1,168 matches
-
Chiar de când era elev a început..." Aici s-ar impune o paranteză: cu ce ochi să-i privim pe colaboratorii Siguranței? I-au dat în gât pe comuniști deci, aplauze? Doar au acționat în slujba partidelor istorice și-n favoarea regalității, combătând ciuma roșie care... (a se vedea Raportul Tismăneanu). Îmi permit să opinez că turnătorul rămâne turnător, indiferent în slujba cui s-a aflat ori se află. Poate greșesc, dar aș mai zice că același oprobriu se cuvine să "onoreze
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1578_a_2876]
-
asemenea unui rege. Rezultatul ar fi putut fi altul dacă deliberările ar fi fost prezidate de altcineva decât George Washington. Fondatorii erau încrezători că cel puțin primul președinte era demn de încredere. Odată instalat, Washington s-a ferit de capcanele regalității. În preajma lui nu se îngenunchea, nu se săruta inelul și nici nu se impunea formula ,,maiestatea voastră" în salut, iar el nu purta o coroană pe cap. După două mandate, Washington a stabilit un precedent prin retragerea la ferma sa
by MADELEINE ALBRIGHT [Corola-publishinghouse/Administrative/999_a_2507]
-
a scris trecând prin el toată trauma, toată durerea, toată frustrarea omului exilat din țara lui, care a trebuit să treacă prin cele două războaie mondiale, prin tot ce s-a întâmplat din punct de vedere politic în România, de la regalitate la fascism, apoi la comunism. Toate aceste tranziții i s-au întâmplat lui Enescu când scria Oedip, și spunea "Oedip sunt eu, Oedip este în mine". Deci, cum puteam eu să mă duc să fac spectacolul vechi de la Opera Română
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1452_a_2750]
-
-dec. 2007, nr. 21-24, p. 2. SOROHAN, Elvira. Literatura lui Marcel Petrișor. În: Convorbiri literare, 140, febr. 2007, nr. 2, p. 19-21. SOROHAN, Elvira. Mircea Eliade. Magia erosului. În: Convorbiri literare, 141, mart. 2007, nr. 3, p. 32-34. SOROHAN, Elvira. Regalitatea în teatru. În: Convorbiri literare, 141, dec. 2007, nr. 12, p. 14-16. Ștefan Oprea. Măria-Sa Teofil Vîlcu. Iași: Timpul, 2007. SOROHAN, Elvira. Restructurarea învățământului superior. În: Cultura (București), 3, 16 aug. 2007, nr. 32, p. 16. Din grupajul Cât
[Corola-publishinghouse/Science/1560_a_2858]
-
Cercetându-le acum după criteriile constrângerii și consimțirii, sărăciei și bogăției, legalității și ilegalității aflate în ele, două dintre acestea se divid fiecare în două; astfel, monarhia se poate spune că are două specii: cu numele de tiranie - una, de regalitate - cealaltă. Cum altfel! Și oricare cetate stăpânită de puterea celor puțini este condusă fie prin aristocrație, fie prin oligarhie. Și chiar așa este! Cât despre democrație, fie mulțimea conduce cu forța, fie cu consimțământul celor bogați, și fie respectă cu
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
care acum se revarsă în valuri. Sigur că erau. Divizând acum pe fiecare dintre acestea în două, să facem șase, luând-o separat de acestea pe cea adevărată, ca pe o a șaptea. Cum? Am spus că: din monarhie provin regalitatea și tirania; de asemenea, din conducerea de către nu prea mulți: aristocrația cea cu nume de bun augur, și oligarhia; și, la rândul ei, conducerea de către cei mulți, pe care atunci am considerat-o simplă, numind-o democrație, și ea trebuie
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
diferită de aceasta, democrația; iar al patrulea și ultimul stadiu de boală a unei cetăți este strașnica tiranie, diferită de toate celelalte. Ori mai ai cumva și alt tip de constituție, care să vădească vreun caracter evident? Căci principatele și regalitățile de cumpărat și alte asemenea constituții se află undeva între acestea. S-ar putea găsi atare constituții, nu puține, pe la barbari sau greci. 23. Prezentarea critică a democrației (Republica, 557c-558b) (Socrate și Adeimantos) Există sorți ca aceasta să fie cea
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
un tiran virtuos, și că astfel statul atinge starea desăvârșită cu maximă ușurință și rapiditate, iar a doua în ierarhie este oligarhia și a treia - democrația, nu-i așa? ATENIANUL: Câtuși de puțin; cea dintâi este tirania, a doua este regalitatea, a treia - un anume fel de democrație, iar a patra oligarhia care doar foarte greu ar permite nașterea formei statale optime, căci în cadrul ei există cel mai mare număr de conducători. ș...ț Și cu cât sunt mai puțini la
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
formă decăzută de constituție este „strașnica” tiranie, diferită de toate celelalte și „ultimul stadiu de boală a unei cetăți”. Aceste patru forme de guvernare se consideră că sunt suficiente pentru a întruchipa toate formele posibile sau existente, „căci principatele și regalitățile de cumpărat și alte asemenea constituții se află undeva între acestea” (544d). După cum puteam deja intui, Platon susține că aceste tipuri de constituții se nasc din caracterele de oameni „care, ca și când s-ar înclina într-o anumită direcție, trag după
