KorAP: Find »[drukola/base=firmă & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...2505 2506 2507 ...2544 >

63,579 matches

Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286

drept canal plăților germane - contribuții substanțiale la războiul lui Hitler. În 1941-1942, 60% din industria de armament elvețiană, 40% din cea optică și 40% din industria constructoare de mașini produceau pentru nemți și erau remunerate În aur. În aprilie 1945, firma de arme ușoare Bührle-Oerlikon Încă mai producea pentru Wehrmacht arme automate. Cifrele spun totul: pe durata celui de-al doilea război mondial, banca națională a Germaniei a depus În Elveția echivalentul În aur a 1.638.000.000 de franci

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
necesare. Le-a pus condiția să negocieze și să se consulte nu numai cu Statele Unite, ci și Între ele, deoarece comerțul și schimburile prevăzute de Plan urmau să se transforme cât mai curând din bilaterale În multilaterale. A constrâns guvernele, firmele și sindicatele să imagineze Împreună metode și condiții favorabile pentru creșterea productivității. Mai presus de orice, a blocat Întoarcerea la tentațiile care năruiseră economia interbelică: subproducția, protecționismul reciproc distructiv și colapsul schimburilor comerciale. Deși administratorii americani ai Planului nu făceau

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
În termeni de proprietate, și nu de relații sociale, statul a expropriat mai Întâi acele mari companii din industrie, comerț și servicii care nu erau deja În mâini publice. Apoi a acaparat, a impozitat la sânge sau a marginalizat toate firmele cu peste 50 de angajați. În decembrie 1948, În Cehoslovacia nu mai exista nici o firmă privată cu mai mult de 20 de angajați. La aceeași dată, 83% din industria maghiară era În mâinile statului, ca și 84% din industria poloneză

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
mari companii din industrie, comerț și servicii care nu erau deja În mâini publice. Apoi a acaparat, a impozitat la sânge sau a marginalizat toate firmele cu peste 50 de angajați. În decembrie 1948, În Cehoslovacia nu mai exista nici o firmă privată cu mai mult de 20 de angajați. La aceeași dată, 83% din industria maghiară era În mâinile statului, ca și 84% din industria poloneză, 85% din cea românească și 98% din cea bulgărească. Un alt mecanism de eliminare a

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
avertizeze că rețeaua de distribuție Coca-Cola va funcționa și ca rețea de spionaj pentru americani. În editorialul din 29 martie 1950, Le Monde decreta: „Coca-Cola este Danzigul culturii europene”. Scandalul stârnit de „coca-colonizare” avea și aspecte amuzante (se zvonea că firma voia să monteze o siglă de neon În vârful turnului Eiffel...), dar sentimentele subiacente erau cât se poate de serioase. Europenii de dreapta și de stânga Împărtășeau aceleași păreri despre caracterul grosier al culturii americane - de la filme la răcoritoare - și

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
și Helmut Kohl. Acest efort de a anihila sau controla conflictele a influențat Întreaga cultură publică a Republicii de la Bonn. Legislația „pieței sociale” urmărea să reducă riscul apariției conflictelor de muncă sau politizării disputelor economice. Prin Legea Codeterminării din 1951, firmele mari din industriile cărbunelui, metalurgică și siderurgică erau obligate să includă reprezentanți ai angajaților În consiliile de conducere, procedură extinsă mai târziu la alte sectoare și În Întreprinderile mici. Guvernul federal și landurile erau active În multe dintre sectoarele economice

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
ale industriei și serviciilor. Rolul guvernului și al planificării În miracolul economic european este mai greu de măsurat. În unele locuri a părut aproape superfluu. „Noua” economie din nordul Italiei, de exemplu, Își trăgea mai toată energia din miile de firme mici - compuse din lucrători familiali care deseori lucrau și ca muncitori agricoli sezonieri - cu investiții și cheltuieli de regie scăzute, care plăteau impozite foarte mici sau nu plăteau deloc. În 1971, 80% din forța de muncă națională lucra În asociații

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
cu mai puțin - adesea mult mai puțin - de 100 de angajați. În afară de faptul că au trecut cu vederea infracțiuni fiscale, zonale, de construcție și de alte feluri, nu e limpede cum au susținut autoritățile centrale italiene eforturile economice ale acestor firme. În schimb, rolul statului a fost crucial În finanțarea schimbărilor de anvergură, care nu stăteau În puterea inițiativei individuale sau investitorilor particulari: aportul de capital nonguvernamental În Europa a fost mult timp o raritate, iar investițiile private din America nu

