7,719 matches
-
guvern. În 1924 au loc alegeri, în baza Legii Acerbo, care oferea o prima majoritară partidului care obținea mai mult de 40 % din voturi, primind peste 50 % din locurile din Parlament. Fasciștii obțin o clară majoritate, 275 de deputați, în coaliție cu naționaliștii și liberalii erau 374. Mussolini a profitat de criză internă și după asasinarea liderului socialist Giacomo Matteotti în 1925, și-a instaurat o dictatură personală. Toate partidele din opoziție au fost scoase în afară legii, Parlamentul a fost
Perioada interbelică () [Corola-website/Science/303086_a_304415]
-
a pierdut teritorii, Germania și-a menținut echilibrul și restrângerea teritorială drept efect al accentuării conștiinței apartenenței la germanitate. Revendicarea teritoriilor germane pierdute a devenit tema naționalistă după 1919. La 19 ianuarie 1919 a fost aleasă Adunarea Constituantă dominată de Coaliția Weimar-SPD, Zentrum, Partidul Liberal. Adunarea Constituantă era alcătuită din: După lungi negocieri, la 31 iulie 1919, Adunarea a votat proiectul de constituție al liberalului Hugo Preuss, evreu de origine, al cărui proiect inițial propunea un stat puternic centralizat pentru a
Perioada interbelică () [Corola-website/Science/303086_a_304415]
-
Fier cu trupe de șoc antifasciste organizate de socialiști (1930) și Frontul Roșu cu trupe paramilitare comuniste cu peste 100 000 de membri, fiind interzis în 1929. Deși dreapta are câștiguri electorale, mișcările extremiste iau amploare. Se formează guverne de coaliție pentru că nici un partid nu obținea majoritate în Reichstag. În 1919-1923 este Coaliția Weimar la guvernare, în 1923-1928-partidele de centru-dreapta, iar în 1928-1930-marea coaliție alcauita inclusiv din socialiști și național-germani. Cabinetele erau minoritare după 1930, fiind numite de președinte, guvernând fără
Perioada interbelică () [Corola-website/Science/303086_a_304415]
-
Roșu cu trupe paramilitare comuniste cu peste 100 000 de membri, fiind interzis în 1929. Deși dreapta are câștiguri electorale, mișcările extremiste iau amploare. Se formează guverne de coaliție pentru că nici un partid nu obținea majoritate în Reichstag. În 1919-1923 este Coaliția Weimar la guvernare, în 1923-1928-partidele de centru-dreapta, iar în 1928-1930-marea coaliție alcauita inclusiv din socialiști și național-germani. Cabinetele erau minoritare după 1930, fiind numite de președinte, guvernând fără sprijinul parlamentului prin decrete, sumbinand Constituția. Reichstagul a fost dizolvat repetat între
Perioada interbelică () [Corola-website/Science/303086_a_304415]
-
fiind interzis în 1929. Deși dreapta are câștiguri electorale, mișcările extremiste iau amploare. Se formează guverne de coaliție pentru că nici un partid nu obținea majoritate în Reichstag. În 1919-1923 este Coaliția Weimar la guvernare, în 1923-1928-partidele de centru-dreapta, iar în 1928-1930-marea coaliție alcauita inclusiv din socialiști și național-germani. Cabinetele erau minoritare după 1930, fiind numite de președinte, guvernând fără sprijinul parlamentului prin decrete, sumbinand Constituția. Reichstagul a fost dizolvat repetat între 1930-1932, iar instabilitatea ministerială (19 guverne în 13 ani) marca societatea
Perioada interbelică () [Corola-website/Science/303086_a_304415]
-
stângii sau moderaților. Guvernul Guno a frânat livrările în natură destinate reparațiilor de război. Pe 11 ianuarie 1923 Franța a ocupat Ruhr și guvernul german a organizat rezistență pasivă. Economia s-a dezorganizat, inflația făcea ravagii, iar noul guvern de coaliție condus de Stresemann a pus capăt rezistenței pasive și a reluat plata reparațiilor. În 1923 Rhenania și-a problamat independența cu sprijinul trupelor franceze, însă fără succes, iar în Saxa și Thurigina sunt înfrânte insurecțiile comuniste, iar în noiembrie 1923
