689 matches
-
înspăimântător de clar. Cu gâtul întins, parcă nepăsător, animalul cercetează, adulmecă dincotro bate vântul, își rânjește colții mari, cu ochii arzători și cu limba setoasă. Privirea aceea sălbatică străbate dincolo de codri, spre zare. În neclintirea lui, animalul cu statura-i vânjoasă și viguroasă, este măreț... nu poți sa nu-l admiri. Sfiala față de oameni, înrădăcinată milenar în specia lui, teama nedefinită de inexplicabila superioritate a omului, de firea acestuia cu totul streină animalului, îl oprește totuși... Astfel, se redeschidea acea prăpastie
ANUCA Fata pădurarului by Gheorghe Tescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/265_a_503]
-
într-un ultim efort și rămase înțepenit în agonie, cu gura căscată și limba atârnându-i. Trupul i se arcui și se mai zbătu o clipă în spasme, animalul mai tresări înca o dată, apoi trupul Gheorghe TESCU 158 mare și vânjos se destinse. Și, iarăși,cu o sforțare enormă, căscă larg gura, vrând parcă să recheme viața în adâncul mădularelor lui, de unde plecase zvâcnit, fără întoarcere. Când moșierul deschise ochii, Anton trăgea cuțitul, de vânat mistreți, din țeasta lupului, chiar dintre
ANUCA Fata pădurarului by Gheorghe Tescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/265_a_503]
-
și șterge‟o! ai înțeles? Și-i aruncă o privire care‟l încremeni. Dacă o dată te mai prind, te‟mpușc! ... și‟i întoarse spatele. Chipul lui smolit, vrând să zâmbească, se încruntă la ei, ca la lupi, între niște mustăți vânjoase, arse de soare și de tabac. - Hm?!.. făcu bătrânul, ridicând cu nevinovăție privirile lungi către Anton. El însemna unde să așeze capcanele pentru lupi și le rânduia pentru a doua oară, în zori, pentru iepuri. Moș‟ Chifu trăia din braconaj
ANUCA Fata pădurarului by Gheorghe Tescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/265_a_503]
-
pădurea, aurind copacii și petecele de iarbă uscată. În tainica tăcere dimprejur, ca un ecou răspundea doar pământul la tropotul rar, cadențat ca de ceasornic, al murgului. La cei cincisprezece ani ai ei, Anuca era o fată înaltă, subțire dar vânjoasă, cu o coadă groasă, de aur, pe spate, legată într-un fliong albastru, de o frumusețe mândră, semeață și mult prea matură pentru anii ei. Îngândurată, fata trecea prin minte imagini de la horă... În urechi încă îi mai răsunau alămurile
ANUCA Fata pădurarului by Gheorghe Tescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/265_a_503]
-
trup imperfect și beteag, plămădit de niște mâini distrate și grăbite. Omul este doar o ființă experimentală și lăsată neterminată, tocmai de aceea îmi și provoacă mie atâta greață! Totodată, privit la prima vedere, omul pare, îndeobște, foarte ager și vânjos, mai ales când este vorba despre acei reprezentanți ai speciei, pentru care natura a fost darnică. Însă, dacă o să privim mai atent, vom observa numaidecât că asta-i doar o aparență ticăloasă și extrem de înșelătoare; în realitate, nu-i deloc
Istorisiri nesănătoase fericirii by Rareş Tiron () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1251_a_1941]
-
ținând în mână, aparent fără intenția de a-l folosi, un pistol-mitralieră scurt, și se apropie de targuí încet și cu o figură indolentă. — Ia să vedem... Cum vine asta că n-ai buletin? Toată lumea are buletin. Era un bărbat vânjos, cu mustață stufoasă și înalt de stat, cu aspectul celui ce se simte sigur pe sine, dar, brusc, se frânse în două, slobozi un urlet de durere, din cauza groaznicei lovituri pe care Gacel i-o dăduse cu patul puștii. Aproape
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
-
Brusc, au revenit la ipostaza inițială, normală, a omului care se întâlnește pentru prima oară cu omul. și iar și-au sărit, unul altuia, de gât, s-au strâns de umeri, de mijloc, de alte părți ale trupurilor lor tinere, vânjoase, însetate de viață și de dragoste. Apoi s-au apucat de palme și au intrat dincolo de primii lăstari ai pădurii tinere. Acolo s-au iubit ca nebunii. Au ieșit, și-au netezit hainele și au pornit, într-o uitare de
Hachiţe : schiţe şi povestiri ocrotite de promoroaca dragostei pentru viaţă by Constantin Slavic () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1196_a_1932]
-
Nu protestați, părinte. Nu protestați - îl întrerupse o voce necunoscută. Vă faceți sânge rău. Resemnați-vă! Preotul se întoarse iute și chipul i se lumină de un zâmbet larg. — Inti...! Era un bărbat tânăr, aproape un băiat, de statură mijlocie, vânjos, foarte brunet, cu o enormă mustață pe oală și sprâncene stufoase. Purta niște blugi uzați și un maiou de culoare portocalie, iar aspectul lui era cel al unui „hippy“ care o apucase pe căi greșite. Îl bătu afectuos pe spate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
