6,717 matches
-
numite planete terestre / planete telurice, sunt compuse în principal din roci și metal. Cele patru planete exterioare, numite giganți gazoși, sunt mult mai masive decât cele telurice. Cele mai mari două planete, Jupiter și Saturn, sunt compuse în principal din hidrogen și heliu; cele două planete mai îndepărtate, Uranus și Neptun, sunt compuse în mare parte din substanțe cu o temperatură de topire relativ ridicată (comparativ cu hidrogenul și heliu), numite "ghețuri", cum ar fi apa, amoniacul și metanul. Ele sunt
Sistemul solar () [Corola-website/Science/296587_a_297916]
-
Cele mai mari două planete, Jupiter și Saturn, sunt compuse în principal din hidrogen și heliu; cele două planete mai îndepărtate, Uranus și Neptun, sunt compuse în mare parte din substanțe cu o temperatură de topire relativ ridicată (comparativ cu hidrogenul și heliu), numite "ghețuri", cum ar fi apa, amoniacul și metanul. Ele sunt denumite „giganți de gheață” (termen distinct de cel de „gigant gazos”). Toate planetele au orbite aproape circulare dispuse într-un disc aproape plat numit plan ecliptic. prezintă
Sistemul solar () [Corola-website/Science/296587_a_297916]
-
încercări pentru a determina relația dintre aceste distanțe orbitale (de exemplu, legea Titius-Bode), dar nu a fost acceptată nicio teorie de acest fel. Soarele - ce cuprinde aproape toată materia din sistemul solar - este compus în proporție de aproximativ 98% din hidrogen și heliu. Jupiter și Saturn, care cuprind aproape întreaga materie rămasă, au în compoziția atmosferei circa 98% din aceleași elemente. Există un gradient al compoziției în sistemul solar, determinat de căldura și presiunea de radiație a luminii care provin de la
Sistemul solar () [Corola-website/Science/296587_a_297916]
-
sau nichelul, care au rămas în stare solidă în aproape toate condițiile din nebuloasa protoplanetară. Jupiter și Saturn sunt compuși în mare parte din "gaze", materiale cu puncte de topire extrem de scăzute și presiunea de vapori mare, cum ar fi hidrogenul molecular, heliul și neonul, care s-au aflat întotdeauna în fază gazoasă în nebuloasa inițială. "Ghețurile", ca apa înghețată, metanul, amoniacul, hidrogenul sulfurat și dioxidul de carbon, au puncte de topire de până la câteva sute de grade kelvin, în timp ce stările
Sistemul solar () [Corola-website/Science/296587_a_297916]
-
parte din "gaze", materiale cu puncte de topire extrem de scăzute și presiunea de vapori mare, cum ar fi hidrogenul molecular, heliul și neonul, care s-au aflat întotdeauna în fază gazoasă în nebuloasa inițială. "Ghețurile", ca apa înghețată, metanul, amoniacul, hidrogenul sulfurat și dioxidul de carbon, au puncte de topire de până la câteva sute de grade kelvin, în timp ce stările lor depind de presiunea și temperatura ambiante. Ele pot fi găsite sub formă de gheață, lichide sau gaze, în diferite locuri din
Sistemul solar () [Corola-website/Science/296587_a_297916]
-
gravitațional al unei regiuni din cadrul unui vast nor molecular. Acest nor inițial avea un diametru de mai mulți ani-lumină și a dat naștere, probabil, mai multor stele. La fel ca și majoritatea norilor moleculari, acesta era constituit, în principal, din hidrogen, mai puțin heliu și cantități mici de elemente mai grele formate în generațiile anterioare de stele. Când regiunea care avea să devină sistemul solar, denumită și nebuloasă pre-solară, a suferit un colaps, conservarea momentului cinetic a determinat-o să se
Sistemul solar () [Corola-website/Science/296587_a_297916]
-
