1,273 matches
-
u i, cercetarea coreferinței permite circumscrierea cîmpului de reformulare, dar și identificarea aspectelor sub care este schematizată aceeași situație construită de discurs. Ca anaforă sau cataforă, coreferința oferă posibilitatea de a accede la constituirea obiectului discursului. V. anaforă, cataforă, referință, reformulare. GREIMAS - COURTES 1993; MOESCHLER - REBOUL 1994; CHARAUDEAU - MAINGUENEAU 2002; BUSSMANN 2008. RN CORPUS. Ansamblu de documente (vast sau exhaustiv) ce stă la baza descrierii și/sau interpretării unui fenomen (corpus de legi, corpus de inscripții). Accepțiunile și statutul noțiunii depind
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
de aceea, în a n a l i z a d i s c u r s i v ă, se au în vedere tipurile și strategiile la care s-a recurs, precum și statutul ei în organizarea enunțului. V. explicare, reformulare, denominație. MARTINET 1965; GREIMAS 1966; REY-DEBOVE 1978; BUSSMANN 2008. IO DEICTIC/DEIXIS. Solidar cu noțiunea de "deixis", termenul deictic desemnează clasa de unități lingvistice (eterogenă din punct de vedere morfologic) ai căror referenți se identifică exclusiv prin intermediul coordonatelor contextului extralingvistic
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
calificare (punerea în evidență a părților vizate sau a proprietăților), operația de punere în relație prin contiguitate (situația obiectului discursului într-un timp istoric sau particular), operația de punere în relație prin analogie (asimilarea comparativă sau metaforică) și operația de reformulare. S-a stabilit că între "descriere" și "interpretare" există o opoziție, fiindcă o formă propozițională are folosire descriptivă atunci cînd prezintă o stare de lucruri, fără a o comenta. Din acest motiv, descrierea uzează numai de anumite mijloace ale limbii
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
enunțurile produse anterior în legătură cu același obiect (relații interdiscursive) și altele pe care enunțul le întreține cu enunțurile rezultate din înțelegerea-răspuns a destinatarilor reali sau virtuali, care sînt anticipați (relațiile interlocutive). În raport cu dialogismul constitutiv, care se ascunde în spatele cuvintelor, construcțiile sintactice, reformulările sau reluările reprezintă dialogismul manifest (fr. dialogisme montré), adică reprezentarea pe care un discurs o oferă prin el însuși în raport cu altele. În domeniul specific discursurilor de transmitere a cunoștințelor, se pot distinge manualele școlare, orientate monologic, dar construite dialogic, și
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
ce vizează lungimea enunțului, planul textului etc. b) Discursul este orientat spre o finalitate, fiind conceput în funcție de locutor și înscriindu-se într-un cadru temporal. Este adevărat însă că discursul, constrîns să vizeze o finalitate, poate fi deturnat, prin digresiuni, reformulări, reveniri, astfel încît să determine locutorul să recepteze eficient mesajul intenționat. În cazul dialogului, în interacțiunea orală, uneori, este dificilă controlarea completă a structurii discursului. După O. Ducrot, nici în asemenea situații nu s-ar produce dezorientări discursive, ci s-
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
fragmente între ghilimele, de care este prezentat ca responsabil vorbitorul al cărui discurs se raportează; discursul direct cu conjuncție (sau discursul direct legat), care păstrează sistemul deicticelor specific discursului direct; discursul narativizat; rezumatul cu citate la D. Maingueneau, adică o reformulare sintetică a unui discurs, în care intervin fragmente în ghilimele, iar punctul de vedere al vorbitorului raportor poate interfera cu cel al producătorului discursului citat. Atenția acordată poziției pe care o adoptă vorbitorul raportor față de discursul pe care îl raportează
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
