KorAP: Find »[drukola/base=radical & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...24 25 26 ...396 >

9,883 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813

câte-un geniu și peste tot gunoi". "Filozofia și arta sunt o sală regală în care din când în când doar câte o umbră sublimă cu formele ei întunecate sfințește pereții de marmură," (ms.2287,23). Răspunderea față de libertatea spirituală radicală ne întâmpină în Odă (în metru antic), unde poetul transcende diferite hipostaze ale arderii existențiale aparținând sferei umane și aspiră la detașarea totală redându-se sieși singurătate absolută în calitate de conștiință transmundană, pentru ca în Povestea magului călător în stele (titlu mai

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
natura geniului ca fiind o entitate în afara planului Creației, încât nici Dumnezeu nu-i poate dezlega cifrul. Ca atare, tensiunea metafizică suie într-un transorizont extrem al gândirii, de unde începe "ne-lumea", netimpul, nespațiul și încetează diada ființă/neființă în radicala anterioritate. Eminescu dezvoltă cel mai înalt simț axiologic din literatura noastră, așa încât, chiar când este apofatic, neagă pentru că nu este respectată afirmarea ființării, armonia existențială. Lucian Blaga atunci când neagă, o face mai detașat, ca un ritual artistic, înțelepciunea și iubirea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
rămâne exterior, ci are funcție bine definită acela al cosmicului ca modalitate de expresie lirică, de trăire poetică. Dimensionarea cu nemărginire a momentului poetic are rolul de a conferi acestuia valoare universală, și anume, de a ne induce fiorul eliberării radicale a spiritului. Astfel, luceafărul dezmărginește spațiul sufletesc al Cătălinei: "Dar un luceafăr răsărit/ Din liniștea uitării / Dă orizon nemărginit / Singurătății mării"; gândul în seninătate apolinică domină fuga timpilor: "Priveliștile sclipitoare/ Ce-n repezi șiruri se diștern/ Repaosă nestrămutate/ Sub raza

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
uimesc de operele noastre de artă, scrie Rainer Maria Rilke. Cât de utopică este ideea, potrivit căreia, de s-ar uni întru poezie inima și intelectul "eroice" ale milioanelor de oameni, acel cor universal nu ar putea produce o schimbare radicală a vieții ? Viața filozofică, viața poetică La grecii antici filozofia nu constituia doar o formă de activitate a minții, ci era forma lor de viață. Tot astfel la indieni. Ce legătură poate exista între cele două forme de viață? Viață

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
divinitatea. Și anume, aci pe pământ, căci pentru Spinoza nu există transcendent. Desigur și Heidegger este mult citit, dar nu numai pentru că existențialismul este la modă și trăit și scris ci mai ales fiindcă filozofia sa a suferit o comutare radicală datorită liricii lui Hölderlin, căreia i-a și dedicat o inspirată carte, în care adevărul cel mai tulburător constă în afirmația potrivit căreia poporul german nu este încă pregătit pentru a-l înțelege pe autorul Imnurilor. Preferința îndreptată către gânditori

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
complet diferită față de structura sistemelor filozofice anterioare nu numai prin noutatea concepțiilor, dar și prin forma de concretizare, și anume, prin aforisme (deoarece "un aforism poate spune mai mult decât un filozof într-o carte"). Ea a constituit o comutare radicală în istoria filozofiei europene, exercitând o fascinație particulară asupra intelectualității cu largi deschideri metafizice. Fiecare maximă nietzscheană este un mugure din care dă în floare o altă imagine a vieții, o deschidere spre un mai superior mod de a fi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
dat balast de prisos, trebuie să ai aripi. Iar aripile nu ni le poate da decât elanul poetic dus până la o tensiune anagogică părând a fi "nebunie" în raport cu modul comun sau sistemic de a gândi, dar care însemnează o schimbare radicală a înțelegerii existenței, a lumii. * Viziunea supremă, revelația privind Zarathustra a avut loc pe înălțimi de munte, la Sils-Maria, Elveția, "Căci Înălțimea este Patria: este la noi acasă... Stăteam acolo în așteptare așteptare fără obiect dincolo de bine și rău, gustând

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
eterna întoarcere este forma supremă a tragicului, în sensul că omul, care confiscă întreaga posibilitate de a fi, totalitatea Ființei, este condamnat la reluarea sisifică a aceeași formule existențiale a durerii, a răului și a pieirii, Nietzsche aduce o inovație radicală acestui concept. Opera sa fiind un imn adus vieții umane, purtată la cea mai înaltă frumusețe și puritate spirituală, consideră că se vor întoarce identitar mereu și mereu numai cei care au meritat viața, pentru că au afirmat-o, au slăvit

