1,967 matches
-
sîrbii Într-un singur stat”, celelalte națiuni fiind tolerate. Aceste divergențe inițiale au dus la „divorț Inc... din noaptea nunții”. Înființat la 1 decembrie 1918, sub presiunea marilor puteri ale momentului, „Regatul sîrbilor, croaților și slovenilor” a c...zut imediat prad... diviziunilor. Partidele extremiste (Partidul comunist, ustașii croați etc.) au reușit s... destabilizeze țară, așa cum dovedește asasinarea regelui Alexandru la Marsilia, În 1934. Al doilea r...zboi mondial, am v...zut mai sus (capitolul 2), a avut consecințe grave asupra viitorului
[Corola-publishinghouse/Science/2022_a_3347]
-
iluministă, îmbinată cu moralismul din Eclesiarh. Spațiul cronicii este sud-estul european, teatru de război a trei imperii. D.E. face portretul unor comandanți, dă amănunte strategice și pitorești despre mișcările de trupe și „secreturile” armamentului epocii. „Nemții” (austriecii) ca și turcii pradă Oltenia, ajungând până la București. Vizirul, copleșit de dușmanii împărătești, tratează direct cu Potemkin, ibovnicul împărătesei Ecaterina a II-a. În țară, se succedă domniile scurte și repetate ale marilor fanarioți: Ipsilanti, Mavrogheni, Moruzi, Suțu, Hangerli, Caragea. Tablouri plastice despre istoria
DIONISIE ECLESIARHUL. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286789_a_288118]
-
de "bastarni", gepizi, greuthungi și vandali. Goții, foederati, noii soldați ai Imperiului, nu sunt altă "nație", în altă "patrie", nu există, de fapt, decât un singur Stat-Imperiul, "fermecând și dominând sufletește chiar și pe cei care-l amenințau și-i prădau teritoriul" (Jung). La sfârșitul secolului al III-lea, în sud-estul Europei, hotarele sunt păstrate "cu grijă" (Iorga): o inscripție către împărații Carus și Carinus (282-283) face referire la așezarea unei noi pietre de hotar. Raportul între barbari și Imperiu nu
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
începutul domniei împăratului Gordian III, în 242, goții au atacat Moesia și Thracia în compania sarmaților, dar au fost înfrânți. O nouă invazie a avut loc în 248, când goții erau însoțiți de carpi, taifali și hasdingi. Ei traversează Dobrogea, pradă regiunile din preajma orașelor Marcianopolis și Odessos, și ajung până în Tracia. În 250, în același timp cu atacul carpilor în provincia Dacia și Moesia Superioară, goții trec Dunărea și atacă Philipopolis, Novae și Nicopolis. În anul următor, 251, goții, rămași pe
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
de pornire orașul Tyras, de la gura Nistrului, supus anterior unor repetate distrugeri. Pornind de-aici, ei se îndreaptă spre sud, pe mare și pe uscat, fiind atacate Histria, Tomis și Anchialos, apoi trec Bosforul și ocupă Chalcedon, după care au prădat Bithynia, unde au fost cucerite Nicomedia, Niceea, Kios, Apamea. Împăratul Valerian a venit în fruntea armatei în Cappadocia, dar nu i-a putut opri. În 267, goții organizează o nouă expediție în Asia Mică, unde cuceresc Heracleea Pontică, apoi pradă
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
prădat Bithynia, unde au fost cucerite Nicomedia, Niceea, Kios, Apamea. Împăratul Valerian a venit în fruntea armatei în Cappadocia, dar nu i-a putut opri. În 267, goții organizează o nouă expediție în Asia Mică, unde cuceresc Heracleea Pontică, apoi pradă Bithynia, Galatia și Cappadocia. În 268-269, goții și herulii organizează o incursiune în zona Mării de Azov, unde sunt pustiite regiuni ale Regatului bosporan, orașe din Kerci și Taman. În vremea împăratului Claudius II, goții împreună cu peucinii și herulii pornesc
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
