihail al VIII-lea Paleologul () [Corola-website/Science/317073_a_318402]
-
-lea începea prin a acorda ajutor moral cruciaților din Grecia în lupta împotriva Bizanțului și a-i excomunica pe genovezii care nu renunțau la alianța lor cu împăratul bizantin. Dar vechea aversiune a Romei contra Hohenstaufenilor însemna o piedică între papalitate și regele Manfred. Departe de a ajuta planurile de cucerire ale lui Manfred, Urban al IV-lea încerca să pună capăt dominației Hohenstaufenilor în Italia de Sud și propunea regatul Siciliei lui Carol de Anjou, fratele regelui Franței. Exploatând opoziția
Mihail al VIII-lea Paleologul () [Corola-website/Science/317073_a_318402]
-
urca pe tronul pontifical. Campion al ideii de cruciadă și de uniune, Grigore al X-lea nu simpatiza planurile de cucerire ale lui Carol I de Anjou. Uniunea cu grecii trecea mai mult decât oricând în centrul politicii orientale a papalității. În timpul absenței lui Carol de Anjou, partizan al cruciadei, situația Greciei france evolua în avantajul bizantinilor, care vor reuși să-și consolideze din nou poziția în Peloponez. Dar cruciada din Tunis nu era decât un scurt episod; puțin după sosirea
Mihail al VIII-lea Paleologul () [Corola-website/Science/317073_a_318402]
-
pe dușmanii imperiului: ca și mongolii lui Hulagu asupra sultanatului de Rum, tătarii lui Nogai exercitau acum o presiune asupra Bulgariei; sârbii aveau în spate pe ungurii aliați cu împăratul; cât despre Carol de Anjou, marele dușman al Imperiului Bizantin, papalitatea, animată de speranța uniunii, îl reținea să atace Imperiul Bizantin. Dar după mai mult de zece ani, Mihail al VIII-lea tergiversa cu Roma despre promisiunile de uniune, dar Grigore al X-lea dorea ceva mai mult. El îl punea
Mihail al VIII-lea Paleologul () [Corola-website/Science/317073_a_318402]
-
cu Biserica catolică. La 6 iulie 1274, ambasadorul basileului la curtea papei Grigore al X-lea, Georgios Acropolites, a rostit, la conciliul din Lyon, simbolul catolic al credinței: "Credo". În fapt, această unire reprezenta doar un șir de concesii făcute papalității. Patriarhul Iosif I Galesiotes a refuzat categoric să o sancționeze, fiind susținut de cea mai mare parte a clerului. Drept răspuns, împăratul a recurs la teroare. Cel mai prestigios teolog din vremea aceea, chartophylax-ul Ioan Bekkos, și mulți înalți demnitari
Mihail al VIII-lea Paleologul () [Corola-website/Science/317073_a_318402]
-
aerul maiestuos și capacitățile neîndoielnice ale lui Andronic II. El ocrotea științele, a deschis la Constantinopol Școala împărătească-un fel de universitate; la curtea lui, oamenii culți se bucurau de stimă. Între 1288-1296 se desfășoară tratative între Andronic II și papalitate pentru căsătoria fiului său, Mihail cu Chaterine de Courtnay, nepoata lui Balduin II, exîmpăratul Constantinopolului (mort în 1273), și moștenitoarea drepturilor acestuia asupra Romaniei, pentru a lichida în acest mod conflictul dintre cele două dinastii; eșecul proiectului și căsătoria nepoatei
Andronic al II-lea Paleologul () [Corola-website/Science/317256_a_318585]
-
asediul turcesc din 1421. O nouă etapă a început în 1431 și a durat șapte ani. Unirea religioasă era un act politic important nu numai în viața Bizanțului, ci și în cea a Europei Occidentale însăși. Pe vremea aceea autoritatea papalității scăzuse din cauza corupției și a lipsei de coeziune internă. La conciliul din Konstanz (1414-1418) a fost stabilit principiul supremației conciliului față de papă. Pe 23 iulie 1431 la Basel și-a început lucrările următorul conciliu al episcopilor catolici, care a confirmat
