3,889 matches
-
cu un amestec de silă și tandrețe. Apoi Îi Întinse din nou brațele, atrăgându-l spre dânsa. El simți din nou cum parfumul acela Îi pătrundea În nări, În timp ce trupul i se deștepta la atingerea mâinilor care Îl căutau pe sub veșmânt, cu răceala și În același timp cu căldura pe care le cunoștea prea bine. Dar nu voia să cedeze. Își Împinse brațele către ea, respingând-o. — Pleacă, Pietra. — Oh, messer Alighieri, În noaptea asta nu trebuie să te consolezi după
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
-
citea gândurile. Dante se simți invadat de un fluviu de iubire. — Sănătate, Guido. Ne reîntâlnim. Ce mai e nou? — Am murit. Iar de când am murit am căpătat experiența lucrurilor, și vreau să-ți vorbesc despre asta. Abia atunci observă Dante veșmântul straniu pe care prietenul său Îl purta, asemănător cu uniforma vreunei confrerii. Pe piept avea brodat un scut, unde cinci culori se succedau În benzi verticale. Probabil că Guido Îi observase privirea, pentru că arătă spre propria inimă. — Există cinci monștri
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
-
viziteze pe cel viu, pentru a-i da seamă despre regiunile de dincolo de mormânt. Conștiința sa recursese, de bună seamă, la acele amintiri pentru a da formă visului. Misterul Încă nerezolvat al celor cinci părți ale mozaicului putea explica straniul veșmânt al lui Guido și pentagrama trasată cu sânge. Cecco d’Ascoli vorbise și el despre Venus ca despre steaua pentagonală. Probabil că, În mintea sa, cunoștea motivul, chiar dacă acum, la lumina zilei, facultatea de a stabili o legătură Între fapte
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
-
că se și temea. I se păru că aude iarăși cuvintele Pietrei. „Nimeni nu te iubește“... Alungă acea imagine cu un gest de furie. Avea să o pedepsească, odată cu el. Într-un ungher al Încăperii era un cufăr care conținea veșminte de femeie. Își afundă mâinile În valul acela de țesături, ca și când le-ar fi adâncit În părul Antiliei, și din nou parfumul ei Îi pătrunse În nări și Îi puse stăpânire pe gânduri. Fu cuprins de amețeală. Pentru o clipă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
-
salva de la osândă conștiința faptului că era posedat? Ea Îl privise, la cârciumă. Oare nu cu privirea Își Îngheață prada vasiliscul? Oare mai putea scăpa de ritul acelei preotese infernale cu chipul de aramă? Își afundă față În mănunchiul de veșminte pe care Îl apucase, respirând adânc acea mireasmă. Poate că veșmintele erau Îmbibate cu cine știe ce poțiune magică, Își zise el cu ceea ce-i mai rămăsese din conștiință. Simți cum simțurile pierdeau bătălia cu mirajul. Apoi, dintr-o dată, ceva Îl readuse
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
-
la cârciumă. Oare nu cu privirea Își Îngheață prada vasiliscul? Oare mai putea scăpa de ritul acelei preotese infernale cu chipul de aramă? Își afundă față În mănunchiul de veșminte pe care Îl apucase, respirând adânc acea mireasmă. Poate că veșmintele erau Îmbibate cu cine știe ce poțiune magică, Își zise el cu ceea ce-i mai rămăsese din conștiință. Simți cum simțurile pierdeau bătălia cu mirajul. Apoi, dintr-o dată, ceva Îl readuse brusc la realitate, dându-i puterea de a se smulge din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
-
realitate, dându-i puterea de a se smulge din acea frenezie a iubirii. Auzi un zgomot metalic sec și, la picioare, văzu cum un obiect se rostogoli pe dușumea: era una din brățările Antiliei. Se aplecă să o ridice, lăsând veșmintele să cadă Îndărăt În cufăr. Extraordinara greutate a obiectului Îl impresionă. Femeia aceea trebuie că știa cu adevărat secretul fabricării aurului, dacă Își putea permite să abandoneze o asemenea avere Într-un cufăr nepăzit. Aruncă repezit pe jos conținutul lăzii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
-
privire În arhiva secretă a Commendei de la San Paolo, la Roma, ca să priceapă totul. Pentru asta, Templul avusese nevoie ani Întregi de cercetări. Voia să afle toată lumea. I-am oferit tot aurul din lume, numai să tacă. Era nebun. De sub veșminte, scoase dintr-o dată o spadă scurtă și o lipi de pieptul poetului. Dante simți vârful rece de oțel cum Îi urca primejdios spre gât și făcu un pas Înapoi din instinct, urmat Îndată și de lamă. Celălalt parcă voia să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
-