insulele grecești Lemnos și Skyros din Marea Egee, orașul Atena a fost puternic lovit, fiind pustiit și ars. Întreaga Grecie este invadată de goți, prădată și pustiită. Orașele Argos și Sparta au fost distruse, iar insulele Creta, Rhodos și Cipru sunt prădate. În absența împăratului și a trupelor romane, o armată de uscat alcătuită din goți și heruli a pornit spre sud și a prădat Macedonia, Thessalia și Beoția, a înaintat până la Dyrrhachium, pe coasta Adriaticii, pe care l-au cucerit. Armata
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
prădată și pustiită. Orașele Argos și Sparta au fost distruse, iar insulele Creta, Rhodos și Cipru sunt prădate. În absența împăratului și a trupelor romane, o armată de uscat alcătuită din goți și heruli a pornit spre sud și a prădat Macedonia, Thessalia și Beoția, a înaintat până la Dyrrhachium, pe coasta Adriaticii, pe care l-au cucerit. Armata romană condusă de împăratul Claudius II angajează o bătălie hotărâtoare cu goții la Naissus, în 269, unde aceștia sunt zdrobiți, împăratul ia titlul
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
după două secole vor fi prezentați de Teofan, după un izvor contemporan (Ioan de Antiohia), ca o "nație spurcată".2 În a doua jumătate a secolului al VI-lea, bulgarii își încep expedițiile de pradă împotriva Imperiului-Iordanes afirmă că bulgarii pradă în Tracia, iar împotriva lor luptă Mundo, descendent din Attila. Bulgarii sunt chemați în ajutor și de împăratul Zenon, în seolul al V-lea, împotriva goților. În Panegiricul lui Ennodius, bulgarii apar ca "vulgares", iar ca neam "îndărătnic", lângă huni
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
cum se exprimă cronicarii bizantini. S-au ivit neînțelegeri cu bizantinii-flota imperială i-a atacat deasupra Deltei și de pe uscat, prin Sciția Mică. Însă bulgarii, deși asediați de bizantini, au reușit să treacă Dunărea pe la Noviodunum (Isaccea) și au înaintat prădând până în sudul Dobrogei, în apropiere de vechiul Odessos (Varna), unde se afla o așezare de slavi. Este vorba despre cele "șapte seminții slave", instalate în nord-estul de azi al Bulgariei, care aveau o înțelegere cu Bizanțul, conform lui Teofan. Coborârea
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
el a construit "cetatea Plisca", după cum aflăm din cronica apocrifă bogomilică. La rândul ei, cronică bizantină consemnează: "Când împăratul Constantin IV Pogonatul află că un popor necurat (barbar) s-a așezat în lagăr (tabără) dincoace de Dunăre, în Onglos, și pradă regiunile dunărene, părțile stăpânite de creștini, el atacă lagărul cel întărit".7 Din textul cronicii rezultă că pe atunci-a doua jumătate a secolului al VII-lea-Dobrogea nu era locuită atât de slavi (păgâni) cât de creștini, latini și greci, urmașii
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
s-a prăbușit sub loviturile francilor și bulgarilor (796-803). Moștenirea avară era disputată între hanatul (statul) bulgar și cnezatul moravian. Pe fondul litigiilor între statele rivale vecine avarilor, în 862, este organizată prima incursiune a ungurilor în Europa centrală, fiind prădate domeniile lui Ludovic II Germanicul, aflate la apus de Dunăre. 22 În anul 881, ei organizează o nouă expediție, când ajung până în apropierea Vienei. În același timp, a avut loc o incursiune a cabarilor, care desprinși de chaganatul chazar în urma
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
Dar, după scurt timp, bunele raporturi ale ungurilor cu Moravia Mare au încetat și, în 892, ei întreprind o expediție ca aliați ai regelui Arnulf al Germaniei. Apopi, în 894, ungurii s-au alăturat din nou cneazului Sviatopulk și au prădat teritoriile din Panonia aflate sub jurisdicția lui Arnulf. În timpul acestor expediții, ei s-au familiarizat cu regiunea Dunării mijlocii. Aflați în Atelkuz, victorioși în expedițiile lor, triburile ungare se unesc și aleg drept căpetenie a lor pe Arpad, despre care
