12,606 matches
-
apartament. Bătăile inimii mi s-au accelerat. Eram îngrijorată că trebuie să suport priveliștea omniprezentei sale uniforme de „Sloane la joacă“ acoperindu-i statura atrăgătoare, dar, în schimb, purta pantaloni albi de in și ceva asemănător unui pulover de cricket, alb cu dungi mari albastre la gât. Nu era desprins din fanteziile mele, dar arăta foarte bine în hainele alea. Și mai avea și un șorț în jurul taliei. —Bună, a spus. Părea că urma să mă sărute, dar sticlele de vin
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2162_a_3487]
-
interioară pe care numai un suflet profund meditativ o poate avea în fața nimicniciilor acestei lumi. În unele dimineți vine și se ghemuiește lângă el, pe treptele fostei berării, un orb, și el bătrân, cu o manta veche, soldățească. Bastonul lui alb, agățat de grilajul ușii, pare un ciudat semn de atenționare, de avertisment sau, de ce nu, de îndemn spre a pătrunde într-un ținut îmbibat de amintiri, de umbre, de clipe zburătăcite și de felurite avânturi prăbușite. Bătrânul orb cântă dintr-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
încă nu se găsește, îl va prinde, va face ce trebuie să facă și „gata, s-a terminat, de data asta o să mor de-adevăratelea“. Uneori o văd cu fața vopsită, ca în dansurile cu măști tribale, rituale. Dată cu alb pe obraji și pe gât și doar în jurul ochilor și al gurii cu alte culori, albastru sau roșu, de obicei. Nu intră în discuție cu nimeni, vorbește întruna, amestecând cuvinte, trecând cu pași rari, înceți, oprindu-se în fața vitrinelor, contemplându
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
o putere nevăzută și să mă piardă în tăriile fără seamăn ale uitării, ale neștiinței, ale înstrăinării. Să-mi rămână doar atotputernicia neștiinței și izbeliștea unui țărm pe care să mă tot pierd într-o mereu deschisă depărtare. Troienit de alb, în alba depărtare a niciundelui... Dimineți în care m-aș fi vrut un imens fluture pornit în maiestuoase rotocoale spre înalt, spre un mereu îndepărtat și chemător senin, robit plutirii, încât aproape că a și uitat că zboară, că-i
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
alee. „De-acolo n-ai perspectivă bună“, mi-a spus, arătând spre banca mea. M-am dus pe banca aceea, lângă tatăl meu. Odată cu mine s-a așezat, nu departe de noi, un bătrân orb. Și-a pus bastonul lui alb pe genunchi, a scos o muzicuță și a prins să cânte, tărăgănat, molcom, o melodie înceată, duioasă, parcă doar anume pentru veverița care tocmai traversa aleea și care, pentru o clipă, oprită, s-a ridicat sprijinită în coadă să privească
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
al clipelor care tot veneau, și veneau, și veneau, încărcate întruna de minunile zădărniciei. Abia acum, când coborârea îngheață jocul amăgitoarei vipii, când în depărtarea drumului nu se mai văd nălucile jucându-și chemările, când crivățul doar flutură în fața mea albe marame, gândul că acolo, pe banca din fața băncii mele din parcul prin care trec aproape zilnic, a rămas și mă așteaptă tatăl meu de fum și umbre, gândul că această coborâre de fapt spre el zorește mă face să nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
însumi, mi-a fost dat să văd un orb, undeva parcă la capăt de Lume, între ape, sălcii și stufăriș. Cânta uitat, ca vrăjit de ceea ce numai lui i se dezvăluia, la o muzicuță, sprijinit de o salcie. Bastonul lui alb, semn al poverii, atârnat de un ram al salciei, se legăna sub pale de vânt, de parcă un metronom tăcut măsura pașii nemărginirii care în acele clipe trecea tocmai prin ținutul acela uitat, îndepărtat. Venisem cu gând tulbure să sfârșesc în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
unde avea să pășească, de la poartă până în altar, apoi în jurul bisericii pe care a ocolit-o de trei ori cu alaiul după el, fâșii lungi de pânză albă. Părea că ninsese în plină vară, mă minunam eu copilărește de atâta alb răspândit în curtea bisericii noastre. Acum, în curtea bisericii aceleia, întârziind întoarcerea la Ester, îmi împlântam pașii în zăpada reavănă, mergând împleticit, ocolind zidirea, de parcă eu însumi eram un fel de episcop care oficiam, sub fulgi și în părăsirea acelei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