3) evaluarea acestei situații, încît discursul nu reflectă situația ca în oglindă, ci printr-un bilanț evaluativ. Evidențiat sau nu la nivelul expresiei, contextul extraverbal poate determina, uneori în mod hotărîtor, structura și conținutul discursului. V. apreciere, context, enunț, modalitate, reformulare. DSL 2001; CHARAUDEAU - MAINGUENEAU 2002. RN EVENIMENT DISCURSIV. Potrivit lui M. Foucault, un enunț este întotdeauna un eveniment dacă analiza lui se poate reduce la considerații asupra limbii, sensului sau referentului. În acest mod, el a inițiat cîmpul evenimentelor discursive, prin
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
este un număr par pentru că este divizibil cu 2. Fie auto-declanșată (atunci cînd locutorul o inițiază de la sine pentru a se face mai bine înțeles), fie hetero-declanșată (atunci cînd interlocutorul o solicită), de cele mai multe ori explicația recurge la procedeul de reformulare. V. didacticitate, enunțare, refolmulare. MORTUREUX 1982; MARTIN 1983; GRIZE 1990; MOESCHLER - REBOUL 1994; ROVENȚA-FRUMUȘANI 1995; CHARAUDEAU - MAINGUENEAU 2002; VARO - LINARES 2004; BUSSMANN 2008. CS EXPOZIȚIUNE. Parte a operei literare (situată, în teatrul antic și cel clasic, la începutul acesteia) care
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
sursă, de exemplu, în instrucțiunile ministeriale, prefațate de materiale pedagogice, în compilațiile școlare sau în unele programe de formare. Acest amestec, deseori justificat în numele didacticității, se expune riscului ca, citînd lucrările altora, să le alterezi sau să le deformezi prin reformulări. V. dialogism, didacticitate. CHARAUDEAU - MAINGUENEAU 2002. RN INSTITUȚIE DISCURSIVĂ. Orice manifestare a discursului are loc în cadrul unei instituții discursive, iar fiecărei instituții îi sînt atribuite în mod tradițional anumite genuri discursive, și, reciproc, unitatea unui gen discursiv este dată de
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
Ca atare, prin metadiscurs se înțelege totalitatea mijloacelor prin care locutorul comentează propria enunțare sau prin care confirmă ori reformulează enunțarea colocutorului. În opinia lui D. Maingueneau, metadiscursul ilustrează, împreună cu discursul propriu-zis, eterogenitatea enunțiativă, realitate ce presupune permanenta evaluare, comentare, reformulare a propriului discurs sau a discursului colocutorului. Din aceeași perspectivă, în a n a l i z a d i s c u r s u l u i interesează și identificarea rolurilor și mijloacelor de realizare a metadiscursului: 1
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
că...); 2) de subliniere a inadecvării unor cuvinte (oarecum..., dacă s-ar putea spune...); 3) de eliminare a eventualelor erori de interpretare (în sens propriu..., metaforic vorbind...); 4) de formulare a scuzei (dacă mi-aș permite să spun...); 5) de reformulare (altfel spus, cu alte cuvinte etc.). V. metacomunicare, metalimbaj, metalimbă, metalingvistic, reformulare. CHARAUDEAU - MAINGUENEAU 2002. RN METAFORĂ. În sens larg, metafora reprezintă o ipostază a utilizării figurate a limbii și o consecință a apelului vorbitorului (creatorului) la funcția expresivă și
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
putea spune...); 3) de eliminare a eventualelor erori de interpretare (în sens propriu..., metaforic vorbind...); 4) de formulare a scuzei (dacă mi-aș permite să spun...); 5) de reformulare (altfel spus, cu alte cuvinte etc.). V. metacomunicare, metalimbaj, metalimbă, metalingvistic, reformulare. CHARAUDEAU - MAINGUENEAU 2002. RN METAFORĂ. În sens larg, metafora reprezintă o ipostază a utilizării figurate a limbii și o consecință a apelului vorbitorului (creatorului) la funcția expresivă și poetică a limbii, atunci cînd construiește un discurs. Îmbinarea inedită a unor
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
r s u l u i nu trebuie să piardă din vedere corespondența semantică dintre parafrază și elementul parafrazat, astfel încît parafraza să nu reprezinte o abatere generatoare de fals sau de confuzie în raport cu elementul respectiv. V. anaforă, coreferință, definiție, reformulare. DUBOIS 973; DSL 2001; CHARAUDEAU - MAINGUENEAU 2002. RN PARALOGISM. Aristotel a constatat că, uneori, argumentarea poate avea aparența unui silogism bine alcătuit, dar, deși premisele sînt adevărate, modul de deducție fiind incorect, concluzia era non-validă, încît aparentul silogism era de