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
participi, să pătimești la înaltă temperatură spirituală. Poezia este autentică în măsura în care poate deveni o normă de viețuire ideală și o normă de înfăptuire. Poemul eliberarea prin imaginar din diversele forme de condiționare finitudine, zilnic, profan, nesemnificativ, eliberare mergând până la depășirea radicală în inexprimabil. Poezia are o singură definiție: aruncă în minți și inimi cuvântul care purifică și sămânța ce rodește aripi spre înălțare. Ca atare, poezia este suflu, fior și deschidere cosmică. Este vizionară. Aceasta este justiția ei. Restul e literatură

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
niciodată. Este și viziunea poeziei metafizice a lui Giordano Bruno. Pentru că marile zboruri ale inimii și minții se întâlnesc pe creste: El zboară gând purtat de dor/ Pân' piere totul, totul".Dincolo de orice hotar. Nu în căutarea hazardului, ci a radicalei libertății spirituale, a transposibilului această extremă a tensiunii metafizice a dorului. Revelația trans-posibilului nu a fost un hazard. A fost în logica metafizică a dorului românesc. Nu hazardul, ci necesitatea unei logici a ecourilor a creat curcubeul care a unit

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
vieții este iubirea transfigurată de poezie. Pentru Lala Lal Ded, dansul care ne unifică, ne confundă cu Brahman, cu Unul primordial. Pentru Boethius atingerea perfecțiunii morale, pentru Giordano Bruno tensiunea suitoare a intelectului "eroic", dincolo de stele și cer, în eliberarea radicală prin mistuirea în focul sacru al poeziei, Shakespeare, după ce, în piesele sale negre, demască și răscolește cele mai crude nonsensuri în firea umană, în Furtuna redescoperă și exaltă ideea frumseții omului și a naturii. Leopardi înfierează nonsensul existenței pentru a

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
o dublă ambiguitate: "Și fie că Unul a creat lumea, fie că nu a creat-o, aceasta doar cel a căror ochi din cer ne veghează, el știe... Dar poate că nici el nu știe." Acest final ne aruncă în radicală incertitudine. Pe de o parte, a fost în mod real creată lumea, există lumea sau nu există? Astfel, procesul cosmogonic este conceput ca esențial antitetic: șovăirea între a fi și a nu fi. Pe de altă parte, nici Unul nu știe

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
descris în postuma Bolnav în al meu suflet, unde apare suprema spaimă: aceea de a exista. Dar în lirica eminesciană neliniștea existențială este infinit depășită prin magia muzicală unică, inimitabilă a verbului său, alături de altitudinea ideației polarizând către sacru, și radicala eliberare metafizică. Neliniștea morții are drept antidot natura, precum în mod repetat în poezia O, Mamă. Și așa cum va avea loc și după trecerea poetului dincolo, în postviață, însoțit de-a lungul eternității de natura terestră și astrală, revelație izbucnind

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
metafizică reflectă și pune în acțiune caracterul antinomic al lumii noastre, conflictul dintre finitudine și nemărginire, reflectat și pus în acțiune la rândul său, de aspirația apriorică a spiritului omenesc de transcendere a limitelor, întru atingerea anagogică a libertății spirituale radicale. Această fenomenologie are loc, de pildă, în Luceafărul: în contextul unei armonii prozodice de excepție și a perfectei logici interne a desfășurării ideii poetice, are loc conflictul acut dintre ceresc și pământesc, finit și infinit, vremelnicie și vecinicie, creat și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
să-l elibereze fulgerător. Dar pentru asta, cere Eminescu, trebuie să fii înaripat: Da, la voi se-ndreaptă cartea-mi, La voi, inimi cu arìpe. Ah! lăsați ca să vă ducă Pe-altă lume-n două clipe. Este acea lume a radicalei eliberări atinsă doar de cei cu vocația zborului "intelectului eroic" invocat de Giordano Bruno, sau al lebedelor din amintitul poem tagorean. Dar pentru acest zbor, "cvadratura cercului" a poemului ideea poetică și arhitectura prozodică trebuie să înaripeze. Or, acest lucru

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
dizolvarea în indefinisabil. Iată acest ideal în poezia Eleusis, pe care Hegel o dedică prietenului său Hölderlin, poem cu o perfectă logică internă a drumului suitor de la complicitatea finitudinilor vieții de rând o temniță cu grijile, dorințele, speranțele sale la radicala eliberare: În juru-mi, în mine sălășluiește pacea. Grijile oamenilor, ce nu obosesc niciodată, dorm. Ele îmi dau libertate și răgaz. Mulțumescu-ți, ție, o, Noapte, tu, Eliberatoarea mea! Ca un văl alb de ceață Luna înconjură hotarele șovăitoare ale depărtatelor coline