Perioada interbelică () [Corola-website/Science/303086_a_304415]
-
majoritate. În urmă alegerilor marcate de incidente violente între stânga și național-socialiști, NSDAP a obținut 37 % din voturi-230 locuri în parlament, iar în noiembrie 1932 a înregistrat 33,1%, SPD-20,4%, iar Von Papen a fost nevoit să propună o coaliție cu Partidul Nazist, deși Hindenburg s-a opus. Von Papen a demisionat în decembrie 1932, iar succesorul sau, generalul Schleicher a încercat să instaureze o dictatură corporatistă pentru a distruge nazismul și comunismul, dar eșuează. În ianuarie 1933, Hindenburg l-
Perioada interbelică () [Corola-website/Science/303086_a_304415]
-
Hitler introduce recrutarea obligatorie, anunță reînarmarea și semnează un acord naval cu Marea Britanie. În 1936, regiunea demilitarizată a Rinului este ocupată. Naziștii se implică în Războiul Civil din Spania și sunt înființate Axa Berlin-Roma și Pactul Anticomintern cu Japonia, fiind coaliții antosovietice. După Anschluss (anexarea și unirea Austriei cu Germania) și anexarea Regiunii Sudete prin Acordul de la Munchen, Hitler renunță la politică de pace după împărțirea Cehoslovaciei în martie 1939. Prin pactul Ribbentrop-Molotov de la 23 august 1939, Germania și URSS își
Perioada interbelică () [Corola-website/Science/303086_a_304415]
-
libertate sindicală. Imre Nagy a inițiat un proces de destalinizare și crearea unui comunism "cu față umană", slăbind controlul statului asupra presei, eliberând mulți prizonieri politici, exprimându-se asupra retragerii Ungariei din Tratatul de la Varșovia și formând un guvern de coaliție. Deși liderii sovietici au trimis la Budapesta o declarație prin care îi rugau pe liderii ungari să păstreze relații amicale cu URSS, bazată pe respect și egalitate, în primele zile ale lui noiembrie, Comitetul Central al Partidului Comunist al Uniunii
János Kádár () [Corola-website/Science/303226_a_304555]
-
În primăvara anului 1855, șefii militari ai coaliției anglo-franceze au decis să ocupe strâmtoarea Kerci și portrile de la Marea Azov. Scopul acestei acțiuni era subminarea comunicațiilor și întreruperea aprovizionării trupelor rusești din Crimeea. O importanță specială a avut ocuparea portului Taganrog. În antrepozitele din acest port se aflau
Asediul Taganrogului () [Corola-website/Science/303248_a_304577]
-
Parlamentul austriac este format din două camere, "Bundesrat" (consiliul federal), ce consistă în 64 de reprezentanți ai statelor, în funcție de populație, și "Nationalrat" (consiliul național), care are 183 membri aleși prin vot direct. După trei decade de majoritate social-democratică (SPÖ), o coaliție de dreapta a fost formată în 2000, consistând din conservatorul Partid Popular (ÖVP) și Partidul Libertății (FPÖ). Totuși, după ceva turmentație în FPÖ în privința poliței și conducerii partidului, cancelarul federal Wolfgang Schüssel (ÖVP) a anunțat la 9 septembrie 2002 că
Politica Austriei () [Corola-website/Science/303263_a_304592]
-
lui noiembrie. În alegerile de la 14 noiembrie 2002, ÖVP a realizat o victorie răsunătaore (42,3% din voturi), pe când FPÖ nu a întrunit decât 10,1%. Parlamentul austriac ("Nationalrat", 183 scaune) va fi format după cum urmează: La 28 februarie 2003, coaliția dintre ÖVP și FPÖ a fost continuată, din nou având pe Wolfgang Schüssel (ÖVP) drept cancelar federal. Vicecancelarul său a fost Herbert Haupt (FPÖ) până ce a fost înlocuit de Hubert Gorbach (FPÖ) la 20 octombrie 2003. Înainte de aceasta au avut
Politica Austriei () [Corola-website/Science/303263_a_304592]
-