-
în pădure la cel mai mic semn de pericol. Nu avea încredere în oamenii de la șosea; vor încerca să răzbune distrugerea buldozerelor. Se liniști când bărbatul de la provă își agita mâna cu un gest familiar și doar atunci recunoscu trupul vânjos al misionarului. Când se aflară mai aproape, îl recunoscu pe cârmaci: Inti Ávila. Oricât se strădui, nu și-l putu aminti pe cel care venea cu ei; un bărbat tânăr cu piele foarte albă, care purta o enormă pălărie de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
-
se apropie Wilmart - deocamdată e singur - și Îl Împinge cu umărul. Bruno Începe să se tragă Înapoi, tremurând de frică; știe cam ce va urma. „Lăsați-mă...”, spune el cu o voce slabă. Pelé se apropie și el. E scund, vânjos, foarte puternic. Îl pălmuiește violent pe Bruno care Începe să plângă. Apoi Îl trântesc la pământ, Îl prind de picioare și Îl târăsc pe jos. Ajunși lângă closete, Îi smulg pantalonul de pijama. Sexul lui Bruno e mic, e Încă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2052_a_3377]
-
unei căpățîni scheletice. Cu acest sicriu învățătorul căra bostani și buruiene pentru vacă iar cîteodată chiar bolovani la casa ce o plănuia feciorului mai mic care încă era elev. În cămașa sinilie din mînecile căreia ieșeau, ca niște vreascuri, brațele vînjoase, abia atunci bătrînul căpăta un aer de învățător. Avea mîini de dascăl vechi, care, în decursul anilor, înhățaseră mii de urechi și umpluseră cu note zeci de cataloage. Cu privirile sale spălăcite care trădau mai multă încăpățînare decît voință, mai
CARTIERUL SULAMITEI by MARCEL TANASACHI () [Corola-publishinghouse/Imaginative/513_a_701]
-
în timp ce arta reprezintă restul. În poem, Rainer îi disprețuiește pe toți grăsanii plini de ghiuluri care nu se gândesc decât cum să câștige bani. Totuși n‑a văzut niciodată de aproape asemenea oameni. Tatăl Sophiei e mai degrabă suplu și vânjos. Un tip sportiv și el. Lui Rainer nu i‑ar plăcea să‑l disprețuiască pe tatăl femeii pe care o iubește, bine că nu e nevoit s‑o facă. Imaginea ghiulurilor care pătează niște degete albe a luat‑o din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1971_a_3296]
-
viața de la oraș se liniștește și tihna devine stăpână. Tatăl și fiul mănâncă un șnițel gustos cu salată de castraveți și beau câte o bere. Se află într‑o cârciumă autentică de țară. Tata face deja ochi dulci unei brunete vânjoase de maximum două zeci și cinci de ani, de la masa alăturată - e așa de singurică, domnișoara - și‑i face cinste cu o prăjitură Sacher cu multă frișcă și un pahar de vin. Mai târziu o cafeluță. Fata chicotește zgomotos. Ei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1971_a_3296]
-
L-au băgat În cânepă, ăia doi Îl țineau de grumaz. Futu-ți soarele tău, mă batjocorești tu pe mine!? Cu capra, mă, cu capra!? Apoi, stai tu capră, futu-te să te fut! Leac zice că n-a reușit. Vânjos, s-a zbătut și a reușit să scape. S-a ferit o vreme de flăcău, nu putea ști dacă data viitoare n-o să-i reușească. Dar ăluia i-a trecut destul de repede supărarea. Și-a găsit o fată, avea cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1895_a_3220]
-
generos cu prietenii, exportatorul de dansatoare În Japonia. Mic și Îndesat, cu pieptul umflat și brațele groase, fața rotundă, dinți sănătoși și ochi umbriți de gene lungi care-i dau un aer galeș cu care-ți câștigă Încrederea. În jurul gâtului vânjos, un lanț de aur gros cât degetul meu mic, destul de decent În lumea prin care se mișcă. Dar acum se mișcă Încet, prea Încet, tocând și porționând praful mult prea pe Îndelete. Eu sunt al naibii de curios, e prima oară, tremur
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1895_a_3220]
-
mașina. Mașina nu mai e acolo, probabil o băgase În garaj. Se hotărăște atunci să-i spargă geamurile la casă, aruncă cu pietre de pe alee, prima nu nimerește, a doua nu mai apucă s-o arunce, Îi sărim eu și vânjosul de Adelin În spate. Se liniștește greu, Îl ducem Înăuntru, mai rămânem câteva ore, ne facem praf. Dar punem la cale răzbunarea. CAPITOLUL XVII. ÎN CARE DOI MEMBRI AI C.A. FAC O REPETIȚIE GENERALĂ Când am ajuns acasă le-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1895_a_3220]
-
