678 matches
-
perioada studiată și cazurile de suicid cu o alcoolemie cuprinsă Între valori de 1<2 gr la mie, la care se instalează starea de dezinhibiție, vom observa o incidență crescută(43,8 %,) de aproximativ 1,5 ori mai mare la sinucigașii care au consumat anumite cantități de alcool, Înainte de trecerea la săvârșirea actului autoagresiv, față de cei care nu au consumat alcool (tabelul 3). Prezentul studiu Înregistrează o oarecare marjă de incertitudine datorită imposibilității de a lua În calcul și cazurile de
BULETIN DE PSIHIATRIE INTEGRATIVĂ 2003, an IX, volumul VIII, numărul 1 (15) by Ioana Sadâca, Mihai Tatu () [Corola-publishinghouse/Science/574_a_1469]
-
sinuciderea prin spânzurare, 55% din cazuri, urmată de cea prin intoxicație cu medicamente și alcool, observându-se un risc suicidar deosebit de mare În cazul celor cu o alcoolemie de peste 1 gr la mie, ceea ce denotă faptul că, sub influența alcoolului, sinucigașii aleg cea mai sigură modalitate de autoagresiune, precum și faptul că interacțiunea dintre cele 2 droguri este letală. De asemenea se certifică faptul că alcoolul funcționează ca un decenzurant al instinctului de conservare; prin numărul de cazuri ce prezintă o imbibiție
BULETIN DE PSIHIATRIE INTEGRATIVĂ 2003, an IX, volumul VIII, numărul 1 (15) by Ioana Sadâca, Mihai Tatu () [Corola-publishinghouse/Science/574_a_1469]
-
risipitorii, al cincilea cuprinde furioșii, al șaselea, în cetatea Dite găzduiește ereticii, a șaptea bolgie are trei straturi: primul, cu violenții împotriva aproapelui, ce adună ucigașii și tîlharii; al doilea, pe violenții în contra propriei persoane și-i aflăm aici pe sinucigași și risipitorii averilor personale; în ultimul sînt violenții împotriva lui Dumnezeu (nelegiuiții), în contra naturii (sodomiții) și a nevoilor umane (cămătarii). A opta bolgie, Malebolge, desfășurată pe un podiș cu înclinare descendentă, cu zece văi ce se opresc într-un enorm
[Corola-publishinghouse/Science/84998_a_85783]
-
ani de vânt, soare și ploaie, Faulques nu putea zări marea, dar izbutea să distingă În depărtare licăririle farului de la Capul Rău și auzea vuietul mării jos, pe stânci, la picioarele crăpăturii spre care se Înclinau siluetele pinilor, aidoma unor sinucigași nehotărâți În contralumina lunii galbene În descreștere. Ținea În mâini paharul cu coniac, pe care Îl umpluse iar după ce musafirul plecase fără să-și ia rămas-bun; plecarea lui părea o pauză neînsemnată, o mică amânare tehnică a chestiunii complexe din
[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
-
apărare - precum jurnalul. În fond, problematica morții apare În jurnal cel mult ca o temă a autorului. Așadar, un laitmotiv cultural. Experiența morții nu poate fi trăită și resimțită de cel care scrie În afara actului scrierii. Altminteri - ca În cazul sinucigașilor -, ea ar pătrunde nemijlocit În scris, adică În viață, și ar anula-o cu brutalitate. În felul acesta, am ajunge la o imposibilitate logică, la o existență și la o non-existență funcționând după aceleași legi. A gândi moartea Neputând să
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
opune morții. Cu alte cuvinte, acceptarea ipotezei că el apare nu pentru a dubla celelalte genuri confesive (autobiografia, corespondența, biografia, carnetele), ci pentru a deveni un partener În neîntrerupta competiție viață-moarte. Un caz particular al acestei relații este cel al sinucigașilor. Fie că e vorba de Virginia Woolf, de Kafka, de Sylvia Plath sau de Pavese, sinucigașul transformă o temă a literaturii Într-un atac anti-existență. Față de sinucigașul „comun”, tradițional, clasic, așa cum apare el descris În studiile despre societățile Orientului Mijlociu
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
confesive (autobiografia, corespondența, biografia, carnetele), ci pentru a deveni un partener În neîntrerupta competiție viață-moarte. Un caz particular al acestei relații este cel al sinucigașilor. Fie că e vorba de Virginia Woolf, de Kafka, de Sylvia Plath sau de Pavese, sinucigașul transformă o temă a literaturii Într-un atac anti-existență. Față de sinucigașul „comun”, tradițional, clasic, așa cum apare el descris În studiile despre societățile Orientului Mijlociu, pentru care sinuciderea este un act de onoare, la scriitorul european el traduce o disperare existențială
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
În neîntrerupta competiție viață-moarte. Un caz particular al acestei relații este cel al sinucigașilor. Fie că e vorba de Virginia Woolf, de Kafka, de Sylvia Plath sau de Pavese, sinucigașul transformă o temă a literaturii Într-un atac anti-existență. Față de sinucigașul „comun”, tradițional, clasic, așa cum apare el descris În studiile despre societățile Orientului Mijlociu, pentru care sinuciderea este un act de onoare, la scriitorul european el traduce o disperare existențială. Moartea nu vine ca o ispășire, ci ca o eliberare. Actul
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