Ministru Irlandei este cunoscut ca Taoiseach și este nominalizat de președinte după decizia parlamentului. În general, Taoiseach-ul este șeful partidului politic care câștigă cele mai multe locuri la alegerile naționale. În ultimul timp, este normal pentru guvernele Irlandei să fie formate din coaliții, ne fiind un guvern format dintr-un singur partid din perioada 1987-1989. Parlamentul bicameral, numit Oireachtas, este format din Senat (Seanad Éireann) și Camera Deputaților (Dáil Éireann). Seanad-ul are 60 de membri, unsprezece nominalizați de Taoiseach, șase aleși de două
Politica Irlandei () [Corola-website/Science/303264_a_304593]
-
Irlandei are maximum 15 membri, si maxium doi din aceștia pot fi nominalizați de Senat. Prim Ministrul ("Taoiseach"), Vice Prim Ministrul ("Tánaiste") și Ministrul de Finanțe trebuie să fie membri ai Parlamentului. Guvernul în putere la ora actuală este o coaliție între două partide: Fianna Fáil sub Taoiseach-ul Parthalán Ó hEachtairn ("Bertie Ahern" în engleză) și Democrații Progresivi sub Vice Prim Ministrul Mary Harney. Opoziția în parlamentul curent este formată din partidul Fine Gael și Partidul Laburist. Celelate partide cu reprezentanta
Politica Irlandei () [Corola-website/Science/303264_a_304593]
-
aibă încredere în corpul legislativ norvegian, cunoscut sub numele de Storting. În practică, monarhul va cere liderului unui bloc parlamentar care are o majoritate în Storting să formeze un guvern. După alegeri fără o majoritate clară a vreunui partid sau coaliții, liderul partidului cel mai probabil să fie în măsură să formeze un guvern este numit prim-ministru. După al Doilea Război Mondial, majoritatea guvernelor non-socialiste au fost coaliții, și guvernele Partidul Muncitoresc s-au bazat adesea pe sprijinul altor partide
Politica Norvegiei () [Corola-website/Science/303266_a_304595]
-
un guvern. După alegeri fără o majoritate clară a vreunui partid sau coaliții, liderul partidului cel mai probabil să fie în măsură să formeze un guvern este numit prim-ministru. După al Doilea Război Mondial, majoritatea guvernelor non-socialiste au fost coaliții, și guvernele Partidul Muncitoresc s-au bazat adesea pe sprijinul altor partide să-și păstreze voturile necesare parlamentare. Alegerile au loc de obicei în prima zi de luni din luna Septembrie. Ramura executivă este împărțită în următoarele ministere: Partidul Muncitoresc
Politica Norvegiei () [Corola-website/Science/303266_a_304595]
-
ale Partidului Muncitoresc în perioada 1945-1981, cu excepția a trei perioade (1963, 1965-1971, și 1972-1973). Partidul Muncitoresc a deținut majoritatea în Storting între 1945-1961. De atunci, niciun partid nu a format singur un guvern majoritar, prin urmare, minoritățile și guvernele de coaliție au fost regula. După ce guvernul de centru-dreapta Willoch a pierdut majoritatea în alegerile parlamentare din 1985, nu au existat guverne majoritare în Norvegia, până când a fost format al doilea guvern Stoltenberg după alegerile din 2005. Din 1981 până în 1997, s-
Politica Norvegiei () [Corola-website/Science/303266_a_304595]
-
în septembrie și schimbarea guvernelor în luna octombrie a anilor electorali. Liderul conservator Kåre Willoch a format un guvern minoritar după alegerile din 1981. În 1983, la jumătatea distanței dintre alegeri, acest guvern a fost extins pentru o majoritate a coaliției de trei: Partidul Conservator, Partidul de Centru și Partidul Creștin-Democrat. La alegerile din 1985 coaliția a pierdut majoritatea, dar a rămas în funcție până în 1986, când a demisionat după ce a pierdut un vot parlamentar din cauza prețurilor la combustibili. Gro Harlem
Politica Norvegiei () [Corola-website/Science/303266_a_304595]
-
a format un guvern minoritar după alegerile din 1981. În 1983, la jumătatea distanței dintre alegeri, acest guvern a fost extins pentru o majoritate a coaliției de trei: Partidul Conservator, Partidul de Centru și Partidul Creștin-Democrat. La alegerile din 1985 coaliția a pierdut majoritatea, dar a rămas în funcție până în 1986, când a demisionat după ce a pierdut un vot parlamentar din cauza prețurilor la combustibili. Gro Harlem Brundtland, care a condus o perioadă de timp Partidul Muncitoresc, a ocupat trei perioade postul
