6,588 matches
-
a limitat să-l ajute pe Winston Churchill în cariera sa: Arabella, fiica mai mare a lui Winston, a devenit în 1665 domnișoara de onoare a ducesei de York, Anne Hyde, cumnata regelui, și puțin târziu John a devenit pajul Ducelui de York,fratele regelui. Alături de ducele de York, fratele mai mic al regelui și succesorul său la tron, tânărul John a avut posibilitatea de a se apropia de lumea militară. Împins poate și de duce, pasionat de arme și marină
John Churchill, I Duce de Marlborough () [Corola-website/Science/331734_a_333063]
-
Winston Churchill în cariera sa: Arabella, fiica mai mare a lui Winston, a devenit în 1665 domnișoara de onoare a ducesei de York, Anne Hyde, cumnata regelui, și puțin târziu John a devenit pajul Ducelui de York,fratele regelui. Alături de ducele de York, fratele mai mic al regelui și succesorul său la tron, tânărul John a avut posibilitatea de a se apropia de lumea militară. Împins poate și de duce, pasionat de arme și marină, John a luat decizia de deveni
John Churchill, I Duce de Marlborough () [Corola-website/Science/331734_a_333063]
-
asediul de la Maastricht, în care trupele lui Ludovic al XIV-lea al Franței luptau împotriva armatei Provinciilor Unite. Churchill, care lupta de partea francezilor, s-a făcut remarcat în timpul bătăliei. Casa regală engleză l-a recompensat pentru că a salvat viața ducelui de Monmouth, fiul nelegitim al regelui Carol al II-lea, iar casa regală franceză i-a recunoscut meritul de a fi apărat cu îndârjire una din părțile fortificate ale orașului. Ludovic al XIV-lea l-a lăudat personal pe tânărul
John Churchill, I Duce de Marlborough () [Corola-website/Science/331734_a_333063]
-
Churchill a fost trimis ca șef al delegației engleze care l-a însoțit pe prințul George al Danemarcei din țara sa natală, la Londra, unde s-a căsătorit cu prințesa Anna, în vârstă de 18 ani, fiică mai mică a ducelui de York. Prin această căsătorie, Anglia se asigura că moștenitorii tronului vor fi protestanți. Între timp Sarah, soția lui Churchill, prietenă din copilărie cu Anna, a fost numită "Lady of the Bedchamber". Relația lor a continuat să înflorească de-a
John Churchill, I Duce de Marlborough () [Corola-website/Science/331734_a_333063]
-
un loc în Camera Lorzilor. Domnia noului suveran a fost marcată imediat de rebeliunea lui Monmouth, care avea drept scop înlăturarea lui Iacob și instaurarea pe tronul Angliei a lui James Scott, fiul nelegitim a lui Carol al II-lea. Ducele, trimis în exil în Olanda datorită participării sale la "Rye House Plot", se aliase cu puternicul clan scoțian de Argyll și se pregătea să invadeze teritoriul englez. În iunie 1685, Churchill a primit comanda infanteriei regale, dar apoi a fost
John Churchill, I Duce de Marlborough () [Corola-website/Science/331734_a_333063]
-
să respingă propunerea franceză. Contraofensiva franceză din 1708, a purtat la o nouă invazie a Flandrei și i-a permis lui Ludovic să recucerească Gand. În același timp influența lui Sarah Churchill asupra reginei începea să scadă, ceea ce făcea poziția ducelui tot mai nesigură. Marlborough și-a reunit forțele și i-a atacat pe francezi, învingându-i în Bătălia de la Oudenaarde. În 11 iulie 1708 ceea ce rămânea din armata franceză demoralizată, se retrăgea spre granițele franceze: încă odată simțul său de
John Churchill, I Duce de Marlborough () [Corola-website/Science/331734_a_333063]
-