să urlu... 34tc "34" ...Am urlat o săptămână? O lună? Habar nu am. Mai mult ca sigur că urletul a fost totuși ieri-noapte. Ningea, parcă. Ninge și acum. De aici, de la fereastra rezervei mele, nu văd decât un pustiu de alb. Nu știu cum au aranjat decorul, peisajul, cum le-au potrivit în așa fel că nu se vede nici un copac, nici o casă, nici un desen de munte. Un cât de firav contur, să dea profunzime spațiului nesfârșit în care m-au aruncat. Doar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
aranjat decorul, peisajul, cum le-au potrivit în așa fel că nu se vede nici un copac, nici o casă, nici un desen de munte. Un cât de firav contur, să dea profunzime spațiului nesfârșit în care m-au aruncat. Doar alb, monoton alb, alb revărsat până în orizont, totul într-un pustiu de alb. Doar fulgii, mai mult ghiciți în materialitatea lor, zburătăcesc în chenarul ferestrei. Unii parcă se opresc o clipă, mă cercetează, îmi zâmbesc, își scot și-mi arată limba, fac fel
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
decorul, peisajul, cum le-au potrivit în așa fel că nu se vede nici un copac, nici o casă, nici un desen de munte. Un cât de firav contur, să dea profunzime spațiului nesfârșit în care m-au aruncat. Doar alb, monoton alb, alb revărsat până în orizont, totul într-un pustiu de alb. Doar fulgii, mai mult ghiciți în materialitatea lor, zburătăcesc în chenarul ferestrei. Unii parcă se opresc o clipă, mă cercetează, îmi zâmbesc, își scot și-mi arată limba, fac fel și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
că nu se vede nici un copac, nici o casă, nici un desen de munte. Un cât de firav contur, să dea profunzime spațiului nesfârșit în care m-au aruncat. Doar alb, monoton alb, alb revărsat până în orizont, totul într-un pustiu de alb. Doar fulgii, mai mult ghiciți în materialitatea lor, zburătăcesc în chenarul ferestrei. Unii parcă se opresc o clipă, mă cercetează, îmi zâmbesc, își scot și-mi arată limba, fac fel și fel de ghidușii, zănatici, nepăsători. Am încercat să deschid
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
ori fereastra, să prind un astfel de fulg, să-l privesc în ochii lui adânci și să-l întreb ce mi s-a întâmplat, ce s-a întâmplat și cu Lumea, de s-a retras toată în nesfârșitul pustiu de alb al niciundelui. De ce m-au închis și pe mine în nesfârșirea de alb... Cerceveaua este înțepenită. Am întrebat-o pe doamna care îmi aduce hârtiile de ce este înțepenită fereastra și ea nu a știut ce să-mi răspundă. Sau nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
lui adânci și să-l întreb ce mi s-a întâmplat, ce s-a întâmplat și cu Lumea, de s-a retras toată în nesfârșitul pustiu de alb al niciundelui. De ce m-au închis și pe mine în nesfârșirea de alb... Cerceveaua este înțepenită. Am întrebat-o pe doamna care îmi aduce hârtiile de ce este înțepenită fereastra și ea nu a știut ce să-mi răspundă. Sau nu a vrut. La multele întrebări pe care le puneam până mai nu demult
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
care le puneam până mai nu demult nu-mi răspundea. Ridica din umeri și îmi spunea doar să am încredere, că totul merge bine. Am renunțat să mai întreb. Mi-e bine că am foile astea. De câte ori vine doamna în alb îmi aduce hârtii. Albe și ele. Îmi închipui că le rupe din albul de afară. Îmi place să scriu pe ele. Am voie să scriu orice, oricât, chiar și noaptea târziu. Scriu ce vreau, fără să mă gândesc la altceva
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
și îmi spunea doar să am încredere, că totul merge bine. Am renunțat să mai întreb. Mi-e bine că am foile astea. De câte ori vine doamna în alb îmi aduce hârtii. Albe și ele. Îmi închipui că le rupe din albul de afară. Îmi place să scriu pe ele. Am voie să scriu orice, oricât, chiar și noaptea târziu. Scriu ce vreau, fără să mă gândesc la altceva decât la scris. Îmi place acum, de exemplu, scriind, să mă văd rămas
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
V.V. Era în mine. Mai precis, simțeam că eu sunt în ea. O văzusem aproape, rând cu rând, în dusul molcom al tramvaiului. Și am scris-o. Citind-o acum, în nepăsarea clipelor de acum, și ele albe, nesfârșit de albe și fără de gând, simt cum se luminează parcă și noaptea aceea de demult. Fata cu ochelari încă șovăie cu tortul ei în mână. Dar acum o văd intrând. Ducându-se, parcă dezorientată, într-o direcție aiurea, apoi revenindu-și, găsind
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
