8,109 matches
-
Orașul are un climat tipic mediteranean. Orașul a fost o colonie greacă cu numele de "Neapoli" (nouă cetate). Orașul intra în scurt timp sub autoritatea română. După dispariția Imperiului Român, orașul a rezistat invaziei lombarde și va rămâne atașat Imperiului Bizantin. La finalul secolului VI, Napoli a devenit capitala a unui ducat bizantin. În 751, odată cu căderea exarhatului de la Ravenna din care se ridicase, ducatul a devenit independent. În 1030, pentru a putea face față amenințării bizantine, ducele Sergiu al IV
Napoli () [Corola-website/Science/297313_a_298642]
-
cu numele de "Neapoli" (nouă cetate). Orașul intra în scurt timp sub autoritatea română. După dispariția Imperiului Român, orașul a rezistat invaziei lombarde și va rămâne atașat Imperiului Bizantin. La finalul secolului VI, Napoli a devenit capitala a unui ducat bizantin. În 751, odată cu căderea exarhatului de la Ravenna din care se ridicase, ducatul a devenit independent. În 1030, pentru a putea face față amenințării bizantine, ducele Sergiu al IV îi găzduiește pe normanzi în orașul vasal Aversă. Normanzii nu încetează incorporarea
Napoli () [Corola-website/Science/297313_a_298642]
-
va rămâne atașat Imperiului Bizantin. La finalul secolului VI, Napoli a devenit capitala a unui ducat bizantin. În 751, odată cu căderea exarhatului de la Ravenna din care se ridicase, ducatul a devenit independent. În 1030, pentru a putea face față amenințării bizantine, ducele Sergiu al IV îi găzduiește pe normanzi în orașul vasal Aversă. Normanzii nu încetează incorporarea posesiunilor lor din Italia de Sud, iar în 1139, Roger al II-lea, primul rege al Siciliei, încorporează orașul în regatul sau. Carol al
Napoli () [Corola-website/Science/297313_a_298642]
-
Au impus toponime, hidronime și modificări fonetice și de vocabular. Nu au modificat însă caracterul fundamental al limbii române, fiind 60% latin și dominat de structura gramaticală latină. După anul 602, slavii au staționat la sud de Dunăre, în Imperiul Bizantin. Aceștia, și apoi bulgarii, au separat latinitatea din Peninsula Balcanică de cea nord-dunăreană. În dreapta fluviului, populația romanică a fost asimilată în mare parte de slavi, exceptând romanicii din zonele montane, care au primit numele de vlahi. Ulterior, au venit pecenegii
Originile românilor () [Corola-website/Science/297296_a_298625]
-
de Gruyter, Berlin-New York, 2006, p.1153-1167. Concluziile acestor lucrări au fost confirmate de "Cambridge Ancient History," ed. 2, 2005, vol. XII, p. 53 și urm. Prima mențiune documentară a românilor datează din anul 980 într-o scrisoare a împăratului bizantin Vasile al II-lea Macedoneanul, unde sunt menționați vlahii. Următoarea menționare datează din 1020, într-un act emis de același împărat. Împăratul Constantin VII Porfirogenetul a amintit de așezarea slavilor în Balcani, înfățișând întrepătrunderea lumii slave cu cea românească, numindu
Originile românilor () [Corola-website/Science/297296_a_298625]
-
că s-au revoltat împotriva bizantinilor și s-au retras în Epir, Macedonia și Grecia. Lucrarea să a avut o difuzare restrânsă și a fost pusă în circulație târziu. Ioan Kynnamos, secretar al împăratului Manuel Commenul, a descris o campanie bizantină împotriva maghiarilor în 1167, în care cronicarul afirmă că vlahii sunt coloni veniți demult din Italia. După formarea Țaratului Vlaho-Bulgar, originea română a vlahilor a fost dezbătută între Papa Inocențiu al III-lea și Țarul Ioan Asan I în anii
Originile românilor () [Corola-website/Science/297296_a_298625]
-