Politica Norvegiei () [Corola-website/Science/303266_a_304595]
-
din noiembrie 1990 până în octombrie 1996, când s-a hotărât să iasă din politica internă. Brundtland a influențat puternic politica norvegiană și societatea în această perioadă și a fost numit „mama națională”. După alegerile din 1989 a fost formată o coaliție de centru-dreapta cu aceleași trei partide ca în 1983-1986, de această dată în frunte cu liderul conservator Jan P. Syse. Această coaliție a guvernat din 1989 până în noiembrie 1990, când acesta s-a prăbușit din interior din cauza problemei aderării Norvegiei
Politica Norvegiei () [Corola-website/Science/303266_a_304595]
-
societatea în această perioadă și a fost numit „mama națională”. După alegerile din 1989 a fost formată o coaliție de centru-dreapta cu aceleași trei partide ca în 1983-1986, de această dată în frunte cu liderul conservator Jan P. Syse. Această coaliție a guvernat din 1989 până în noiembrie 1990, când acesta s-a prăbușit din interior din cauza problemei aderării Norvegiei la Spațiul Economic European. Când Brundtland a abdicat în 1996, liderul Partidului Muncitoresc Thorbjørn Jagland a format un nou guvern laburist care
Politica Norvegiei () [Corola-website/Science/303266_a_304595]
-
după alegerile din septembrie 1997, a declarat că guvernul său va renunța deoarece Partidul Muncitoresc nu a reușit să câștige cel puțin 36,9% din voturi la nivel național—procentul pe care l-a câștigat în alegerile din 1993. O coaliție de trei partide minoritare: Partidul de Centru, Partidul Creștin-Democrat, și Partidul Liberal, în frunte cu prim-ministrul creștin-democrat Kjell Magne Bondevik, a intrat în funcție în octombrie 1997. Guvernul a căzut în martie 2000 din cauza problemei cu plantele ce produc
Politica Norvegiei () [Corola-website/Science/303266_a_304595]
-
Partidul Muncitoresc, dar a pierdut puterea în alegerile din septembrie 2001 când Partidul Muncii a avut cel mai slab rezultat de după primul război mondial Bondevik a devenit din nou prim-ministru în 2001, de data aceasta în calitate de șef al unei coaliții minoritare a Conservatorilor, a Creștin-Democraților și a Liberalilor, coaliție bazată pe sprijinul Partidului Progresist. Acest guvern a fost primul care a reușit să rămână în funcție timp de un mandat complet de patru ani, după guvernul de coaliție Per Borten
Politica Norvegiei () [Corola-website/Science/303266_a_304595]
-
septembrie 2001 când Partidul Muncii a avut cel mai slab rezultat de după primul război mondial Bondevik a devenit din nou prim-ministru în 2001, de data aceasta în calitate de șef al unei coaliții minoritare a Conservatorilor, a Creștin-Democraților și a Liberalilor, coaliție bazată pe sprijinul Partidului Progresist. Acest guvern a fost primul care a reușit să rămână în funcție timp de un mandat complet de patru ani, după guvernul de coaliție Per Borten din 1965-1969. O coaliție între Partidul Muncitoresc, Partidul Socialist-Stânga
Politica Norvegiei () [Corola-website/Science/303266_a_304595]
-
al unei coaliții minoritare a Conservatorilor, a Creștin-Democraților și a Liberalilor, coaliție bazată pe sprijinul Partidului Progresist. Acest guvern a fost primul care a reușit să rămână în funcție timp de un mandat complet de patru ani, după guvernul de coaliție Per Borten din 1965-1969. O coaliție între Partidul Muncitoresc, Partidul Socialist-Stânga și Partidul de Centru, a preluat guvernul din 17 octombrie 2005, după alegerile generale 2005, în cazul în care această alternativă, așa-numită "roșu-verde", a obținut o majoritate de
Politica Norvegiei () [Corola-website/Science/303266_a_304595]