dar la o iscodire mai atentă se vădea a fi un tânăr extraordinar de înalt, cu picioarele rășchirate, pistruiat, cu părul cânepiu și cu un ochi hoțoman care-ar fi făcut să tremure orice femeiușcă mai slabă în vârtute. După veșmânt, ai fi socotit că sunt călugări benedictini, numai că pe cap purtau bască. Mergeau iuțit, înturnându-și din când în când capul cu grijire. Când ajunseră în Văioaga Ursului, făcură popas. — Preacuvioase Metodiu, grăi cel tânăr cu sfială, dar nu fără
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1959_a_3284]
-
Care-i rangul nostru, Cetitoriule? Este vădit ca lumina acelei zile albe de primăvară că lângă han n-avem cum ședea. Lângă el stă de-a dreapta Barzovie-Vodă, tocmai punându-și șervetul la gât, să nu se păteze pe augustele-i veșminte, iar de-a stânga stă preacuviosul Metodiu, cu sfială privind la bucatele pe care, iată, să te lingi pe degete, nu alta, tătăroaice tinere le aduc pe tipsii. Lângă Vodă iarăși nu ne putem odihni, căci acolo-i locul spătarului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1959_a_3284]
-
acelui soi ciudat de cal, calul-mulatru sau calul de povară, caracterizat prin uriașa sa forță de a trage înainte căruța istoriei. Episodul 72 RUGĂCIUNI Și iată-i acum pe cuvioșii călugări Metodiu și Iovănuț ajunși în culmea Copoului. Au amândoi veșmintele pline de praful unei Europe pătimașe, sfâșiate de lupte intestine, trăind timpuri manieriste, decadente, în care-i era frică omului să iasă din casă după ora 9 seara. în umerii și-n mânecile sutanelor au praf alburiu de Italia, cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1959_a_3284]
-
trimis Papa aici, dragii mei? Metodiu își drese glasul: — Nu Papa ne-a trimis aici, Măria-Ta, ci Barzovie-Vodă ne-a trimis la Papă. — I-auzi! Se minună Sima-Vodă, mângâindu-și firele rare din barbă și împrăștiindu-și astfel pe veșminte o fină mătreață. Și ce voia Barzovie? — Tâlharul voia o alianță cu creștinătatea împotriva turcilor - interveni întunecat Ximachi vistiernicul. — Ce vorbești?! - făcu Sima-Vodă. Nu e rea ideea! Și Papa ce-a zis, dragii mei? — Papa ne-a întrebat pe unde
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1959_a_3284]
-
zborul ordonat al unui stol de cocori îndreptându-se spre țările calde. Știi ceva, Măria-Ta? - zise țigăncușa Cosette, mângâindu-și salba de monede feudale ce-i acoperea ca o platoșă forma eternă a pieptului. Dacă ți-ai da jos veșmântul de domn ce-l îmbraci, și-ai lua altul mai slab și mai prost croit, de unde-aș mai ști eu ce hram porți? — Forma gingașă a mâinilor, degetele rotunde și un pic boante, din cauza obiceiului de a bate darabana când
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1959_a_3284]
-
dădu din mâini și din picioare, un cărăbuș slav. Vru să se scoale, însă tina era nu puțină. — Te cheamă pământul, Măria-Ta - glumi inoportun spătarul Vulture, ajutându-l să se ridice. Ce spui tu, spătare... gâfâi Barzovie-Vodă, scuturându-și veșmintele. Pe-aici altă dată au călcat pașii marelui Ovidiu. Pe aici nu cred să fi ajuns - răspunse spătarul. Mi se pare, după cum au început să mă doară șalele, că suntem mult mai sus de Chilia. — Ce vorbești?! - se sperie Barzovie-Vodă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1959_a_3284]
-
cine i-a făcut semnul ăla pe gât etc. La miezul nopții urăm sultanului viață lungă, începem să bem masiv și cam peste două ceasuri, să nu zic mai mult, vine bujbeiul și le dă femeilor același minunat rând de veșminte verzi, le-mbracă din cap până-n picioare să nu mai știm care a cui este, și-ncepe jocul. — Ce joc? - făcu Metodiu numai ochi și urechi. — Jocul cu iataganul! - făcu turcul mirat. Nu-l ști ? — Mărturisesc că nu - spuse scuturat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1959_a_3284]
-
singular și „tuaregi“ pentru plural. Allah fie cu tine (în arabă, în original). Salut tipic tuareg, echivalent cu „bună ziua“ (în arabă, în original). Vânt din est, cald și uscat, ce suflă dinspre Sahara spre Africa Occidentală (în arabă, în original). Veșmânt tipic arăbesc, un fel de burnuz, ce acoperă corpul de la umeri până la picioare (în arabă, în original). În deșerturile de nisip, vastă întindere acoperită de dune (în arabă, în original) (n.t.). PAGE FILENAME \p D:\Carti operare\Ochii tuaregului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2101_a_3426]
-
auzi fața de oaie exact parcă-l văd) Și deodată a coborît asupra lor o mare lumină și au văzut carul În care era El suind la cer. Și Îl văzură pe El În car Înveșmîntat În gloria strălucirii, cu veșmintele lui ca soarele, frumos precum luna și cumplit că de groază nu se putea uita la El. țe ca o parafrază la „fericiți cei săraci cu duhul că a lor e Împărăția cerului“ oare există plată și răsplată pe lumea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2081_a_3406]