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
asemene Uitării celei oarbe. Aceasta trebuie să facă un poet și aceasta cere cititorul luminat: crearea unei perfecte cvadraturi a cercului, care, în mod magic, prin însăși energia comprimată a celor două închideri ce par absolute, deschide transcenderea către eliberarea radicală. Lumea umană, a finitudinii, a tiparelor ne-a fost dată pentru a cunoaște cea mai înaltă bucurie: eliberarea. Poezia este exercițiul uman al libertății metafizice. Din dublul zăgaz spre cea mai înaltă desprindere. Până dincolo de dincolo în transposibil. Poezia și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
a fost niciodată, care nu ar fi fost cunoscută dacă poetul, muzicianul, pictorul, sculptorul, arhitectul nu at fi existat. Poezia este piatra filozofală a omului. Are magia de a ne vindeca de sclavia stihiilor și a deschide calea spre libertatea radicală. Căci dacă filozofia vorbește despre ființare, poezia este ființare; filozofia speculează despre libertate, poezia eliberează. Amintim cuvântul lui Hafiz: "Un vers frumos te-nalță când inima ți-e grea./ Tu zboruri fără număr să afli-n cartea mea." În ce privește raportul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
ai diferitelor arte, dar mai ales în arta verbului, în poezie, există o conștiință superioară care îi impulsionează să creeze în numele acestei justiții de ordin poetic chemată să salveze viața transpunând-o într-o suprarealitate a frumosului, a sublimului Eliberarea radicală, posibilul suprem până la transposibil, adică dincolo de posibil și imposibil, o împlinește geniul, așa cum au recunoscut Kant și Eminescu, filozoful din Königsberg afirmând: "geniul însemnează a doua creațiune a lumii prin artă", înțelegând prin poezie orice artă, sens pe care îl

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
vieții omenești. Conștiința acută a imposibilului, a nereușitei existențiale începe cu ateismul din Mortua est ! -"Au sens e în lume ? Tu chip zâmbitor,/ Trăit-ai anume ca astfel să mori?/ De sens e într'asta, e-ntors și ateu"-; continuă cu radicala renunțare la viață din Rugăciunea unui dac, cu demascarea neputinței demiurgului și a răului esențial lumii, în postumele Confesiuni, Demonism, Mureșanu, apoi cu imposibilitatea unirii dintre lumea Cătălinilor și sfera hyperionică, în Luceafărul, pentru a culmina cu spaima de a

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
în anterioritatea absolută cea mai înaltă viziune a libertății spirituale din istoria gândirii. Posibilul uman este bolnav de imposibil. Salvarea este transcenderea dincolo de ființa și neființă. Așa cum am notat și în alte scrieri, Nietzsche a întrevăzut și el necesitatea transcenderii radicale: "Eu nu sunt nici trup nici suflet, sunt homo sui transcendentalisom transcendental sie însuși. Cei doi au fost contemporani. Din păcate, epoca noastră este prin excelență o demonstrare a imposibilului axiologic în toate domeniile: social, politic, intelectual, activitățile culturale. Este

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
Evadând în spații false, pur lingvistice, simple aventuri ale cuvintelor oarbe, poezia nu mai vorbește despre imposibil, ci tinde să devină ea însăși imposibilă. Poezie și transposibil Precum am arătat în publicații anterioare, meditând, la anii adolescenței, asupra libertății metafizice radicale am ajuns la conceptul pe care l-am văzut ca fiind suprema deschidere: transposibilul. Foarte succint spus, eliberarea în transposibil însemnează depășirea cercurilor de condiționări care îngrădesc libertatea spirituală nelimitată: mai întâi transcenderea eului empiric, de serviciu în lumea zilnicului

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
de condiționări care îngrădesc libertatea spirituală nelimitată: mai întâi transcenderea eului empiric, de serviciu în lumea zilnicului, apoi depășirea formulei ontologice de ordin uman, urmează transcenderea diadei ființă/neființă și, finalmente, a diadei posibil și imposibil. De precizat că eliberarea radicală nu este însă un act finit, încheiat ci o goană neîncetată a intelectului de orice condiționare și determinare, un zbor fără încetare. În lirica universală, "Deschisul" a fost pentru marii poeți suprema aspirație. Pentru Pindar, deschiderea este înălțare către Eter

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
ajuns valurile oceanului să stingă ardoarea acestor flăcări?" este analog celor din Odă (în metru antic) eminesciană: "Focul meu a-l stinge nu pot / Cu toate apele mării". În lumina viziunii lui Giordano Bruno, urmărind logica mersului ascendent al eliberării radicale posibile, în Luceafărul, sinele eminescian urma să părăsească hipostazele ontice cu putință a fi experimentate în lumea polarității pământ-cer, și după depășirea focului heraclitian, teluric, avea să se petreacă și depășirea focului înghețat, astral din finalul poemului. Astfel, sinele va

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
noapte, pe lumină și beznă, De la un țărm cunoscut la altul neștiut, aleargă ! Tot golul e umplut de Cosmosul înaripat și de cântul său unic: Nu aici ! nu aici ! mereu în altă parte ! Poetul însuși se confundă, devine zborul eliberării radicale, dincolo de dincolo, zbor care nu se mai oprește și care nu mai știe de sine. * Revelația transposibilului a fost experiența fundamentală a vieții mele spirituale. Viziunea din adolescență a constituit ghidul care m-au modelat ulterior în tot ce am

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]