surse sunt strămutarea unor populații romanice din nord-vestul peninsulei balcanice (deci din Panonia de sud) înspre est, din ordinul dat de un han avar (așadar, înainte de venirea ungurilor în Panonia) și un schimb de populație din anul 976 între Imperiul Bizantin și regatul cehoslovac al Moraviei Mari, relatat de cronicarul bizantin Ioan Skylitzes : alungați de împăratul Vasile al II-lea căruia i se opuseseră, ""Vlahii"" din valea Margăi au fost stabiliți în Vlahia moravă, fiind înlocuiți în locurile lor de baștină
Originile românilor () [Corola-website/Science/297296_a_298625]
-
deci din Panonia de sud) înspre est, din ordinul dat de un han avar (așadar, înainte de venirea ungurilor în Panonia) și un schimb de populație din anul 976 între Imperiul Bizantin și regatul cehoslovac al Moraviei Mari, relatat de cronicarul bizantin Ioan Skylitzes : alungați de împăratul Vasile al II-lea căruia i se opuseseră, ""Vlahii"" din valea Margăi au fost stabiliți în Vlahia moravă, fiind înlocuiți în locurile lor de baștină cu Sârbi albi care denumiră râul și valea : Morava (în
Originile românilor () [Corola-website/Science/297296_a_298625]
-
s-a vorbit la nord de "linia Jiřeček" până la limita extrem nordică a transhumanței păstorilor romanici, limită care până în secolul XI est imposibil de determinat cu precizie, dar istoricii presupun că includea cea mai mare parte a actualei Românii. Cronicarii bizantini Teofan Spovednicul și Teofilact din Simocatta atestează că în sec. VI, populația romanică era prezentă în imperiu. Astfel, continuitatea populației latinofone din bazinul Dunării de Jos este atestată, chiar dacă nu i se poate defini o arie de răspândire precisă și
Originile românilor () [Corola-website/Science/297296_a_298625]
-
numindu-l Novo Comun. Cneo Pompeio Strabon a ridicat orașil la rangul de municipiu; Scipio și Cezar au favorizat afluența de populații. În 452 e.c., Como a fost devastat de hunii lui Atila, dar repede a fost restaurat de generalul bizantin, Narset, pe timpul războiului gotic / goților (535-553). Mai apoi, francii au ridicat orașul la rangul de contee (teritoriul, reședința unui conte) și în felul acesta a crescut în importanță mai ales prin grija episcopilor din dieceza lui, dieceză instituită chiar din
Como () [Corola-website/Science/297324_a_298653]
-
fiind slavă sau ariană. Cea mai răspândită dintre aceste teorii afirmă că strămoșii croaților sunt un trib slav cunoscut sub numele de „Croații Albi” care între secolele V-VII au migrat din regiunea Silezia (Polonia de astăzi), la solicitarea împăratului bizantin Heraclius (610-641) de a coloniza coasta Dalmației, care fusese masiv depopulată în urma invaziilor popoarelor migratoare, intenția împăratului fiind ca astfel să întărească apărarea acestei frontiere a imperiului în fața puternicului Regat Avar. Cu timpul, noii sosiți au intrat în contact cu
Croația () [Corola-website/Science/297268_a_298597]
-
zilele noastre), datând din secolul III e.n. Aceste inscripții conțin trei nume proprii, care au fost interpretate ca având legătură cu etnonimul „croat”: Χορούαθ[ος], Χοροάθος și Χορόαθος (Horoúathos, Horoáthos și Horóathos). Conform lucrării "De Administrando Imperio" scrisă de împăratul bizantin din secolul al X-lea Constantin al VII-lea, „croații albi” ajunseseră în Croația de astăzi la începutul secolului al VII-lea, dar afirmația aceasta este contestată și alte ipoteze datează evenimentul în secolele al VI-lea și al IX
Croația () [Corola-website/Science/297268_a_298597]
-
un coif pe care se află acvila valahă. Ducații de tipul al II-lea au pe avers stema dinastică a lui Mircea, timbrată cu un coif peste care se află stema țării, iar pe revers reprezentarea lui Mircea în costum bizantin, cu lancea în mâna dreaptă și globul crucifer în mâna stângă. Pe lângă aceste tipuri de ducați, realizați din argint, a fost bătută și o serie redusă din aramă amestecată cu argint. A fost emisă de asemenea și monedă măruntă, numită
