KorAP: Find »[drukola/base=tranzacțional & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...24 25 26 27 >

660 matches

Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429

Îndeplinesc Întotdeauna angajamentele (acționând responsabil) față de principali (proprietari) și că aceștia acționează neproblematic consecvent intereselor principalilor. Având o abordare problematizantă a relațiilor interne din cadrul organizațiilor În general, teoria agent - principal se Înscrie În paradigma noii economii instituționale, aidoma teoriei costurilor tranzacționale. Ea consideră că existe pierderi inevitabile ce rezultă din deturnarea unor resurse ale organizației (inclusiv capacitatea de muncă a angajaților) către interese ale agentului ce diferă de cele ale principalilor. Asumând raționalitatea ambilor actori implicați (sau categorii de actori), relația

[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
cu principalul conducând la o relație de cooperare suboptimală În care o serie de tranzacții mutual avantajoase nu se realizeaze din cauza latenței conflictului. Ne aflăm Într-o situație de dependență bilaterală similară acelora invocate În cazul pieței caracterizate de costuri tranzacționale mari. Soluțiile propuse pentru ieșirea din astfel de situații se referă la alocarea stimulentelor care să coreleze interesele agenților cu cele ale principalilor. Teoria este deci preocupată de explicarea instituțiilor menite să coreleze interesele agenților cu cele ale principalilor, În

[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
să coreleze interesele agenților cu cele ale principalilor. Teoria este deci preocupată de explicarea instituțiilor menite să coreleze interesele agenților cu cele ale principalilor, În așa fel Încât firma să maximizeze funcția de producție specifică/scopurile specifice; spre deosebire de teoria costurilor tranzacționale care urmărea eficiența relativă a piețelor și organizațiilor În reducerea costurilor tranzacționale, teoria agent - principal este interesată de eficiența relativă a mecanismelor de control ale organizațiilor În reducerea pierderilor provocate de agenți. Din punct de vedere etic Însă, teoria agent

[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
de explicarea instituțiilor menite să coreleze interesele agenților cu cele ale principalilor, În așa fel Încât firma să maximizeze funcția de producție specifică/scopurile specifice; spre deosebire de teoria costurilor tranzacționale care urmărea eficiența relativă a piețelor și organizațiilor În reducerea costurilor tranzacționale, teoria agent - principal este interesată de eficiența relativă a mecanismelor de control ale organizațiilor În reducerea pierderilor provocate de agenți. Din punct de vedere etic Însă, teoria agent - principal se Înscrie pe aceeași linie cu teoria neoclasică, considerând interesele proprietarilor

[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
o piesă pusă În scenă prin intermediul concepțiilor dominante ale societății. Suntem pe drumul tranziției dinspre paradigma economică clasică spre teoriile sociologice ale capitalului social: cooperarea emerge din norme sociale și rețele. Acest drum traversează inevitabil funcționalismul economic (Williamson - teoria costurilor tranzacționale) având oglindiri perfecte În cel sociologic (Durkheim - teoria solidarității organice) de care ne-am ocupat În capitolul precedent. V. Analiza instituțională a organizării social-economice Neo-instituționalismul economic a elaborat modele explicative ale organizării economice pornind de la asumpția acțiunii intenționale raționale, Însă

[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
precum Williamson consideră acțiunea rațională, Îndreptată spre finalitatea propriilor interese ca fiind sursa generării instituțiilor. Instituțiile economiei capitaliste, firma și ierarhiile, dar și formele hibride, sunt rezultatul căutării raționale a eficienței, apărând ca urmare a eforturilor de economisire a costurilor tranzacționale. Pe aceeași linie, autori precum Jensen și Meckling demonstrează că diversificarea structurii de capital și separarea proprietății de control În corporații sunt reguli ale jocului (instituții) determinate de presiunile către eficiență; acestea ar fi instituțiile cele mai eficiente În controlarea