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
amplu Împrumut de la Banca Mondială, a investit inițial În infrastructură și dezvoltări agrare: asanarea pământului, construcția de drumuri, canalizare, viaducte etc. Mai târziu, s-a orientat către sprijinirea noilor uzine industriale. Ea a oferit stimulente - Împrumuturi, donații, scutiri de impozite - firmelor private dornice să investească În Sud; a fost vehiculul prin care agențiile de stat au fost ghidate să amplaseze 60% din noile lor investiții În Sud; În deceniile de după 1957, În treimea sudică a peninsulei fuseseră Înființate 12 „zone de

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
dar fabricat pentru piața locală În Dagenham, lângă Londra, la uzinele Ford din Marea Britanie), aspira la un nivel mai Înalt de confort - și mai târziu va apărea În versiunea cu patru uși, cum se cuvenea Angliei prospere din anii următori. Firma franceză Citroën a introdus faimosul său 2CV (inițial adresat fermierilor ce căutau o variantă mai bună sau un substitut pentru camionetă), a adăugat patru uși, capotă și scaune mobile și motorul unei motociclete de mărime medie. În ciuda acestor variații culturale

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
rădăcinile În politicile lui Albert Speer - Într-adevăr, mulți dintre tinerii directori și planificatori care au ocupat poziții Înalte În afacerile și În guvernul Germaniei de Vest postbelice au debutat sub Hitler; ei au adus comitetelor, autorităților de planificare și firmelor din RFG politici și practici favorizate de birocrații naziști. Infrastructura lumii afacerilor din Germania nu a fost afectată de război. Firmele de producție, băncile, companiile de asigurări, distribuitorii Își reluaseră activitatea la Începutul anilor ’50, aprovizionând cu produse și servicii

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
și În guvernul Germaniei de Vest postbelice au debutat sub Hitler; ei au adus comitetelor, autorităților de planificare și firmelor din RFG politici și practici favorizate de birocrații naziști. Infrastructura lumii afacerilor din Germania nu a fost afectată de război. Firmele de producție, băncile, companiile de asigurări, distribuitorii Își reluaseră activitatea la Începutul anilor ’50, aprovizionând cu produse și servicii o piață străină insațiabilă. Nici măcar marca germană constant supraevaluată nu a stânjenit progresul german. A făcut materia primă din import ieftină

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
cererea străină pentru produsele germane - acestea erau, de regulă, de mare valoare și avansate din punct de vedere tehnic și s-au vândut pe baza calității, nu a prețului. În orice caz, În primele decenii postbelice concurența era slabă: dacă firmele suedeze, franceze sau olandeze voiau un anumit tip de produs sau unealtă pentru construcții, aveau doar opțiunea de a o cumpăra din Germania și la prețul cerut. Prețurile afacerilor germane s-au menținut la un nivel scăzut datorită investițiilor susținute

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
vârstă, moștenită din anii ’30, nu voiau să creeze probleme. Rezultatele pot fi ilustrate cu exemple dintr-o singură industrie. În anii 1960, producătorii germani de mașini Își creaseră cu succes o reputație pentru calitatea construcțiilor și fiabilitatea asamblărilor, astfel Încât firme precum Mercedes-Benz În Stuttgart și BMW În München puteau vinde mașini din ce În ce mai scumpe unei piețe aproape captive, la Început acasă și apoi, treptat, În străinătate. Guvernul de la Bonn a susținut fără rețineri astfel de „campioni naționali”, exact așa cum făcuseră naziștii

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
fixat oficial de guvern era, la sfârșitul anilor ’40, de 75% din producția britanică de mașini). Prin urmare, compania a neglijat În mod deliberat controlul calității În favoarea producției rapide. Rezultatul, calitatea inferioară a mașinilor, a contat mai puțin la Început. Firmele britanice aveau o piață captivă: atât acasă, cât și În Europa, cererea depășea stocul disponibil. Iar producătorii europeni continentali nu puteau concura În volum: În 1949, Regatul Unit a produs mai multe mașini de pasageri decât restul Europei la un

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
s-a dovedit imposibil de zdruncinat. Cumpărătorii europeni au abandonat În masă mașinile britanice, de Îndată ce au avut la dispoziție alternative mai bune, produse În propria țară. Când s-au hotărât să-și Înnoiască flotele și să modernizeze liniile de producție, firmele de automobile britanice nu au avut bănci afiliate la care să apeleze pentru investiții și Împrumuturi, În manieră germană. Spre deosebire de Fiat În Italia sau Renault În Franța, ele nu s-au putut baza nici pe stat pentru a compensa impedimentul

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
mucegaiul trecutului și penalizându-i decisiv pe noii producători, potențial mai eficienți. Luate la un loc, garanția stocurilor, cererea artificial mărită pentru orice produs și presiunea politică de a acționa În maniere ineficiente din punct de vedere economic au dus firmele britanice la faliment. În 1970, producătorii europeni și japonezi le preluau piețele și Îi Întreceau În calitate și preț. Criza petrolului de la Începutul anilor ’70, intrarea În CEE și dispariția ultimelor piețe protejate (În dominioanele și coloniile britanice) au distrus