Mircea cel Bătrân () [Corola-website/Science/297281_a_298610]
-
Radu I înființează (fie din motive politice, fie la îndemnul soției sale) prima episcopie catolică de pe teritoriul țării, la Argeș. Nu se știe unde se afla clădirea episcopatului, întrucât bisericuța Sân Nicoară, luată în discuție, avea o arhitectură de factură bizantină, iar pe la 1788 încă se mai slujea acolo în legea Răsăritului. Întâiul episcop catolic a fost italianul Nicolae Antonii. Tot în vremea lui Radu I, ca replică a mitropoliei ortodoxe de Severin, Papa Urban al VI-lea l-a numit
Mircea cel Bătrân () [Corola-website/Science/297281_a_298610]
-
smălțuită de la curtea domnească scrie „[Io]an a scris în luna martie 8 zile”), și cahlele de sobă având reprezentați cavaleri în zale, descoperite la Târgoviște. Figurile reprezentate pe vasele de ceramică sunt diverse: oameni, animale, etc. Într-o povestire bizantină ("„Călătoria lui Mazaris în iad”", 1415) se arată cum un grup de artiști greci, veniți în Țara Românească din motive comerciale, au fost primiți foarte bine de către „prea mărinimosul voievod”. Ca operă arhitecturală, din vremea lui Mircea datează numai biserica
Mircea cel Bătrân () [Corola-website/Science/297281_a_298610]
-
oriunde se ducea acesta, căci ei cunoșteau formulele juridice consacrate. D. P. Bogdan considera că "„formularele hrisoavelor slavo-române în totalitatea și armonizarea lor sunt un produs propriu spiritului românesc al epocii, impregnat de mediul slav, elementele componente importate din mediul bizantin prin intermediul sud-slav și din mediul apusean prin intermediul sârb sau ungaro-latin, modelându-se după nevoile cancelariei muntene”". Aceasta înseamnă mai multă precizie, simplificare și prezența mai multor elemente juridice față de corespondentele sârbe sau bulgare. În ipostază tânără, Mircea se regăsește în
Mircea cel Bătrân () [Corola-website/Science/297281_a_298610]
-
alături de doamna Mara, însă fără fiul Mihail. La Cozia, în paraclis (sau bolniță, cum mai e cunoscut), Mircea apare cu părul netăiat și o coroană similară străbunicului său Basarab I. Costumul său este bine detaliat, pieptarul prezentând patru vulturi bicefali bizantini ce semnifică rangul de despot al voievodului. Pantalonii sunt strâmți, iar încălțămintea are vârful ascuțit. Alături de el se află Mihail, foarte tânăr. Portretul din biserica mare a mănăstirii Cozia a fost refăcut în timpul domniei lui Neagoe Basarab, după vechiul model
Mircea cel Bătrân () [Corola-website/Science/297281_a_298610]
-
navală a Europei timp de 800 de ani, a fost și este cunoscută și sub următoarele nume: "Republică Sfanțului Marcu" ("La Repubblica di Sân Marco"), "Republică Leului" ("La Repubblica del Leone"), "Prealuminata" ("Serenissima") etc. Așezată la granița culturală cu Imperiul Bizantin, Veneția și-a dezvoltat un puternic spirit de independență care a dus la formarea unui oraș stat. Conducătorul politic era dogele (din latinescul "dux"), teoretic ales pe viață, dar în practică, în special în primele secole de existență a comunității
Veneția () [Corola-website/Science/297320_a_298649]
-
ostrogoților există mărturia istoricului român Cassiodor despre această îndeletnicire a lor. Odată cu sosirea patriarhului Paulinus din Aquileia în Grado, în anul 568, se bun bazele unei organizări locale. În 697 se înființează oficiul de doge, probabil de către reprezentantul curții imperiale bizantine din Ravenna. Populația de pescari din Torcello, Malamocco și Olivolo va reuși, printr-o revoltă din 726, să impună alegeri libere ale dogilor. Reședința originară a dogilor se află în Malamocco, pe Lido. După cucerirea Ravennei de către longobarzi localitatea devine