[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
a actorilor indiferent de eventualele condiționări culturale sau structurale. Așa cum am văzut În capitolele anterioare, acești autori consideră că instituțiile sunt reguli ale jocului, structuri menite să eficientizeze organizarea socială, fie că este vorba de limitarea oportunismului interorganizațional (perspectiva costurilor tranzacționale), fie că este vorba de corelarea intraorganizațională a intereselor agenților și principalilor. În acest sens, ele sunt considerate universal raționale sau eficiente de către autorii respectivi. Pe de altă parte, alți economiști, precum North (1990), arată că instituțiile sunt rezultatul proiectelor

[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
de corelarea intraorganizațională a intereselor agenților și principalilor. În acest sens, ele sunt considerate universal raționale sau eficiente de către autorii respectivi. Pe de altă parte, alți economiști, precum North (1990), arată că instituțiile sunt rezultatul proiectelor politice ale conducătorilor: costurile tranzacționale, Împreună cu o teorie a statului ar desluși configurația instituțională. Ele nu mai au un caracter contractual, ci mai degrabă politic. În ambele cazuri Însă, odată instituite, instituțiile exercită un control social reglator asupra acțiunii, control ce ar facilita incidența cooperării

[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
operează. În ceea ce privește cooperarea socială și economică, modelul lui Granovetter, preluat apoi de Larson (1992) sau Uzzi (1996, 1997), propune o combinare a variabilelor economice și sociologice pentru explicarea emergenței și configurației structurilor sociale ale organizării. În opoziție cu teoria costurilor tranzacționale sau cu teoria agent - principal care avansează argumentul eficienței În reducerea oportunismului pentru explicarea opțiunii pentru piață sau ierarhii, respectiv a mecanismelor de guvernare internă a organizațiilor, teoreticienii rețelelor afirmă că organizarea economică nu poate fi independentă de structura socială

[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
a organizațiilor, teoreticienii rețelelor afirmă că organizarea economică nu poate fi independentă de structura socială generală În care acțiunea economică este imersată. Mai precis, acești autori afirmă că organizarea economică de tipul rețelelor nu poate fi explicată de către teoria costurilor tranzacționale deoarece rețelele sunt moduri (mai degrabă informale) de guvernare a tranzacțiilor distincte atât de piață, cât și de ierarhia organizațională, iar coordonarea nu se bazează nici pe mecanismul prețurilor, nici pe autoritatea administrativă. De asemenea, teoria agent - principal nu poate

[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
structuri de relații ce facilitează cooperarea socială și economică și funcționează ca mecanisme informale de reducere a oportunismului și incertitudinii. Ele ar putea fi astfel substitutele funcționale ale integrării ierarhice prevăzute de Williamson (1993) deservind aceeași funcție a diminuării costurilor tranzacționale și, implicit, de realizare a ordinii Într-o relație În care un conflict potențial amenință să zădărnicească oportunitățile de realizare a unor câștiguri mutuale (Commons, 1931); deosebirea este că, În acest caz, reducerea incertitudinii nu rezultă din autoritatea de a

[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
pe piață. Istoricul instituționalist North Împărtășește aceeași viziune atunci când afirmă (1990:34) că, În societățile moderne, creșterea complexității tranzacțiilor ce implică numeroși indivizi și sunt extinse În timp și spațiu, ca urmare a diviziunii muncii, este asociată cu amplificarea costurilor tranzacționale și necesită instituții formale, impuse de o a treia parte, pentru reducerea incertitudinii cu privire la termenii contractului. Structurarea „relațională”, personală, bazată pe reciprocitate În cadrul interacțiunilor sociale este soluția societăților premoderne În care specializarea este scăzută, dar nu mai este posibilă odată cu