soldați , sub comanda mareșalului Villars, a fost trimisă pentru a-l constrânge pe Marlborough să renunțe la asediul orașului Mons. În ciuda apărării eroice a francezilor, Marlborough a atacat și a câștigat bătălia de la Malplaquet (11 septembrie), suferind totuși mari pierderi. Ducele a cucerit Mons în 20 octombrie, dar la întoarcerea sa în Anglia, dușmanii săi au profitat de grelele pierderi suferite în bătălia de la Malplaquet, pentru a-i mânji reputația. Aliații erau convinși că o victorie într-o mare bătălie îl
John Churchill, I Duce de Marlborough () [Corola-website/Science/331734_a_333063]
-
refuzat cererea liberalilor de a-l forța pe nepotul său să renunțe la tronul Spaniei. Public, Marlborough urma linia guvernului, dar în particular avea îndoieli serioase cu privire la posibilitatea de a-i obliga pe francezi să accepte această alegere dezonorantă. Deși ducele a fost doar un observator la Geertruidenberg, eșecul negocierilor au dat credit detractorilor săi, care l-au acuzat că dorea să prelungească în mod deliberat războiul pentru propriul beneficiu. Cu toate acestea, cu reticență, s-a întors în campanie în
John Churchill, I Duce de Marlborough () [Corola-website/Science/331734_a_333063]
-
prințul Eugen și împăratul i-au cerut să rămână pentru cauza lor comună, în timp ce noii miniștri, știind că trebuie să pregătească o nouă campanie, l-au obligat să mențină presiunea asupra inamicului până când nu au făcut propriile angajamente pentru pace. Ducele "mult mai subțire și mult schimbat" s-a întors în Anglia în noiembrie. Relația sa cu Anna s-a răcit treptat în următoarele luni (ea a refuzat să-l numească căpitan-general pe viață și a intervenit în numirile militare). Pentru
John Churchill, I Duce de Marlborough () [Corola-website/Science/331734_a_333063]
-
să-l înlocuiască pe Marlborough cu un general mai apropiat de miniștri și mai puțin în contact cu aliații. Pentru a face acest lucru, Harley (devenit de puțin conte de Oxford) și St. Jones au considerat că era necesar ca ducele să fie acuzat de corupție, completând astfel portretul anti-Whig și pro-război, pe care Jonathan Swift îl prezentase deja unui public credul prin pamfletul său "Conduct of the Allies" (1711). Mijloacele pentru finalizarea căderii lui Marlborough au fost deja puse în
John Churchill, I Duce de Marlborough () [Corola-website/Science/331734_a_333063]
-
doua prezentând un mandat semnat de regină în 1702, prin care era autorizat să facă astfel de deduceri din banii serviciilor secrete pentru război), rezultatele au fost destul de concludente pentru ca Harley să o convingă pe regină să-l elibereze pe duce din funcția de căpitan-general. Astfel în 29 decembrie 1711, înainte ca acuzațiile să fie reexaminate de Parlament, Anna, care îi datora succesul și gloria domniei sale, i-a trimis o scrisoare prin care punea sfârșit funcțiilor sale: "Sunt dezolată pentru binele
John Churchill, I Duce de Marlborough () [Corola-website/Science/331734_a_333063]
-
pus în obligația de a vă anunța că a devenit imposibil să continuați să fiți în serviciul meu". Conservatorii, care dominau Parlamentul cu o largă majoritate, au ajuns la concluzia că colectarea acestor sume de bani în fiecare an de către ducele de Marlborough...este nedreaptă și ilegală și cei 2,5 % din salariile trupelor străine, sunt bani publici", dar atunci când ducele de Ormonde a plecat la Haga pentru a lua comanda forțelor britanice, el a avut, cum a notat episcopul Gilbert
John Churchill, I Duce de Marlborough () [Corola-website/Science/331734_a_333063]
-
dominau Parlamentul cu o largă majoritate, au ajuns la concluzia că colectarea acestor sume de bani în fiecare an de către ducele de Marlborough...este nedreaptă și ilegală și cei 2,5 % din salariile trupelor străine, sunt bani publici", dar atunci când ducele de Ormonde a plecat la Haga pentru a lua comanda forțelor britanice, el a avut, cum a notat episcopul Gilbert Burnet, "aceleași beneficii, care-l făcuseră recent pe Marlborough să câștige o condamnare penală". Aliații au fost uimiți de concedierea