loc al său bine stabilit, el fiind o piesă cu un rol precis În economia simbolică a microuniversului social. Orice ieșire din schemele rigide ale acestuia provoacă o dramă, o tensiune și o modificare ce atrag după sine tragedia. Jurnalele sinucigașilor pot fi cuprinse În categoria numită de către Jean Rousset drept „jurnale cu autodestinație”11. Chiar dacă Tolstoi nu figurează În această categorie, obsesia sinuciderii și a morții sunt atât de vii În jurnalele sale, Încât el poate fi considerat un prototip
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
de dialog. Cuvintele nu mai vor să se supună realității - nici măcar aceleia, fictive, a universului imaginar -, intrând Într-un fel de grevă a expresivității: parcă ar dori să-și recapete sensurile seci, lipsite de orice expresivitate, ale articolului de dicționar. Sinucigașul violentează și, În cele din urmă, anulează Însăși motivația scrierii jurnalului. Tot statisticile (dar și simpla observație psihologică) arată că jurnalul se dorește o formă de extensiune a dialogului: cu existentul, cu alteritatea, cu identitatea. Un dialog amânat, de multe
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
din urmă, forța. Oricâte nuanțări am aduce acestui fapt, jurnalul intim rămâne, totuși, o terapeutică - cel puțin În măsura În care, obligând la autoanaliză și introspecție, ar trebui să Îndepărteze de act, și nu să-l amplifice. Din acest punct de vedere, jurnalele sinucigașilor au ceva pe cât de inautentic, pe atât de Înfricoșător. Ele ar trebui să sfârșească prin salvarea personajului care se confesează, dar eșuează prin distrugerea acestuia. Definit, de obicei, din perspectiva efectului (dispariția fizică a individului), el ignoră componenta socială a
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
nu accentuează latura depresivă a actului În sine, ci aspectul salvator; pentru cel care scrie, sinuciderea e Întotdeauna o salvare. În consecință, scrierea jurnalului pare doar o Întâmplătoare piedică, menită să Întârzie mult dorita salvare prin dispariție. Jurnalele intime ale sinucigașilor sunt guvernate de o iminență a morții și, pe măsură ce zilele trec, amânarea se transformă Într-o nevroză a așteptării. Acutele sunt notele firești ale confesiunii - nu atât ca formă a disperării, cât un semnal că ancestrala frică de moarte a
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
disperării, cât un semnal că ancestrala frică de moarte a omului poate să ia o Înfățișare paradoxală. Străvechile cuvinte ale lui Epicur („Adeseori, ceea ce-i Împinge pe oameni spre moarte e teama de moarte”) Își găsesc În jurnalele intime ale sinucigașilor o confirmare deplină. În frica de moarte se află, desigur, atât conștiința, cât și prefigurarea acesteia. Grăbirea, accelerarea mecanică, forțarea dispariției fizice - chiar În forma paradoxală a invocării ei În scris - trădează o irezistibilă chemare a ceea ce personalitatea umană are
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
Antologică rămâne tentativa poetului care a Încercat să se sinucidă umplându-și dormitorul cu flori de crin!) Sancțiunea finală a unui proces pe care nici nu l-a declanșat și pe care nici nu-l poate controla, jurnalul intim al sinucigașului e mai puțin un document al dispariției - așa cum jurnalul scrierii unei cărți e un „document al creației” -, cât o dâră, o urmă, o aură a mecanicității actului suicidar În sine. Repetitiv și halucinatoriu, jurnalul sinucigașilor e Însă arareori unitematic. La
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
poate controla, jurnalul intim al sinucigașului e mai puțin un document al dispariției - așa cum jurnalul scrierii unei cărți e un „document al creației” -, cât o dâră, o urmă, o aură a mecanicității actului suicidar În sine. Repetitiv și halucinatoriu, jurnalul sinucigașilor e Însă arareori unitematic. La o lectură normală, sinuciderea nu e - nici la Virginia Woolf, nici la Pavese, nici la Drieu la Rochelle - subiectul exclusiv al mărturisirii. Aceasta are mai degrabă rolul unui suport, al „suveicii” atât de dragă structuraliștilor
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
sinuciderea. Ea se leagă, de regulă, de procesele melancolice 22 și de ceea ce psihanaliza numește patologia doliului. Obsesia morții subzistă În fiecare dintre noi. Însă prezența ei se dovedește, În viața obișnuită, mai mult sau mai puțin aleatorie. Numai la sinucigașul prin vocație ea are un caracter continuu, direcționat spre țintă și, În consecință, de o Înspăimântătoare coerență. Ciudat e că aproape niciodată actul sinuciderii nu e pus În termeni de slăbiciune sau putere. Sinucigașul nu scrie niciodată: „Cred că mă
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