de rece pentru a permite compușilor volatili să rămână solizi. Ghețurile care formau aceste planete au fost mai numeroase decât metalele și silicații, care formau planetele terestre interioare, permițându-le să devină destul de masive pentru a capta atmosfere mari de hidrogen și heliu, elementele cele mai ușoare și mai abundente. Resturile care nu au devenit planete s-au concentrat în regiuni ca centura de asteroizi, centura Kuiper și norul lui Oort. Modelul de la Nisa este o explicație a creării acestor regiuni
Sistemul solar () [Corola-website/Science/296587_a_297916]
-
a creării acestor regiuni, precum și a modului în care planetele exterioare s-au putut forma în poziții diferite și au migrat, ajungând să aibă orbitele lor actuale prin diverse interacțiuni gravitaționale. După 50 de milioane de ani, presiunea și densitatea hidrogenului din centrul protostelei au devenit suficient de mari pentru ca să înceapă fuziunea termonucleară. Temperatura, viteza de reacție, presiunea, precum și densitatea au crescut până când a fost atins echilibrul hidrostatic: presiunea termică a egalat forța gravitațională. În acel moment, Soarele a devenit o
Sistemul solar () [Corola-website/Science/296587_a_297916]
-
din secvența principală de stele. Vântul solar a creat heliosfera și a măturat gazul și praful rămase din discul protoplanetar în spațiul interstelar, punând capăt procesului de formare a planetelor. Sistemul solar va rămâne aproximativ așa cum îl știm astăzi până când hidrogenul din nucleul Soarelui va fi complet transformat în heliu, eveniment ce va avea loc peste 5,4 miliarde de ani. Acest lucru va pune sfârșit perioadei principale de viață a Soarelui. În acel moment, nucleul Soarelui va suferi un colaps
Sistemul solar () [Corola-website/Science/296587_a_297916]
-
Pământ va deveni nelocuibilă, zona locuibilă mutându-se la orbita lui Marte. În cele din urmă, nucleul nu va mai fi suficient de fierbinte pentru fuziunea heliului; Soarele va arde heliul pentru o fracțiune a timpului în care a ars hidrogenul din nucleu. Soarele nu este destul de masiv pentru a începe fuziunea elementelor mai grele, și reacțiile nucleare din nucleu vor scădea. Straturile sale exterioare vor fi ejectate în spațiu, lăsând în urmă o pitică albă, un obiect extraordinar de dens
Sistemul solar () [Corola-website/Science/296587_a_297916]
-
roșii, sunt comune, reprezentând 85% din totalul stelelor din galaxie. Unele dovezi sugerează că poziția Soarelui în secvența principală poate înseamna că acesta se află la mijlocul ciclului de viață al unei stele, pentru că nu și-a consumat încă rezerva de hidrogen folosit pentru fuziunea nucleară. Soarele devine tot mai luminos; mai devreme în evoluția sa, luminozitatea era doar 70% din cea actuală. Soarele face parte din populația I de stele; a luat naștere în faza târzie a evoluției universului și astfel
Sistemul solar () [Corola-website/Science/296587_a_297916]
-
mai luminos; mai devreme în evoluția sa, luminozitatea era doar 70% din cea actuală. Soarele face parte din populația I de stele; a luat naștere în faza târzie a evoluției universului și astfel conține mai multe elemente mai grele decât hidrogenul și heliul (numite „metale”, în context astronomic) decât stelele mai vechi ce fac parte din populația a II-a. Elementele chimice mai grele decât hidrogenul și heliul s-au format în nucleele stelelor vechi care au explodat, așadar prima generație
Sistemul solar () [Corola-website/Science/296587_a_297916]
-
în faza târzie a evoluției universului și astfel conține mai multe elemente mai grele decât hidrogenul și heliul (numite „metale”, în context astronomic) decât stelele mai vechi ce fac parte din populația a II-a. Elementele chimice mai grele decât hidrogenul și heliul s-au format în nucleele stelelor vechi care au explodat, așadar prima generație de stele a trebuit să dispară pentru ca universul să se poată îmbogăți cu aceste elemente. Stelele mai vechi conțin mai puține metale, în timp ce stelele născute