John Churchill, I Duce de Marlborough () [Corola-website/Science/331734_a_333063]
-
ceea ce Daniel Defoe a numit "puterea constituției", a triumfat, iar regenții aleși de George au pregătit sosirea lui. Marlborough a fost primit cu cordialitate de rege. A fost numit din nou căpitan-general, maestru general și comandant de artilerie al Gărzii; ducele a devenit din nou un om influent la curte. Dar în 28 mai 1716 a suferit un accident cerebral la Holywell Chamber. Acesta a fost urmat de un altul în noiembrie, de data aceasta la casa lui Palatul Blenheim. Suferind
John Churchill, I Duce de Marlborough () [Corola-website/Science/331734_a_333063]
-
data aceasta la casa lui Palatul Blenheim. Suferind de afazie, dar cu mintea lucidă, se recuperează suficient pentru a vedea cum continuă lucrările la Palatul Blenheim și pentru a participa la votul Camerei Lorzilor pentru destituirea lui Oxford. În 1719, ducele și ducesa s-au instalat în aripa de est a palatului neterminat. În 1722 suferă un alt atac cerebral, și moare în prezența soției și a ultimelor fiice care îi supraviețuiseră, Henrietta Godolphin și Mary Montague. A fost înmormântat în
John Churchill, I Duce de Marlborough () [Corola-website/Science/331734_a_333063]
-
care a murit în 1744, rămășițele sale au fost transferate în capela de la Blenheim. Pentru istoricii militari David Chandler și Richard Holmes, Marlborough este cel mai mare ofițer britanic din istorie, punct de vedere împărtășit în mod particular și de ducele de Wellington, care "nu a putut concepe nimic mai mare decât Marlborough în fruntea armatei engleze". Cu toate acestea, istoricul Whig Thomas Macauley, îl denigrează pe Marlborough în paginile cărții sale "Istoria Angliei", unde, în cuvintele istoricului John Wilson Croker
John Churchill, I Duce de Marlborough () [Corola-website/Science/331734_a_333063]
-
a avut loc în apropierea orașului flamand cu același nume, în Belgia în 11 iulie 1708. Armata franceză a Ducelui de Vendôme a fost învinsă de armata imperială condusă de Prințul Eugen de Savoia și de către armata britanică condusă de Ducele de Marlborough. Marea Britanie, Provinciile Unite și Sfântul Imperiu Roman, alarmate de alianța dintre Franța și Spania, nu au văzut
Bătălia de la Oudenaarde () [Corola-website/Science/331785_a_333114]
-
a avut loc în apropierea orașului flamand cu același nume, în Belgia în 11 iulie 1708. Armata franceză a Ducelui de Vendôme a fost învinsă de armata imperială condusă de Prințul Eugen de Savoia și de către armata britanică condusă de Ducele de Marlborough. Marea Britanie, Provinciile Unite și Sfântul Imperiu Roman, alarmate de alianța dintre Franța și Spania, nu au văzut altă soluție decât începerea unui război de succesiune. Comandantul armatelor aliate era John Churchill, I Duce de Marlborough, al cărui șef
Bătălia de la Oudenaarde () [Corola-website/Science/331785_a_333114]
-
Spania, nu au văzut altă soluție decât începerea unui război de succesiune. Comandantul armatelor aliate era John Churchill, I Duce de Marlborough, al cărui șef adjunct era Prințul Eugen de Savoia, prietenul său apropiat. Forțele franceze se aflau sub conducerea Ducelui de Vendôme și a Ducelui de Burgundia, nepotul regelui Ludovic al XIV-lea al Franței. Raporturile între cei doi comandanți francezi nu erau ideale: Ducele de Vendôme, numit și "Le Grand Vendôme", era un militar capabil, cu multă experiență, în vreme ce