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
dar nu sînt narațiuni). Pe de altă parte, dacă se are în vedere extensiunea semantică constantă a noțiunii "discurs", una dintre accepțiunile actuale ale conceptului fiind orice producție verbală, dihotomia nu mai devine operatorie. De aceea, diverși autori au propus reformulări sau prelungiri ale dihotomiei lui E. Benveniste, între care o taxinomie complexă a textelor în funcție de nivelul de enunțare, în cinci mari clase: 1) textele raportate la situația de enunțare, 2) textele raportate la situația de enunț, 3) textele teoretice (care
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
proceselor mentale ale înțelegerii și ale producerii de texte și interacțiuni, normate de genuri discursive diverse și în grade diferite. V. gen de discurs, ritual. CHARAUDEAU - MAINGUENEAU 2002. RN PRECONSTRUCȚIE. Noțiunea "preconstrucție", propusă în 1975 de P. Henry, este o reformulare a teoriei presupoziției, introdusă de O. Ducrot. Preconstrucția se poate considera ca o trăsătură a unui enunț sau a unui discurs anterior, care se opune la ceea ce este construit în momentul enunțării. Ea este strîns legată de noțiunea "interdiscurs" și
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
nu sînt specifici și nu au autonomie referențială (fiindcă au slabă saturație semantică). V. actualizare, anaforă, cataforă, coreferință, deducție, denominație, discurs, inducție, nume, semn, semnificație. DUBOIS 1973; MOESCHLER - REBOUL 1994; CHARAUDEAU - MAINGUENEAU 2002, VARO - LINARES 2004; ESCANDELL VIDAL 2004. IO REFORMULARE (argumentativă). Caracterul segmentelor enunțiative care participă prin reformulare la construirea argumentelor orientate către anumite concluzii este legat, aproape cu fiecare definiție în parte, de gradul de asemănare și cel de deosebire dintre termenii aflați în prezență. Subliniem acest lucru, pentru că
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
fiindcă au slabă saturație semantică). V. actualizare, anaforă, cataforă, coreferință, deducție, denominație, discurs, inducție, nume, semn, semnificație. DUBOIS 1973; MOESCHLER - REBOUL 1994; CHARAUDEAU - MAINGUENEAU 2002, VARO - LINARES 2004; ESCANDELL VIDAL 2004. IO REFORMULARE (argumentativă). Caracterul segmentelor enunțiative care participă prin reformulare la construirea argumentelor orientate către anumite concluzii este legat, aproape cu fiecare definiție în parte, de gradul de asemănare și cel de deosebire dintre termenii aflați în prezență. Subliniem acest lucru, pentru că, din perspectiva unei teorii a argumentativității, se ignoră
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
termenii aflați în prezență. Subliniem acest lucru, pentru că, din perspectiva unei teorii a argumentativității, se ignoră atît manifestările interdiscursive care vizează transformarea unui text-sursă într-un text-țintă (textele de vulgarizare, comentarii, rezumate etc.), cît și relația de sinonimie instaurată între reformulare și parafrază, așa cum figurau ele împreună, încă din Antichitate, în numeroase tratate de retorică. Dacă, inițial, parafraza punea în discuție păstrarea condiției de adevăr între două propoziții considerate echivalente, iar reformularea era adesea conotată negativ, ca practică pedagogică cu funcție
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
rezumate etc.), cît și relația de sinonimie instaurată între reformulare și parafrază, așa cum figurau ele împreună, încă din Antichitate, în numeroase tratate de retorică. Dacă, inițial, parafraza punea în discuție păstrarea condiției de adevăr între două propoziții considerate echivalente, iar reformularea era adesea conotată negativ, ca practică pedagogică cu funcție explicativă și imitativă, ce generează doar simple copii ale textului original, în lingvisticile actuale cele două cuvinte apar fie asociate, fie separate. La R. Jakobson, reformularea apare ca o manieră de