orb din capătul vagonului care, rezemat de bara metalică a geamurilor din spate, cânta la muzicuță un cântec știut de mine, auzit și altă dată, fără a-mi mai putea aminti acum când și unde îl mai ascultasem. Bastonul lui alb, agățat de bara metalică, se balansa în legănarea tramvaiului, lovind sacadat peretele metalic, de parcă ar fi cadențat dusul cântecului, dusul nostru. Sau poate Moartea urcase nu demult, cu două stații în urmă, odată cu femeia aceea tânără care se așezase lângă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
anoste. Pe hol era o masă de scris din lemn vechi, așezată cu fața spre panorama cu turnurile catedralei. Pe ea zăceau mașina Underwood pe care și-o cumpărase din avansul lui Cabestany și două teancuri de foi, unul În alb și celălalt scris pe ambele fețe. Julián Împărțea apartamentul cu un imens motan alb pe nume Kurtz. Felina mă privea bănuitoare de la picioarele stăpînului, ascuțindu-și ghearele. Am numărat două scaune, un cuier și mai nimic altceva. Restul erau cărți
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
ar fi temut să nu piardă orașul pe măsură ce Îl străbătea. La jumătatea drumului, mi-a luat mîna și a sărutat-o fără să spună nimic. Mi-a ținut-o pînă cînd am coborît. Un bătrîn care Însoțea o fetiță În alb ne privea zîmbind și ne-a Întrebat dacă eram logodiți. Era deja noapte cînd am apucat-o pe strada Román Macaya, În direcția vilei familiei Aldaya de pe bulevardul Tibidabo. Cădea o ploaie fină care arginta zidurile mari de piatră. Am
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
Pardesiul și pantofii mei erau pe un scaun. O lumină purpurie pătrundea pe fereastră, Împodobită cu reflexe irizate. M-am Îndretat spre balcon și am văzut că ningea În continuare. Acoperișurile unei mari părți din Barcelona se zăreau Împestrițate cu alb și stacojiu. În zare se deslușeau turnurile școlii industriale, ca niște ace prin ceața aprinsă de ultimele raze de soare. Geamul era presărat cu promoroacă. Am scris pe sticlă, cu degetul arătător: Mă duc după Bea. Nu veni după mine
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
le dăruiască o cunună de ” Nu mă uita”, să râdă cerului, apelor și văzduhului, să treacă ca o libelulă de abia atingând pământul ca în alte lumi necunoscute. Steluța are în ea setea izbânzii. Va reuși să se cunune cu albul din răsăritul florilor, cu dulceața din surâsul primăverii, va dărui celor săraci daruri și bucurii, îi va mângâia pe frunte, îi va săruta și îi va mulțumi. Când trece Steluța, parcă trece suflarea gândului neîntinat, creasta urcării, șoapta adierii. Ea
STELUŢA. In: Cartea binelui : poezie şi proză : antologie by Sanda Sfichi () [Corola-publishinghouse/Imaginative/544_a_724]
-
și făcând, la fiecare zdrăngănit de roți, În ochii nostalgic deschiși ai călătorilor, loc unui alt peisaj care urma să se deruleze mai Întâi În față, apoi În urmă și iar În urmă, pierind În depărtări. Îmbrăcat În costumul lui alb, doctorul Noimann stătea cu fruntea lipită de geam, privind la toată această lume agitată ce se Închega și destrăma În spatele său, asemenea unei pânze uriașe de păianjen În care erau prinse din loc În loc nu insecte, ci genți, fuste, costume
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2337_a_3662]
-
În fața ochilor Îi apăreau figuri și semne stranii, care Îl nelinișteau. „Prin urmare”, conchise el, „suntem pe cale de a o lua din nou pe arătură...” Arătarea postată dinaintea sa Își schimbase ușor Înfățișarea. Trăsăturile feței se lățiră, iar tenul, din alb, se făcuse acuma stacojiu... „Iată că băutura și-a făcut efectul. Nimeni nu-i imun”, gândi medicul. Între timp, piciorul căpătase o statură impozantă. Dacă la Început Noimann Îl privea de sus În jos, acum rolurile se schimbaseră... „Ia uită
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2337_a_3662]
-
aproape mortuară. Ciuciți pe locurile lor de pe bagaje sau pe scaune, călătorii păreau acoperiți de un lințoliu alb ca neaua. Chiar și omul pe care Noimann Îl confundase cu Oliver Își trăsese peste pardesiul său murdar un halat de un alb imaculat. Fâlfând deasupra pasarelei, corbul scoase un cârîit prelung, iar de pe acoperișul vagoanelor staționate În gară Îi răspunse un cor de cârituri. Temându-se să nu intre Într-o nouă criză, Noimann se Îndreptă spre toaletă, unde se spălă Îndelung
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2337_a_3662]