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
rămasă, care nădăjduia să se înțeleagă cu stăpânirea barbară, trebuie să fi fost însă prea mică, de vreme ce nu găsim nici o urmă din viața ei romană". Istoricul J. Burkhardt, în "Vremea lui Constantin cel Mare", nota: "Aurelian trebuise să lase ca pradă goților Dacia, periculoasa cucerire a lui Traian. Înainte de aceasta însă și în regiunile mai puțin amenințate, trebuie să fi predominat aici o foarte însemnată cultură romană, ale cărei urme asupra acestui pământ cu totul răscolit de rătăcirea (migrația) popoarelor n-
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
se ridică împotriva Bizanțului ca reprezentant al populației locale nedreptățite din regiunea Dristra pentru a-și apăra interesele. Nestor, sub forța împrejurărilor, a trecut de partea revoltei de la Dunăre și a pornit împreună cu ei spre Constantinopol. În drum, ei au prădat și jefuit, împreună cu pecenegii, teritoriile Macedoniei și Traciei (cf. Attaliates, p. 205-206, 207-209). După câțiva ani, la urcarea pe tron a lui Nicephor III Botaniates, "sciții de la Dunăre" (localnicii, autohtonii) au trimis soli la Constantinopol pentru a-și mărturisi supunerea
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
bizantin și comandanții săi militari. Aflată în stare de revoltă, aceasta nu mai recunoștea stăpânirea bizantină. Această situație corespunde informațiilor despre existența unor formațiuni politice autonome la Dunăre, piedică în calea expansiunii politice bizantine. Pe vremea lui Nichifor Bryennios, când pradă pecenegii și "neamul slavilor care refuză robia romanilor" năvălesc în "țara bulgarilor", între orașele pustiite se numără și "cetățile Paristriului" până la Vidin.18 Fapt este că la începutul domniei lui Alexie Comnenul (1081-1118) situația de la Dunărea de Jos și din
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
ruși. După vechiul letopiseț rus, în anul 944, pecenegii au însoțit pe Igor în a doua sa expediție antibizantină până la Dunăre, dar înduplecați de daruri, au renunțat la atacul lor. În același timp, Igor i-a îndemnat pe pecenegi să prade Bulgaria. În secolul al X-lea, pecenegii se aflau în apropierea Dunării, în sudul Moldovei-în vremea campaniei lui Sviatoslav în sudul fluviului, aliații săi au fost pecenegii și ungurii. Conform cronicilor rusești, cetele pecenege au ajuns în dreapta Dunării, după ce au
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
pecenegilor din Paristrion condusă de Selte. Matei din Edesa susține că împăratul Isaac ar fi trecut în nordul Dunării, în urmărirea pecenegilor, dar informația cronicarului nu este confirmată de alte izvoare. Sub Alexie I, prin 1086, "un neam scitic" (pecenegii), prădat în permanență de "sarmați", a trecut Dunărea în sud, cu acordul conducerii populației eterogene din Paristrion, și au devastat teritoriile bizantine, după cum relatează Anna Comnena. Un ultim atac al pecenegilor împotriva Bizanțului pare să se fi produs la începutul domniei
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
în 1121, împreună cu berendeii (vezi mai jos). Dealtfel, ei nu puteau rămâne oricum în sudul Rusiei, din cauza presiunii cumanilor, și au fost siliți să se refugieze la Bizanț. În 1143, pecenegii sunt menționați alături de cumani și franci între populațiile ce prădau apusul Imperiului. Rămășițele hoardelor turanice (pecenege) s-au refugiat în Ungaria, unde cronicile latine vorbesc despre un "duce al cumanilor" fugit în oastea regelui Ștefan II, după "măcelul împăratului"-victoria lui Ioan II asupra pecenegilor sau cumanilor.5 Sosiți în