Bătălia de la Oudenaarde () [Corola-website/Science/331785_a_333114]
-
soluție decât începerea unui război de succesiune. Comandantul armatelor aliate era John Churchill, I Duce de Marlborough, al cărui șef adjunct era Prințul Eugen de Savoia, prietenul său apropiat. Forțele franceze se aflau sub conducerea Ducelui de Vendôme și a Ducelui de Burgundia, nepotul regelui Ludovic al XIV-lea al Franței. Raporturile între cei doi comandanți francezi nu erau ideale: Ducele de Vendôme, numit și "Le Grand Vendôme", era un militar capabil, cu multă experiență, în vreme ce Ducele de Burgundia, fără experiență
Bătălia de la Oudenaarde () [Corola-website/Science/331785_a_333114]
-
adjunct era Prințul Eugen de Savoia, prietenul său apropiat. Forțele franceze se aflau sub conducerea Ducelui de Vendôme și a Ducelui de Burgundia, nepotul regelui Ludovic al XIV-lea al Franței. Raporturile între cei doi comandanți francezi nu erau ideale: Ducele de Vendôme, numit și "Le Grand Vendôme", era un militar capabil, cu multă experiență, în vreme ce Ducele de Burgundia, fără experiență, 26 de ani, își datora poziția datorită faptului că era nepotul regelui Franței, și urmașul lui la tron. Ambițiile franceze
Bătălia de la Oudenaarde () [Corola-website/Science/331785_a_333114]
-
de Vendôme și a Ducelui de Burgundia, nepotul regelui Ludovic al XIV-lea al Franței. Raporturile între cei doi comandanți francezi nu erau ideale: Ducele de Vendôme, numit și "Le Grand Vendôme", era un militar capabil, cu multă experiență, în vreme ce Ducele de Burgundia, fără experiență, 26 de ani, își datora poziția datorită faptului că era nepotul regelui Franței, și urmașul lui la tron. Ambițiile franceze în Bavaria și Franconia au fost distruse după Bătălia de la Blenheim. Armata lui Marlborough era formată
Bătălia de la Oudenaarde () [Corola-website/Science/331785_a_333114]
-
Koblenz, în actuala Germanie. Astfel, cele două armate erau separate, în vreme ce armata franceză de 100000 de soldați (112 batalioane de infanterie și 216 escadroane de cavalerie) se afla deja masată la Mons. În luna iunie 1708, comandantul forțelor de coaliție, ducele de Marlborough, trebuia să obțină o victorie tactică, sau să facă juncțiunea cu trupele Sfântului Imperiu Roman, aflate sub comanda prințului Eugen, înainte de confruntarea cu inamicul. În acest moment, cei doi generali francezi au început să se certe: generalul Vendôme
Bătălia de la Oudenaarde () [Corola-website/Science/331785_a_333114]
-
inferioară. Disputa dintre cei doi comandanți francezi a fost rezolvată de Ludovic al XIV-lea, care a ordonat atacul în Flandra, astfel armata franceză a pornit spre est, spre orașul Braine-l'Alleud, punând în pericol Bruxelles și Louvain. Drept răspuns, Ducele de Marlborough și-a mutat trupele la sud de Louvain, pentru a apăra ambele orașe amenințate de avansarea trupelor franceze. Armata franceză a rămas inactivă o lună, ceea ce a permis trupelor prințului Eugen să opereze joncțiunea cu Marlborough. Cu toate
Bătălia de la Oudenaarde () [Corola-website/Science/331785_a_333114]
-
fost atacate mai întâi de o brigadă de infanterie britanică condusă de un tânăr ofițer, John Campbell, al II-lea duce de Argyll. Apoi Cadogan, la un semnal a lui Marlborough a atacat cele șapte batalioane de mercenari elvețieni ale ducelui Biron. Infanteria elvețiană a fost respinsă prompt în râu, iar escadroanele franceze au fost distruse, după care sosirea cavaleriei franceze i-a forțat pe englezi să se retragă. Atacul englez a fost condus în primul rând de escadroane Rantzau, în
Bătălia de la Oudenaarde () [Corola-website/Science/331785_a_333114]