sau mai puțin aleatorie. Numai la sinucigașul prin vocație ea are un caracter continuu, direcționat spre țintă și, În consecință, de o Înspăimântătoare coerență. Ciudat e că aproape niciodată actul sinuciderii nu e pus În termeni de slăbiciune sau putere. Sinucigașul nu scrie niciodată: „Cred că mă voi omorî”, ci enunță, cu o fermitate mai Întâi a tonului și abia apoi a acțiunii, „Am să mă omor”. La aceste ființe, pulsiunea morții organizează autoritar toate celelalte mișcări ale psihicului ori chiar
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
o fermitate mai Întâi a tonului și abia apoi a acțiunii, „Am să mă omor”. La aceste ființe, pulsiunea morții organizează autoritar toate celelalte mișcări ale psihicului ori chiar cele ale fiziologicului. Elegiacul și melancolia se Întâlnesc Întotdeauna În textele sinucigașilor, pentru că Înainte de a fi un act, sinuciderea e o stare. Întinsă pe mai multe zile, șerpuind asemenea unui fluviu În câmpie, tentația sinuciderii sistematizează datele unei lumi și marchează un spațiu al doliului. Luciditatea sinucigașului e, În multe cazuri, doar
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
se Întâlnesc Întotdeauna În textele sinucigașilor, pentru că Înainte de a fi un act, sinuciderea e o stare. Întinsă pe mai multe zile, șerpuind asemenea unui fluviu În câmpie, tentația sinuciderii sistematizează datele unei lumi și marchează un spațiu al doliului. Luciditatea sinucigașului e, În multe cazuri, doar instrumentul investigării unei lumi a falsei seninătăți. Drama scriitorului sinucigaș este, În egală măsură, drama unui text care și-a epuizat toate resursele și a ajuns În pragul opțiunii finale. A fi sau a nu
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
sau a nu fi? Să mori, să dormi. Nu e vorba doar de schimbarea statutului ontologic al ființei, ci și de o alunecare pe contururile altei existențe, descrisă cu voluptatea plăcerii interzise. Și Virginia Woolf, și Pavese, și chiar un sinucigaș ratat precum Kafka văd În moarte o izbăvire, punctul final al unei suite de Încercări insuportabile. Moartea ca relaxare existențială, neființa ca stare ideală a materiei, triumful calculului obscur asupra unei luminozități doar aparent benefice ordonează cele două tendințe, simultane
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
presupusă de actul atât de radical? În deznădejdea Înecată În bântuirea cinematografelor de cartier, a lui Cesare Pavese, În reveriile Îndoliate ale Sylviei Plath se află regăsirea acelui locus amœnus salvator, dar și enigmatic-Înfricoșător. Nădejdea pe care și-o pune sinucigașul În jurnal nu e cu mult mai mare decât a naufragiatului În mesajul din sticla aruncată În valuri. Și totuși, dincolo de speranță și iluzie, dincolo de fantasme și proiecții ale visului (sau mai exact: ale coșmarului) cu ochii deschiși, scriitorul păstrează
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
ca vechile vrăjitoare pentru care se pun farfurii cu lapte și miere. Nu e ușor de făcut. Dar cum s-o faci? Vorbind și devenind conștient de natura lucrurilor și studiind-o poate fi de ajutor 25. Câtă diferență Între sinucigașul naiv, din familia inocentului Werther, și sinucigașul care Își caută argumentele Într-o bibliografie savantă! Sunt două vârste ale uneia și aceleiași realități: paradigma Werther, pusă sub semnul dorinței de a pleca, de a călători, de a descoperi necunoscutul („Cât
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
farfurii cu lapte și miere. Nu e ușor de făcut. Dar cum s-o faci? Vorbind și devenind conștient de natura lucrurilor și studiind-o poate fi de ajutor 25. Câtă diferență Între sinucigașul naiv, din familia inocentului Werther, și sinucigașul care Își caută argumentele Într-o bibliografie savantă! Sunt două vârste ale uneia și aceleiași realități: paradigma Werther, pusă sub semnul dorinței de a pleca, de a călători, de a descoperi necunoscutul („Cât de fericit sunt să plec!”, exclamă tânărul
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
și comprimată Între două decizii contrarii: la o extremă, dorința inconștientă a mărturisirii, la cealaltă, decizia irațională de a Înceta brutal orice relație cu existentul. O chestiune care obsedează pe mai toți analiștii sinuciderii este paradoxul În care se situează sinucigașul: Într-o percepție nemediată, pe tot parcursul hotărârii de a-și lua viața, sinucigașul e un stăpân al morții. El domină moartea prin simplul gest al invocării ei. Prins În tensiunea iscată de evocarea obsesivă a gestului funest și fatalitatea
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
cealaltă, decizia irațională de a Înceta brutal orice relație cu existentul. O chestiune care obsedează pe mai toți analiștii sinuciderii este paradoxul În care se situează sinucigașul: Într-o percepție nemediată, pe tot parcursul hotărârii de a-și lua viața, sinucigașul e un stăpân al morții. El domină moartea prin simplul gest al invocării ei. Prins În tensiunea iscată de evocarea obsesivă a gestului funest și fatalitatea anulării acesteia prin Însuși actul sancționării practice, scriitorul se opune tocmai suferinței de a
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]