[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
organizație de referință și alte organizații din aceeași rețea. O rețea socială poate fi reprezentată prin conexiunile dintre mai multe organizații, conexiuni determinate de varietatea relațiilor sociale și economice pe care acestea le stabilesc. Analiza economică realizată de teoria costurilor tranzacționale sau teoria agent - principal, precum și analiza neo-instituțională a organizațiilor sunt limitative prin faptul că urmăresc fie rațiunile economice, fie pe cele socio-culturale ale organizării economice. Modelul implicării acțiunii explică organizarea economică În cadrul rețelelor de organizații pornind de la acțiunea interesată a

[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
centrale”, cum ar fi „sociabilitatea, aprobarea, statusul și puterea” (Granovetter, 1992:26). Nevoia generală de sociabilitate poate explica tendința inițială a actorilor de a stabili relații de Încredere. În acest punct, distincția operată de Lin (2001:149 - 151) Între „raționalitate tranzacțională” și „raționalitate relațională” devine foarte sugestivă. El spune că sunt două tipuri de recompense pe care oamenii le urmăresc: economice și sociale. Primele sunt asociate acumulării de bogăție materială, celelalte sunt asociate reputației și statusului. Ambele sunt fundamental sociale În măsura În care

[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
le urmăresc: economice și sociale. Primele sunt asociate acumulării de bogăție materială, celelalte sunt asociate reputației și statusului. Ambele sunt fundamental sociale În măsura În care necesită impunere și legitimare și astfel se bazează pe un consens simbolic (cognitiv) la nivel societal. Raționalitatea tranzacțională presupune calculul costurilor și câștigurilor În cadrul schimbului, În timp ce raționalitatea relațională presupune calculul costurilor și câștigurilor asociate relației În sine. O relație poate fi astfel menținută chiar dacă nu există un câștig tranzacțional pozitiv, În condițiile În care există un câștig social

[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
pe un consens simbolic (cognitiv) la nivel societal. Raționalitatea tranzacțională presupune calculul costurilor și câștigurilor În cadrul schimbului, În timp ce raționalitatea relațională presupune calculul costurilor și câștigurilor asociate relației În sine. O relație poate fi astfel menținută chiar dacă nu există un câștig tranzacțional pozitiv, În condițiile În care există un câștig social, relațional, pe termen lung. Astfel, o tranzacție episodică, discretă nu este În mod necesar simetrică sau echilibrată din perspectiva costurilor și câștigurilor materiale. Dacă considerăm Însă implicarea ei Într-o relație

[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
a acțiunii satisfăcătoare Într-un context temporal mai larg, mai degrabă decât o logică maximizatoare a schimburilor discrete. Așa cum arăta și Larson (1992) aceste tipuri de structuri de cooperare ce formează rețele nu pot fi explicate nici de teoria costurilor tranzacționale, nici de teoria agent - principal, nici de teoriile instituționaliste fiindcă presupun o logică specifică, diferită de cea a maximizării economice. Aceste structuri de cooperare nu consideră tranzacția discretă ca unitatea de bază a analizei și nici nu apelează la norme

[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
mult timp Înainte asupra viitoarelor schimbări În procesul de producție (Încetinirea producției, orientarea către alte piețe) pentru a permite partenerului să se adapteze noii situații. Pentru a adapta teorema celebră a lui Coase (1960), am putea spune că, În lipsa costurilor tranzacționale, relațiile implicate și rețelele ar fi inutile ca soluții de coordonare inter-organizațională; piața ar fi optimă În alocarea resurselor. În condițiile complexității și incertitudinii mediului Însă, dar și a distorsiunilor ce pot apărea În reprezentarea mediului de către organizații (informația este

[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
că rețelele sociale sunt rezultatul macrosocial al investițiilor sociale ale actorilor, În timp ce capitalul social este beneficiul obținut de aceștia de pe urma propriilor investiții. Resursele implicate În rețele sociale Îmbunătățesc rezultatele acțiunilor actorilor În special prin facilitarea fluxului informațional și reducerea costurilor tranzacționale. Pe de altă parte, pe lângă oportunitățile de acțiune pe care le facilitează și resursele pe care le mobilizează În promovarea acțiunii la nivel individual, la nivel macrosocial pot exista și „consecințe negative ale sociabilității” (Portes, 1998:2). Portes și Sensenbrenner