Sistemul solar () [Corola-website/Science/296587_a_297916]
-
planete exterioare sau giganții gazoși (uneori numite planete joviene), dețin împreună 99% din masa care orbitează în jurul Soarelui. Jupiter și Saturn au, fiecare, o masă de zeci de ori mai mare decât cea a Pământului și sunt formate preponderent din hidrogen și heliu; Uranus și Neptun sunt mai puțin masive (având sub 20 de mase terestre) și sunt compuși mai mult din ghețuri. Din această cauză, mulți astronomi cred că ei fac parte dintr-o categorie aparte, „giganții de gheață”. Toți
Sistemul solar () [Corola-website/Science/296587_a_297916]
-
prezintă o umiditate accentuată, inundabilitate, o cantitate în general mare ori măcar semnificativă de materii organice aduse de valuri sau de origine locală. De obicei materiile organice se află în descompunere, formând depozite cu miros de metan și sulfură de hidrogen. Flora este formată mai ales din anumite forme de alge - rar licheni cu rezistență la variații de mediu și hidrofile. Cu o frecvență mai redusă se întâlnesc și angiosperme, mai ales în partea dinspre uscat a etajului supralitoral. Pe lângă bacterii
Marea Neagră () [Corola-website/Science/296856_a_298185]
-
În Marea Neagră, din cauza euxinismului, nu există etajele batial, abisal și hadal, apele adânci fiind anoxice. De la o anumită adâncime, apa mării nu mai conține oxigen decât în cantități neglijabile. Există totuși microorganisme care folosesc sulfat pentru oxidarea hranei și produc hidrogen sulfurat și dioxid de carbon. Ele formează un biosistem anaerob care se apropie tot mai mult de suprafață. Biologii se tem că Marea Neagră ar putea deveni o mare moartă, sulfuroasă. Numărul delfinilor a scăzut de la 1,5 milioane de exemplare
Marea Neagră () [Corola-website/Science/296856_a_298185]
-
din trei părți: Partea solida a cometelor este formată dintr-un nucleu mic, întunecat, construit din compuși organici și gaz înghețat (având o temperatură de -270 °C). Printre compușii organici se pot numără monoxid de carbon, metanol, etanol, cianura de hidrogen și etan. Diametrul nucleului la intrarea cometei in sistemul solar poate fi de la 100m până la 40 km, având o masă de ordinul 10^-9 mase terestre. Atunci când cometa se află la distanță mare față de Soare, nucleul are temperaturi foarte scăzute
Cometă () [Corola-website/Science/298255_a_299584]
-
soluție salină (conductoare) și obținând astfel curent electric, infirmând teoria lui Galvani. Pila voltaică marchează o epocă în teoria fizicii, ca și în aplicațiile știintei puse în slujba omenirii. Aceasta a permis realizarea electrolizei apei (descompunerea apei în oxigen și hidrogen pur cu ajutorul curentului electric continuu furnizat de pila voltaică) de către A. Carlisle și W. Nicholson în 1800, apoi a separării sodiului (Na) și potasiului (K) din sărurile lor, de către Sir Humphry Davy în 1807, și în sfârșit a descoperirii efectului
Alessandro Volta () [Corola-website/Science/298287_a_299616]
-
neutronul sunt cele mai bine cunoscute) sunt formate din combinații de quarkuri. Aceste particule sunt clasificate în două mari categorii: mezonii (formați din două quarkuri) și barionii (formați din trei quarcuri, cum sunt protonul și neutronul). Protonul (nucleul atomului de hidrogen) este format din doua quarcuri "up" și un quark "down" (uud). Neutronul, partenerul neutru al protonului în formarea nucleelor mai grele, este format din trei quarcuri, doi quarcuri down și un alt quarc up: udd. Astfel, sarcina protonului este u