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
două propoziții considerate echivalente, iar reformularea era adesea conotată negativ, ca practică pedagogică cu funcție explicativă și imitativă, ce generează doar simple copii ale textului original, în lingvisticile actuale cele două cuvinte apar fie asociate, fie separate. La R. Jakobson, reformularea apare ca o manieră de a interpreta semnul lingvistic, o traducere intralinguală ce constă în interpretarea semnelor lingvistice cu ajutorul altor semne din aceeași limbă. Apoi, la C. Fuchs, reformularea parafrastică reprezintă o strategie, definită în raport cu interlocutorii și cu situația de
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
cele două cuvinte apar fie asociate, fie separate. La R. Jakobson, reformularea apare ca o manieră de a interpreta semnul lingvistic, o traducere intralinguală ce constă în interpretarea semnelor lingvistice cu ajutorul altor semne din aceeași limbă. Apoi, la C. Fuchs, reformularea parafrastică reprezintă o strategie, definită în raport cu interlocutorii și cu situația de comunicare, și este considerată o echivalență de sens între două enunțuri. Este vorba de o echivalență dinamică, inerentă, pentru că ea nu cuprinde valori, care, în afara unui context, să arate
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
parafraza este un fapt de limbă, generat de fenomenul echivalenței semantice la nivelul sistemului, o relație pe care toți vorbitorii unei limbi, în orice circumstanță, sînt în măsură să o recunoască și să o actualizeze, în interiorul unei comunități lingvistice. Dimpotrivă, reformularea, este o relație de echivalență conjuncturală, variabilă, la care locutorul recurge, răspunzînd unei anumite intenții de comunicare. Se subliniază astfel necesitatea aparteneței celor două enunțuri la un context asimilator. În această accepție, orice reformulare, introduce un decalaj între argument și
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
actualizeze, în interiorul unei comunități lingvistice. Dimpotrivă, reformularea, este o relație de echivalență conjuncturală, variabilă, la care locutorul recurge, răspunzînd unei anumite intenții de comunicare. Se subliniază astfel necesitatea aparteneței celor două enunțuri la un context asimilator. În această accepție, orice reformulare, introduce un decalaj între argument și concluzie, ceea ce va conferi ansamblului orientarea argumentativă. Prin aplicarea semanticii toposului, s-a lansat ipoteza că reformularea constă în dubla actualizare a unui topos sau a unui cîmp topic în discurs. Principiul generator al
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
comunicare. Se subliniază astfel necesitatea aparteneței celor două enunțuri la un context asimilator. În această accepție, orice reformulare, introduce un decalaj între argument și concluzie, ceea ce va conferi ansamblului orientarea argumentativă. Prin aplicarea semanticii toposului, s-a lansat ipoteza că reformularea constă în dubla actualizare a unui topos sau a unui cîmp topic în discurs. Principiul generator al acestei teorii este acela că, pentru a se putea ajunge la concluzia că X și Y actualizează același cîmp topic în discurs, este
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
maniera în care X și Y prezintă aceleași instrucțiuni interpretative de natură argumentativă, ce vizează aceleași concluzii, iar orientarea argumentativă este aceeași pentru cele două enunțuri, se stabilește gradul de diferență și cel de asemănare, împărțit în trei clase: refrazare, reformulare cu grad ridicat de asemănare și reformulare cu asemănare moderată. De exemplu, pe parcursul aplicării unor astfel de teste, putem descoperi că expresiile a fi fragil și a se perima, care nu sînt considerate, în mod normal, sinonime, pot prezenta o
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]