celui ce mă pândea se făcu mai acrișor. Iar se Înfricoșase. De data asta am adulmecat cum știam eu mai bine. Omul nu era departe. Abia dacă Împlinise verile cât să meargă la vânătoare cu ai lui. Era slab, dar vânjos. Stătea Întins și Își ținea respirația - simțeam asta din felul În care mirosul lui devenea din ce În ce mai asemănător cu al tăciunilor stinși. - Hai, că se lasă seara, l-am Îmboldit. Vrei să legăm frăție de sânge sau te temi de frigurile
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2280_a_3605]
-
și el de o punte de pământ care pornea, pasămite, de acolo către Apus. Am străbătut pădurea lui N’jamo mult mai iute, căci mărunțeii lui știau să găsească poteci acolo unde noi nu vedeam decât tufe. Erau tineri și vânjoși cu toții și se bucurau nevoie mare că ne Însoțeau. Când au zărit primul foc făcut de mâna lui Enkim, Începură să bată din palme și se veseliră strașnic, iar carnea friptă Îi făcu să horcăie și să râgâie neîncetat vreme
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2280_a_3605]
-
de care v-am spus dintotdeauna, și pentru el v-au ales sorții când am fugit din calea Gerului. Știți ce aveți de făcut, așa că nu ne faceți neamul de râs. Prăpădiților li se lungiră fețele, cât erau ei de vânjoși. Oftând, se uitară o vreme unii la alții, apoi Își strigară femeile și rămaseră alături de noi, cu lucruri cu tot, privind cu jind la ai lor cum plecau spre Miazănoapte. Iar noi pornirăm mai departe, spre Miazăzi. 28. Și iată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2280_a_3605]
-
Miazănoapte. Iar noi pornirăm mai departe, spre Miazăzi. 28. Și iată că Într-o bună zi zărirăm Îndărătul nostru un nor de praf - era departe-departe, spre Miazănoapte, tocmai unde cerul se proptea pe pământ. I-am adunat pe vânătorii cei vânjoși pe care ni-i lăsase Bulut, iar aceștia Îmi spuseră: - Vânători. Mulți. Cei mai mulți. Printre vânătorii lăsați de Bulut, era unul tare dibaci și sprinten, pe nume Tek. L-am chemat deoparte și l-am trimis să vadă ce era cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2280_a_3605]
-
-i vedeam acasă, numai că plutea, gata-gata să se prăvălească din văzduh doar ca să ne facă una cu pământul. În față se Întindeau câmpii acoperite cu ierburi Înalte, Îmbrăcate În gheață și răsucite de vânt. Îi auzeam pe vânătorii cei vânjoși cum Îi luau În râs pe mărunțeii cu care venisem din pădure, dar oamenii lui N’jamo erau dârji și nu rămâneau În urmă, oricât de iute am fi mers. Dacă lungeam pasul, Începeau să țopăie precum țâncii, oameni și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2280_a_3605]
-
lui Moru care acum trebuie că tândălea prin vreo peșteră sau pe vreo pășune, uitându-se la vreun foc și trăgând vânturi? Aveam chef să plâng un pic. Sau, puteam să omor câțiva mărunței din aceia, sau chiar și niște vânjoși, dintre cei lăsați de Bulut - aveam chef până și de asta, doar ca să le arăt că prostul de Krog era și el bun la ceva. Sau, puteam să-i fac lui Logon ceea ce Kal Îi făcea lui Noc, acasă, că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2280_a_3605]
-
De ce să le grăbesc eu sfârșitul? Rupe câteva fire din pânza de păianjen și păianjenul o să moară. Ia zi, am schimbat vorba, crezi că termină Logon luntrele alea până ajung vrăjmașii aici? - Scept e om aprig, iar oamenii lui sunt vânjoși, că de-aia n-am reușit să-i spulberăm până acum. Scept ăsta o să-și alerge vânătorii de-o să le dea sângele pe nas. Dacă nu apucăm să plecăm iute-iute spre ghețarul cu Gemeni, tot o să luptăm, așa cum am poftit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2280_a_3605]
-
am repezit să-i scoatem din apă, dar gheața a prins a se frânge și sub noi, așa că, ce să facem, ne-am dat Îndărăt până la gheața tare și n-am făcut altceva decât să ne uităm cum cei mai vânjoși se cățărau afară din mare, pe ghețarii mărunți. Chiar și așa, cei mai mulți dintre ei n-au mai ajuns până la noi. Începură cârtelile. Câțiva Întrebau În gura mare ce fel de urmaș al Tatălui era acela care nu era În stare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2280_a_3605]
-
blăniță de miel, albă precum laptele. Alături, pe un maldăr de paie, două ciozvârte de prunci chirăiau din răsputeri. - Nu-ți ajungea unul, stăpân al vorbei? Uite că ai doi: biata fată frumoasă a ieșit prima, iar zvăpăiatul de băiat vânjos a strigat de mi-a Înghețat sângele. Mi-am dat seama că și asta era un fel de urare. M-am apropiat de Nunatuk. Zâmbea În felul acela al ei, pe care-l deprinsese de când rămăsese grea. - Sunt Întregi? Întrebă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2280_a_3605]