Veneția () [Corola-website/Science/297320_a_298649]
-
dei Frari. Veneția este bogată în biserici (124) de la stilul romanic (biserică Sân Zaccaria) până la baroc. Simbolul Veneției ca oraș și pe vremuri că republica este Bazilica Sfanțul Marcu ("Basilica di Sân Marco"), care a avut ridicat inițial în stil bizantin altarul pentru moaștele Sfanțului Marcu Evanghelistul, cât și biserica Palatului Ducal. În anii 976 până în 1094 a fost o biserică după modelul de la Constantinopol. Mai devreme s-a ridicat bazilica pe Torcello, Santa Maria Assunta. Din secolul al VII-lea
Veneția () [Corola-website/Science/297320_a_298649]
-
este evidențiata Sân Maurizio. În Veneția, un palat este în general denumit "Casă" (abreviat "Că′"). Au existat doar două palate din oraș care au fost desemnate ca atare: Palatul Dogilor ("Palazzo Ducale") și reședința Patriarhilor Veneției. Din așa-numitele palatele bizantine mai există doar câteva și acestea au fost în mare parte în secolul al XIX-lea modificate. Un aspect bun din secolul al XIII-lea îl dă palatul Fondaco dei Turchi, edificiu ridicat probabil în secolul al XIII-lea, este
Veneția () [Corola-website/Science/297320_a_298649]
-
Lacului Aral, întemeiat în jurul anului 400 d.Hr. Câteva decenii mai târziu, probabil în perioada domniei regelui Kawad I al Persiei (488-531), hazarii ating Caucazul, unde se asociază probabil tribului turcic al sabirilor ("turcii siberieni"). Denumirea "akațir" menționată de cronicari bizantini, pentru un grup etnic din federația hunilor, este probabil o adaptare a denumirii "akhazar" („hazar alb”). După distrugerea hanatului heftalit de către împăratul bizantin Iustinian I (527-565) în jurul anului 560, hazarii se deplasează spre vest, stabilindu-se pe teritoriul actualului Daghestan
Hazar () [Corola-website/Science/297329_a_298658]
-
ating Caucazul, unde se asociază probabil tribului turcic al sabirilor ("turcii siberieni"). Denumirea "akațir" menționată de cronicari bizantini, pentru un grup etnic din federația hunilor, este probabil o adaptare a denumirii "akhazar" („hazar alb”). După distrugerea hanatului heftalit de către împăratul bizantin Iustinian I (527-565) în jurul anului 560, hazarii se deplasează spre vest, stabilindu-se pe teritoriul actualului Daghestan. Principalele centre de putere se aflau în Balangar pe Sulak și în Samandar, în zona Terek. Aici intră în uniune cu o serie
Hazar () [Corola-website/Science/297329_a_298658]
-
vest, pe cursul mijlociu și inferior al fluviului Volga. Ulterior, conducătorii hazari își asumă titlul de kagan, fapt atestat în 652. După respingerea atacurilor arabe în anii 652-653, hazarii își consolidează puterea în zona Caucazului și, profitând de slăbirea Imperiului Bizantin, confruntat permanent cu atacurile arabe, își extind zona de influență până în zona Peninsulei Crimeea, la Marea Neagră. În fața pericolului comun reprezentat de atacurile arabilor, hazarii își ameliorează relațiile politice cu Bizanțul și participă alături de bizantini la diferite campanii împotriva arabilor. Expresia
Hazar () [Corola-website/Science/297329_a_298658]
-
Kozarî", ai cărui locuitori instruiți i-au propus principelui kievean Vladimir I (980-1015) trecerea la iudaism. Însuși toponimul Kiev este probabil de origine hazară. Numărul comunităților iudaice din statul kievean rus a crescut și datorită imigrării evreilor originari din Imperiul Bizantin, în timpul împăratului Romanos I Lakapenos (920-924), din cauza persecuțiilor la care au fost supuși. În cadrul unui proces istoric, care debutează spre mijlocul secolului al IX-lea și se termină în primele decenii ale celui următor, rolul hanului începe să fie limitat
Hazar () [Corola-website/Science/297329_a_298658]