[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
implicat În instituții; din această inconsecvență a capitalurilor rezultă patternuri incoerente de mobilizare a acțiunii și dezvoltare socială. Rețelele sociale facilitează cooperarea socială, permițând capitalizarea resurselor sociale necesare mobilizării acțiunilor individuale și colective. Ele facilitează fluxul informațional și reduc costurile tranzacționale În schimburile dintre actori. Capitalul social astfel constituit activează resursele de Încredere strategică, cu grad mare de specificare interacțională Între actori. Instituțiile presupun asigurarea, luată ca atare, privind un anumit pattern al relaționărilor actorilor În funcție de rolurile prescrise și construcția socială

[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
au relații ghidate de interese comerciale și În care costurile obținerii de informații, al investiției inițiale și ale Începerii unei afaceri sunt relativ reduse. Diferențele În privința gradului de integrare a activităților lanțului productiv permit testarea plauzibilității argumentelor din paradigma costurilor tranzacționale care explică integrarea verticală prin incidența costurilor de tranzacție. Williamson pornește de la determinarea tehnologică a tranzacției (consideră tehnologia ca fiind dată, variabilă exogenă): „o tranzacție se realizează atunci când un bun sau serviciu este transferat de-a lungul unei interfețe tehnologic

[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
340) - dar poate fi relaționat și cu dorința indivizilor de a obține satisfacție din interacțiunea socială care acompaniază munca lor zilnică (Granovetter, 1985:498) și, În plus, cu intenția acestora de a controla competiția și incertitudinea. În ceea ce privește partenerul străin, costurile tranzacționale cresc ca urmare a investiției specifice (asset specificity) În materie primă (textile, accesorii): investiția este nerecuperabilă În cazul unei eventuale manopere defectuoase a contractorului român. Pe de altă parte, acesta din urmă se confruntă cu incertitudinea impunerii contractului odată ce marfa

[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
lucrează În domeniu și un partener nu vine să lucreze doar cu o firmă și atunci noi avem un sistem informațional! În consecință, În condițiile tranzacțiilor ocazionale, neimplicate În relații de durată, În lipsa angajamentelor credibile (credible commitments) din partea partenerilor, costurile tranzacționale pentru impunerea formală a contractelor sunt mari; acest lucru determină recurgerea la relații personale guvernate de Încredere, o situație mai bine descrisă de modelul implicării (Granovetter, 1985; Uzzi, 1996, 1997), mai degrabă decât de cel al integrării avansat de Williamson

[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
guvernate de Încredere, o situație mai bine descrisă de modelul implicării (Granovetter, 1985; Uzzi, 1996, 1997), mai degrabă decât de cel al integrării avansat de Williamson (1991). Astfel, argumentul lui este plauzibil, În timp ce predicția integrării verticale vehiculată de paradigma costurilor tranzacționale pare, mai degrabă, infirmată: firmele românești nu se integrează vertical cu partenerii lor străini, dar păstrează relații implicate, de lungă durată. Difuzarea Încrederii și circulația informației strategice pe canalele relațiilor implicate produc structurarea câmpului În rețele de firme: mai multe

[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
În care În aceeași măsură acțiunea intențională, relațiile sociale și instituțiile formale și informale contribuie la producerea unei structuri de interacțiuni stabile. Teoriile instituționaliste de sorginte economică explică configurațiile instituționale pornind de la acțiunea individuală intențională: organizarea este rezultatul economisirii costurilor tranzacționale, iar structura internă a acesteia reflectă interesele maximizatoare ale deținătorilor de capital. Teoriile instituționaliste sociologice introduc În analiză valorile sociale, punând problema echității și nu doar a eficienței modelelor de cooperare, precum și elemente cultural-cognitive, arătând construcția socială a rolurilor instituționale

[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]