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
necalificați erau de acord cu unele revendicări, Însă dezaprobau altele. Principalele lor obiecții vizau norma extenuantă, ritmul infernal al liniilor mecanizate de producție În serie și condițiile de lucru improprii. Economia postbelică a Italiei a fost transformată de sute de firme mici de textile, chimice și construcții de mașini, ai căror angajați erau, legal și instituțional, lipsiți de apărare În fața pretențiilor patronilor. În anii ’60, statul asistențial italian era un edificiu improvizat, care avea să ajungă la maturitate abia În deceniul

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
Începuse deja În domeniul cărbunelui, fierului, oțelului și În construcția de mașini; ea s-a extins ulterior la produsele chimice, textile, hârtie și bunuri de consum. Zone Întregi au fost afectate: Între 1973 și 1981, regiunea britanică West Midlands, raiul micilor firme de construcții și uzine de automobile, și-a pierdut un sfert din forța de muncă. Zona industrială Lorena, În nord-estul Franței, a pierdut 28% din slujbele din industrie. În Lüneburg (Germania de Vest), forța de muncă industrială a scăzut În

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
sectorului de stat, gigantic și aducător de pierderi. Moncloa și acordurile următoare (ultimul a fost semnat În 1984) nu au făcut minuni. din cauza celui de-al doilea șoc al petrolului, balanța de plăți a țării s-a Înrăutățit constant; multe firme mici au dat faliment, iar șomajul și inflația au crescut În tandem, provocând un val de greve și schisme amare În interiorul sindicatelor de stânga și al Partidului Comunist, care nu voiau să poarte vina pentru costurile sociale ale tranziției spre

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-i elibereze după zeci de ani de domnie a intereselor mascate și a paraziților subvenționați care profitau de generozitatea plătitorului de impozite. Economia britanică s-a ameliorat incontestabil În timpul lui Thatcher, după un declin inițial În perioada 1979-1981. Prin eliminarea firmelor ineficiente, creșterea competiției și demoralizarea sindicatelor, productivitatea și profitul afacerilor au crescut spectaculos. Vistieria a fost umplută din nou (soluție irepetabilă, din păcate) cu banii obținuți din vânzarea bunurilor naționale. Măsura nu figura În programul inițial din 1979, iar privatizarea

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
În proprietatea sau sub controlul statului a determinat-o pe Margaret Thatcher să inaugureze un deceniu de licitații la scară națională, „eliberând” producătorii și consumatorii laolaltă. Totul - sau aproape totul - a fost supus privatizării. În prima rundă au fost vândute firmele și unitățile mai mici (În majoritate producătoare de bunuri) la care statul deținea un pachet de acțiuni parțial sau majoritar. Le-au urmat monopolurile „naturale”, precum rețeaua de telecomunicații, energia și transportul aerian, Începând cu vânzarea British Telecom În 1984

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
cele trei posturi naționale de televiziune. Au urmat marile concerne, companiile de asigurări, corporațiile chimice și farmaceutice și imensele conglomerate petroliere Total și Elf. Dar, spre deosebire de Margaret Thatcher și urmașii ei, francezii s-au ferit să vândă utilitățile publice sau firmele „strategice” precum uzina de automobile Renault (recent salvată de la faliment În 1985 printr-o uriașă infuzie de capital din partea statului). Pe piețe, ca și În grădini, francezii doreau să controleze creșterea. Ei au preferat să-și păstreze o anumită capacitate

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
printr-o uriașă infuzie de capital din partea statului). Pe piețe, ca și În grădini, francezii doreau să controleze creșterea. Ei au preferat să-și păstreze o anumită capacitate de intervenție, reținând de obicei o parte din acțiuni chiar și la firmele private. Astfel, În Franța, privatizarea Însăși a fost un proces strict reglementat - pachetele majoritare au ajuns exact la firmele și Întreprinderile pe care statul se putea baza, iar investitorii internaționali au rămas ani de zile suspicioși, cum era și normal

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
Ei au preferat să-și păstreze o anumită capacitate de intervenție, reținând de obicei o parte din acțiuni chiar și la firmele private. Astfel, În Franța, privatizarea Însăși a fost un proces strict reglementat - pachetele majoritare au ajuns exact la firmele și Întreprinderile pe care statul se putea baza, iar investitorii internaționali au rămas ani de zile suspicioși, cum era și normal. Cu toatea acestea, pentru Franța schimbările au fost vitale: țara se sincroniza din nou cu evenimentele din Europa și

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]