Quarc () [Corola-website/Science/298330_a_299659]
-
caracteristici precum densitate, grosime, transparență și altele. Procesele de formare a atmosferei sunt legate de compoziția ei chimică, care la rândul ei a influențat procesele climatice. În urmă cu 4,56 miliarde de ani, când s-a format globul pământesc, hidrogenul (H) și heliul ( He) erau deja prezente. Ulterior, datorită densității și greutății specifice scăzute a acestor două gaze, ele nu au mai putut fi atrase și reținute de planetă, disipându-se treptat în spațiul cosmic. Datorită răcirii lente a Terrei și
Atmosfera Pământului () [Corola-website/Science/298340_a_299669]
-
fost aduse la suprafață diverse gaze, care rezultaseră din reacțiile chimice ale straturilor interne. De la aceste procese a luat naștere o atmosferă cu o compoziție de circa 80% vapori de apă, 10% de dioxid de carbon și 5 până la 7% hidrogen sulfurat. Această combinație de gaze poate fi și astăzi întâlnită în emanațiile și erupțiile vulcanice. Lipsa precipitațiilor din acea perioadă de formare se explică prin faptul că în ciuda prezenței apei, inclusiv în stare de vapori de apă, suprafața fierbinte a
Atmosfera Pământului () [Corola-website/Science/298340_a_299669]
-
În această perioadă s-au format, foarte probabil, mările și oceanele. Radiația ultravioletă intensă a determinat o descompunere fotochimică a moleculelor de apă, a metanului și a amoniacului, astfel acumulându-se dioxid de carbon și azot. Gazele mai ușoare, precum hidrogenul și heliul, au urcat în straturile superioare ale atmosferei, ulterior disipându-se în spațiul cosmic, pe când gazele mai grele, ca de ex. dioxidul de carbon, s-au dizolvat în mare parte în apa oceanelor. Azotul, inert din punct de vedere chimic
Atmosfera Pământului () [Corola-website/Science/298340_a_299669]
-
și măsurarea optică a temperaturii descărcărilor electrice a finalizat-o în anul 1947. Între timp a început să predea fizica la Institutul energetic din Moscova. În anul 1948 Igor Tamm l-a inclus în grupul creat pentru construirea bombei cu hidrogen. A contribuit masiv la construcția bombei cu hidrogen sovietice, testate la 12 august 1953. Împreună cu academicianul Tamm, lucrează la instalația Tokamak, menită a conduce la controlul reacțiilor termonucleare. A mai făcut cercetări privind radiația cosmică. Din căsătoria cu Klavdia Alexeevna
Andrei Saharov () [Corola-website/Science/298338_a_299667]
-
finalizat-o în anul 1947. Între timp a început să predea fizica la Institutul energetic din Moscova. În anul 1948 Igor Tamm l-a inclus în grupul creat pentru construirea bombei cu hidrogen. A contribuit masiv la construcția bombei cu hidrogen sovietice, testate la 12 august 1953. Împreună cu academicianul Tamm, lucrează la instalația Tokamak, menită a conduce la controlul reacțiilor termonucleare. A mai făcut cercetări privind radiația cosmică. Din căsătoria cu Klavdia Alexeevna Vihireva (1943), în anul 1949 i s-a
Andrei Saharov () [Corola-website/Science/298338_a_299667]
-
lui Saharov îi aparține ideea (încă neverificată experimental) preîntâmpinării ravagiilor cutremurelor prin fărâmițarea rocilor tari din focarul cutremurului cu microexplozii nucleare. În anul 1953 i-a fost decernat gradul științific de doctor, iar după încercarea cu succes a bombei cu hidrogen a fost ales academician. Printre colaboratorii apropiați ai lui Saharov în această perioadă au fost Igor Tamm, Yakov Borisovici Zeldovici, Iuliu Borisovici Hariton. În anul 1965 a publicat prima lucrare serioasă în domeniul cosmologiei, în care a explicat formarea stelelor
Andrei Saharov () [Corola-website/Science/298338_a_299667]