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
neutralitatea. Apoi "sciții paristrieni" (cumanii) sunt menționați ca mercenari în armata împăratului. Cumanii sunt atestați în regiunile de la nordul Dunării de Jos de izvoarele bizantine, dar și de alte surse; în 1159, ei sunt semnalați în sudul Moldovei, unde au prădat corăbiile pescarilor din Halici aflate pe Dunăre împreună cu Ivan Rostislavici și, ulterior, alături de berladnici, declanșează atacul asupra cnezatului Haliciului. În secoul al XII-lea, un izvor apusean îi plasează pe cumani și pecenegi în Panonia. După 1185, când se declanșează
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
plasează pe cumani și pecenegi în Panonia. După 1185, când se declanșează revolta vlahilor și bulgarilor din sudul Dunării, cumanii din nord au fost solicitați frecvent să sprijine pe vlahi în luptele lor cu Bizanțul. Atrași de perspectiva de a prăda ținuturile bogate ale Bizanțului, cumanii treceau periodic Dunărea însoțiți uneori de români din nordul fluviului. Și după 1204-cucerirea Constantinopolului de cruciați călăreții cumani au continuat să lupte ca aliați ai Asăneștilor împotriva statului latin de Răsărit. Datorită participării active la
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
românilor. În afară de prezența lor în conflictele locale din zonă, forțele mongole ale Hoardei din nordul Dunării au organizat, în prima jumătate a secolului al XIV-lea, acțiuni de amploare în dreapta fluviului. Astfel, în 1326, când turcii din Asia Mică au prădat până la Dunăre, s-a produs o intervenție a mongolilor din nordul Dunării, ceea ce a provocat înfrângerea turcilor-este posibil ca intervenția lor să fi fost cerută de Bizanț. Nu întâmplător, la începutul domniei lui Andronic III (1328-1341), Bizanțul încheia un tratat
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
neamurile necredincioase" din vecinătatea regatului, dar papa n-a dat nici un răspuns-prizonierii mongoli capturați de rege au fost trimiși în dar la Roma. În 1326, după cronica lui Petru Duisburg, regele Ungariei a nimicit o armată mongolă care intrase și prădase țara, ar fi fost uciși 30.000 de mongoli. Apoi, dintr-o scrisoare a papei Ioan XXII, din 5 august 1331, aflăm despre o expediție a oastei regatului împotriva mongolilor, considerată victorioasă. Se pare că la întoarcere, armatei regelui i
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
ungurii ajung la Carpați și apoi, treptat, încep să-și extindă influența și dincoace de munți. Această expansiune ungurească nu are aspectul unei colonizări, nici măcar forma extinderii pământurilor marilor feudali. Pecenegii și cumanii aflați la sud și est de Carpați prădau sistematic dincolo de munți, regatul ungar însuși fiind amenințat de ofensiva populațiilor turanice. În acest context, dar și la intervenția papei de la Roma și a relațiilor cu Imperiul latin de Răsărit, regele Ungariei Andrei II face apel la cavalerii cruciați (teutoni
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
eseu la altul, ideația se arată a fi mai cuprinzătoare. Punctul central, veritabil nexus formativus, îl constituie faptul că singura religie revelată este creștinismul, forma sa cea mai pură constituind-o ortodoxia. În această lumină, vremurile moderne sunt „descumpănite” sau pradă haosului, întrucât de aproape două secole „titanii ateismului”, printre care se numără partizanii pozitivismului, ai darwinismului și marxismului, au provocat o „descreștinare” a păturii culte europene. Alegoria unei lupte „între Apollo și Iisus”, dintr-un splendid eseu din 1927, era
CRAINIC. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286469_a_287798]