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
atâtea expresii sufletești din sufletul conducătorilor. Pentru a evita o confuzie taxonomică, vom desemna prin Kallipolis prima dintre constituțiile care intră în morfologia sa politică (chiar dacă Platon o vede din punct de vedere factual doar posibilă) sub cele două forme, regalitatea (filosoful rege sau regele filosof) și aristocrația (aristocrați filosofi sau filosofi aristocrați). Kallipolis-ul reprezintă proiecția acelui model ceresc pe pământ. Acesteia îi urmează timocrația (timarhia) (sau constituția cretană și spartană), apoi oligarhia, în al patrulea rând, vine democrația, iar, în
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
personificare a celor trei aspecte ale sufletului: rațiunea (micul om), ardoarea (leul) și dorința (bestia). Ar trebui atunci ca primele trei constituții să epuizeze gama posibilităților combinatorice oferite de semnul omului, al leului și al bestiei. Kalipolis-ul (constituția cea dreaptă: regalitate sau aristocrație) reprezintă „imperiul rațiunii”, semnul omului, virtutea (înțelepciune, curaj, cumpătare) și armonia celor trei aspecte ale cetății și ale sufletului. Conducătorul este aici filosof, într-o formă sau alta, el întruchipează „omul regal”, iubitor de înțelepciune. Ea reprezintă formula
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
l.) Oligarhie Averea Concretă Omul democrat Capul domestic al bestiei Democrație Neînfrânarea Ireală Omul tiranic Capul sălbatic al bestiei Tiranie Demența II. Morfologia politică a lui Aristotel Aristotel prezintă o morfologie a politicului conform căreia există șase forme de guvernare: regalitatea, aristocrația, politeia, tirania, oligarhia și democrația. De fapt, afirmația lui Aristotel este că există doar trei forme de guvernare propriu-zise și alte trei forme deviante sau corupte. Mai mult, morfologia structurilor politice este la el una polarizată: o formă pozitivă
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
este că există doar trei forme de guvernare propriu-zise și alte trei forme deviante sau corupte. Mai mult, morfologia structurilor politice este la el una polarizată: o formă pozitivă își are corespondentul ei negativ într-o formă decăzută sau coruptă. Regalitatea Tirania Aristocrația Oligarhia Politeia sau timocrația Democrația Așezarea polară (3-3) a formelor politice nu are în concepția sa o conotație care să fie nici istorică și nici naturală. 1. Această așezare nu este una temporală. Regalitatea, de pildă, nu are
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
formă decăzută sau coruptă. Regalitatea Tirania Aristocrația Oligarhia Politeia sau timocrația Democrația Așezarea polară (3-3) a formelor politice nu are în concepția sa o conotație care să fie nici istorică și nici naturală. 1. Această așezare nu este una temporală. Regalitatea, de pildă, nu are ca formă decăzută tirania, în sensul în care, datorită timpului, o regalitate decade și ajunge să se corupă în mod necesar numai în tiranie. Dimpotrivă, în ciuda opiniei lui Platon, el constată faptul că nu există un
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
formelor politice nu are în concepția sa o conotație care să fie nici istorică și nici naturală. 1. Această așezare nu este una temporală. Regalitatea, de pildă, nu are ca formă decăzută tirania, în sensul în care, datorită timpului, o regalitate decade și ajunge să se corupă în mod necesar numai în tiranie. Dimpotrivă, în ciuda opiniei lui Platon, el constată faptul că nu există un mecanism dialectic care să determine schimbarea direcționată a formelor politice. Acest lucru trebuie înțeles în două
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
combate, să spunem, încrederea într-un determinism istoric. Pe de altă parte, ar trebui discutat dacă cele șase forme se constituie într-un sistem vertical care să stabilească că gradul cel mai mare de dezirabilitate și de plenitudine îl deține regalitatea, iar apoi, în ordine regresivă, aristocrația, politeia, democrația, oligarhia și, supremul rău, tirania, sau, dimpotrivă, că o ordonare de la supremul bine, la supremul rău nu este avută în vedere de către Aristotel. Oricum, un lucru este cert: Aristotel nu-și imaginează
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
politice corelate au, de fapt, luate câte două, o structură comună. Ne dăm seama de acest lucru din remarcile sale de genul: „aristocrația este oarecum o oligarhie” sau, în mod simetric, politeia este un fel de democrație sau, în fine, regalitatea, un fel de tiranie. Structura lor comună este dată de asemănarea lor bazată pe criteriul numărului celor care conduc; de aici, putem vedea că, structural vorbind, nu avem de a face cu șase forme constituționale separate, ci fiecare pereche de