-
în public le cereau ajutorul, invocându-le sau divinizându-le, neînțelegând că ajutorul era de fapt înăuntrul lor. Acolo trebuiau să caute. Gagii, atât prin înspăimântătoarele personalități pe care le aveau și cu care degajau orice concurență, cât și prin ravisantele veșminte care le mistificau înfățișarea, reduseseră la tăcere orice suflu. Nimeni nu crâcnea ori scotea vreo literă. Toți erau fermecați. Deodată, câțiva zei din anturajul lui Sultan găsiră de cuviință că era momentul să scoată ceva ce aducea cu niște obiecte
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2045_a_3370]
-
de a se pune mai presus de oamenii epocilor trecute și că, dimpotrivă, lipsește orice diferență între Stein și aceștia, tocmai acest fapt explicând asemănarea izbitoare a relațiilor dintre oameni în ambele epoci. Că, așa cum astăzi oamenii foarte bogați, în veșminte de lux, călătoresc cu vagonul de dormit, tot așa atunci, deși în alt fel, oamenii foarte bine îmbrăcați călătoreau în carete căptușite cu mătase și acoperiți cu blănuri de sobol; că, așa cum astăzi există oameni deși nu foarte luxos, totuși
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2163_a_3488]
-
umană are ceva sfînt.) Oare, de fapt, n-o fi vorba de acea idee obsesivă a realizatorilor despre irepetabilitatea oricărei creaturi umane, despre unicitatea oricărei Întîmplări, altfel ce rost ar avea numele celui de la starea civilă ori al preotului, descrierea veșmintelor de nuntă, ca și numele unui sat oarecare, Gledić de lîngă Kraljevo, cu toate acele particularități care fac posibilă acea fuziune dintre om și natură? Fiindcă aici este descrisă venirea tatălui meu „pe teren“, șederea lui În perioada mai-noiembrie, cum
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1957_a_3282]
-
o farsă tragică scrisă de niște indivizi cu puteri supranaturale. Stătuse acolo, În fața lui, trupeșă, viguroasă, cu un văl peste față, umplînd celula cu personalitatea sa, cu persoana sa, cu caracterul său, cu o pălărie imensă cu pene și cu veșmintele ei care tot foșneau, deși nu făcea nici o mișcare. Refuzase scaunul acela ordinar, În trei picioare, care Îi fusese oferit de ulani, care Îi arătaseră atîta considerație cum poate nimănui nu i se arătase vreodată acolo, doar că ea se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1957_a_3282]
-
Înspăimîntați, priveau În gol, după draperiile sfîșiate. Scena era cît se poate de reală, la fel de reală ca și cadavrele. În această scenografie coșmarescă, doar zăpada era artificială. „Pe stradă erau Împrăștiate piese disparate de mobilier, oglinzi, veioze zobite, rufărie și veșminte, saltele, plăpumi de puf sfîșiate. Strada părea acoperită de nea, peste tot se așternuse puful penelor, chiar și În copaci.“) Lui Krușevan Îi va reveni faima publicării, pentru prima oară, a unui document ce dovedea existența unui complot general Împotriva
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1957_a_3282]
-
unei fetițe din Odessa. Cu capul ițit de după ușa dulapului unde Încercase să se ascundă, părînd Împietrită, deși mai respira. În oglindă, ca-ntr-un citat, se vedeau cadavre mutilate, bucăți disparate de mobilier, oglinzi, samovare, lămpi zobite, rufărie și veșminte, saltele, plăpumi de puf sfîșiate, Încît strada părea acoperită cu nea, de la fulgii care se așternuseră pînă și pe copaci). Pe de altă parte - un lucru important pentru el, pentru sufletul său - avea, În sfîrșit, dovada irefutabilă Împotriva tezei colonelului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1957_a_3282]
-
În penumbră și mi-a luat mîna. Mi-a mîngîiat palma În tăcere, ca și cum ar fi vrut să-mi citească liniile de pe piele. MÎna Îmi tremura sub atingerea ei. M-am surprins desenînd În minte conturul trupului aflat sub acele veșminte Învechite, de Împrumut. Doream s-o ating și să-i simt pulsul arzînd sub piele. Privirile noastre se Întîlniră și am avut certitudinea că ea știa la ce mă gîndesc. Am simțit-o mai singură ca niciodată. Mi-am ridicat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2275_a_3600]
-
aproape o săptămână. Apoi a venit într-o seară, puțin după ora șapte, și m-a scos la cină. Era îmbrăcat în doliu mare și purta o panglică neagră, lată, la pălărie. Ba chiar și batista era tivită cu negru. Veșmintele lui triste sugerau că a pierdut într-o singură catastrofă și ultima rudă pe care o mai avea pe lume, chiar și verii de-al doilea prin alianță. Grăsimea lui și obrajii roșii și durdulii făceau ca doliul să arate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2047_a_3372]