Ioan al VIII-lea Paleologul () [Corola-website/Science/317744_a_319073]
-
a primit un important sprijin politic din afara granițelor țaratului, în special în Polonia și Statul Papal. Polonezii îl vedeau pe impostor drept o unealtă potrivită pentru extinderea influenței lor în Rusia, prin intermediul căruia puteau cel puțin să-și slăbească vecinul. Papalitatea considera ca Falsul Dimitrie putea fi folosit pentru trecerea ortodocșilor ruși sub influența Bisericii Catolice. Câteva luni după „apariția” impostorului în Polonia, o mică forță armată de 4.000 de polonezi, lituanieni, exilați ruși, mercenari germani și cazaci de pe Nipru
Timpurile tulburi () [Corola-website/Science/317809_a_319138]
-
Sfântul Imperiu Roman, papii au pretins controlul asupra monarhilor și s-au opus numirii clericilor de către împărat. Inițial, această reformă a urmărit să purifice biserica de bunurile și influențele lumești, dar, după ce a intervenit Papa, reforma a urmărit mărirea puterii papalității. Controversa investiturii reprezintă o perioadă de lupte între împărații germani și papii de la Roma pentru conducerea și supremația în Sfântul Imperiu Roman. Conflictul a început în anul 1075, când Sfântul Împărat Roman Henric al IV-lea a decis să numească
Istoria creștinismului () [Corola-website/Science/318062_a_319391]
-
În vremea aceea, în Europa Apuseană, regii ascultau de papă, deoarece le era frică să nu fie excomunicați și să își piardă puterea; spre deosebire de Imperiul Bizantin, unde statul conducea biserica, în apus biserica conducea statul. Ca răspuns la ofensa adusă papalității de către Henric al IV-lea, Papa Grigore al VII-lea l-a excomunicat din Biserica Romano-Catolică iar poporul nu l-a mai recunoscut ca împărat roman și și-a pierdut puterea. Pentru a o recupera, Henric s-a dus la
Istoria creștinismului () [Corola-website/Science/318062_a_319391]
-
anul 1517, a celor 95 de teze împotriva învățăturilor Bisericii Romano-Catolice. De fapt, afișarea acelor teze nu a fost prima manifestare împotriva dogmelor catolice , prima fiind cea a lui Jan Hus, un reformator boemian, care critica secularizarea bisericii și a papalități . În anul 1415 el a fost condamnat la ardere pe rug ca eretic, moartea sa creând mari revolte religioase în Boemia (Cehia de astăzi) . Biserica Luterană este o biserică creștină înființată de către călugărul augustin Martin Luther în timpul Reformei Protestante din
Istoria creștinismului () [Corola-website/Science/318062_a_319391]
-
Ioan III i-a expediat un răspuns înțelept și foarte caustic, arătându-i, fără echivoc, clerului occidental că ei, ca întotdeauna, își acoperă cu pretexte plauzibile setea de putere și de aur. Basileul s-a apropiat de dușmanul înverșunat al papalității, împăratul german Frederic al II-lea de Hohenstaufen care îi promitea lui Vatatzes să-i facă pe latini să părăsească Constantinopolul și să-l restituie stăpânului său legitim; în schimb, împăratul grec să se recunoască vasal al împăratului din Occident
Ioan al III-lea Ducas Vatatzes () [Corola-website/Science/316809_a_318138]
-
două biserici. E greu de spus ce grad de sinceritate cuprindeau aceste promisiuni. În alianța ce se încheia, grecii vedeau mai ales un mijloc de a recăpăta Constantinopolul mai ușor, iar Frederic al II-lea un mijloc de a răpi papalității o forță pe care se silea s-o atragă de partea sa. Sigur este că cele două părți se înțeleseseră. Încă din 1238, basileul trimise trupe în Italia la dispoziția împăratului suab. În curând apropierea dintre cei doi suverani deveniși
Ioan al III-lea Ducas Vatatzes () [Corola-website/Science/316809_a_318138]