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
ale celor șase forme, alături de criteriul numărului celor ce conduc, ar completa tabelul inițial în felul următor: Numărul celor care conduc Genuri structurale Actualizarea corectă a structurii în forme pozitive Declinul formei în excrescențe abnorme negative Un unic conducător Monarhia Regalitate Tiranie Cei puțini Oligarhia Aristocrație Oligarhie Cei mulți Democrația ca și pletoarhie Politeia/Timocrație Democrație Precizarea care trebuie făcută este însă următoarea: o formă pozitivă înclină înspre identicul ei, conform structurii comune; însă în schimbarea ei, deși aceasta din urmă
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
următoarea: o formă pozitivă înclină înspre identicul ei, conform structurii comune; însă în schimbarea ei, deși aceasta din urmă este echivalentă unei creșteri, trăsătura definitorie se modifică fundamental. Tirania, de pildă, este o formă de excrescență atât de mare a regalității, încât ajunge să fie o altă specie; cu toate acestea, ea este încă de același gen cu regalitatea. Faptul că Aristotel nu menționează explicit existența celor două genuri structurale, în afară de monarhie, nu este deloc un mister. Problema sa ține de
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
urmă este echivalentă unei creșteri, trăsătura definitorie se modifică fundamental. Tirania, de pildă, este o formă de excrescență atât de mare a regalității, încât ajunge să fie o altă specie; cu toate acestea, ea este încă de același gen cu regalitatea. Faptul că Aristotel nu menționează explicit existența celor două genuri structurale, în afară de monarhie, nu este deloc un mister. Problema sa ține de instabilitatea onomasticii celor două genuri, instabilitate determinată de două aporii ale criteriului împărțirii lor. Prima aporie se referă
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
au pentru Aristotel sensul de constituții degenerate. Ele au aici exact sensul de gen structural, în virtutea căruia „aristocrația este oarecum o oligarhie” sau politeia este oarecum o democrație, adică exact același sens în care, în virtutea caracterului monarhic, tirania este oarecum regalitate. Pentru a distinge această folosire a termenilor democrație și oligarhie de semnificația lor specifică (aceea de constituții degenerate) am apelat la calchieri ale criteriului de distincție stabilit de el. Inițial, luând în considerare criteriul numeric, aceste genuri structurale s-au
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
ar fi însă ca, după analiza aporiilor legate de criteriu, să rebotezăm ultimele două dintre aceste genuri: Criteriul celor care conduc Genuri structurale Actualizarea corectă a structurii în forme pozitive Declinul formei în excrescențe abnorme negative Un unic conducător Monarhia Regalitate Tiranie Bogăție plou=toj Accidental, cei puțini Oligarhia ca plutoarhie Aristocrație Oligarhie Sărăcie peni/a Accidental, cei mulți Democrația ca penioarhie Politeia/Timocrație Democrație O ultimă observație: dacă genurile structurale au parte de o reinterpretare a criteriului taxonomic inițial, înseamnă
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
genuri, deoarece criteriul numeric este aici suficient și nu induce nici o confuzie. Bogat sau sărac, dacă la cârma statului se află un singur individ, atunci, conform folosului în vederea căruia conduce, genul formei politice este monarhia, iar specia sa este fie regalitatea, când folosul este comun, fie tirania, dacă folosul este propriu. 2. Deși Aristotel se referă la formele deviante cu termenul său consacrat eroziunii naturale (phtora) de care au parte toate formele fizice care au o geneză, o creștere și o
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
regimul constituțional”. Ierarhia constituțiilor pe axa binelui prezintă o anumită simetrie cu cea de pe axa răului, în sensul că gradele de comparație își corespund, celei mai rele dintre constituții corespunzându-i cea mai bună. „Cea mai bună dintre ele este regalitatea, iar cea mai rea este timocrația (politeia)”. Comparând distribuirea gradelor de valorizare negativă sau pozitivă pe cele două axe, ne dăm seama că Aristotel pune în aplicare o presupoziție axiomatică care ar suna cam așa: binelui cel mai mic îi
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
mic îi corespunde în pervertire răul cel mai mic, iar binelui cel mai mare îi corespunde în pervertire răul cel mai mare. Să aranjăm cele șase forme, în mod succesiv, pe o axă verticală, conform raportului bine maxim - rău maxim. Regalitate B I N E Aristocrație Politeia Democrație R Ă U Oligarhie Tiranie În acest caz, dacă ne imaginăm posibilitatea ca o cetate să existe în forma politică maximală care este regalitatea și să execute o „declinare” pe verticală, parcurgând fiecare
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]