9,277 matches
-
autoportretul se va releva, așadar, numai prin accident. Ieșirea din cursivitatea cotidianului va avea loc printr-o fractură, prin violentarea (pe cale directă, ori prin inducție mediată) a linearității, a uniformității - prin absența asperităților, dar și prin monotonia Întâmplărilor multiplicate la nesfârșit ale existenței zilnice. Această ieșire din normă nu este asimilabilă Întotdeauna accidentului. Dar ea presupune de fiecare dată posibilitatea obiectivării autorului de jurnal. Deși ni-l imaginăm de regulă Într-o perfectă contopire cu pagina scrisă, el va fi având
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
Stendhal Își exaltă cu o Încântare plină de ifose trăsăturile fizice, el Își trasează, simultan, un contraportret. Acesta depășește În negativitate ceea ce i se părea că a câștigat În expresivitate. Exemplele care să susțină această idee se pot Înmulți la nesfârșit. Din perspectiva analizei narative, autoportretul și jurnalul intim alcătuiesc nu Întrepătrunderi ale textului, ci două registre textuale complet diferite. Punctul-cheie al acestei imposibile identități provine din impedimentul sau, cum scrie Béatrice Didier, din dificultatea „autoreprezentării fizice”13. Refugiul În autoportretul
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
am văzut În capitolul anterior de ce), nu cade pe nevăzutul cronicii zilnice a ființei care scrie. Timpul, compasul cotidian al jurnalului, nu are alt rol decât de a segmenta și a delimita un spațiu ce amenință să se Întindă la nesfârșit. Avantajul jurnalului intim, spre deosebire de șevalet, constă În faptul că el nu acoperă nuanțele, trăsăturile ori formele abia schițate, pentru a le Înlocui cu altele mai ferme: În jurnalul intim, acumularea orizontală privilegiază instituirea senzației de materialitate și de mișcare paralelă
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
retragerea În solitudine. Singurătatea din care ia naștere jurnalul intim e singurătatea eului aflat fără apărare În fața lumii. Apare e un fel de a zice: primele scrieri sunt și primele infirmări ale dogmei. În Franța, În secolul al cincisprezecelea, pe lângă nesfârșitele oscilări la nivelul formei (jurnalul-cronică, jurnalul-carnet etc.), anonimatul e una din legile de bază. Jurnalul Burghezului din Paris, În prima jumătate a acelui veac, confirmă noua regulă. Vor ieși din ea, ajutați de indecizia hypomnematelor, autori de mâna a doua
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
pentru că același timp care edifică ampla construcție o și erodează interior, o distruge. Altfel spus, principiul Însuși al scrierii jurnalului este autodistrucția 43. Dar disoluția jurnalului Înseamnă și disoluția eului. Nemaiavând un spațiu de manifestare, acesta dispare, constrâns la o nesfârșită tortură interioară. Din această cauză, misticii, marii mistici nu au scris jurnale intime: dezagregarea eului nu Îngăduie ordonarea În jurul tiraniei temporale. În cel mai bun caz (Ignațiu de Loyola, de pildă), ei scriu jurnale spirituale. Una din componentele eului este
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
adevărului subminat de timp. Prin timp, prin gestul datării, jurnalul intim pune viața În ecuație matematică. Viața ca un număr, viața ca dată calendaristică Înseamnă, pentru cel care scrie, confirmarea unei presimțiri: a intuiției că ea poate fi repetată la nesfârșit, multiplicată după legea numerelor mari. A numerelor care, și ele, dau identitate vieții. Gradele elaborării Între timpul trăirii și timpul transcrierii există, desigur, un interval care, deși infim, Își lasă amprenta asupra jurnalului. Oricât ar părea de directă, de necontrafăcută
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
Însăși absența stilului - o tehnică a omisiunii și a revenirii, a aproximării și a descrierii amănunțite. Un stil creat de presiunea conjugată a timpului și a memoriei, care nu se pot reconcilia decât negându-se și afirmându-se reciproc, la nesfârșit. Un bastion al narcisismului Desigur, jurnalul intim nu e scutit de „mediocritatea artistică a spontaneității”72. De artificiul de a te menține În zona lucrurilor pe care le trăiești, dar nu le controlezi. Singura lui justificare este, după Roland Barthes
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
dar nu și pe cele de apărare. Un text evolutiv, și nu rezolutoriu 94, fără sfârșit, producându-se În chiar clipa scrierii sale. Ca literatură, abia ca literatură, jurnalul intim acceptă orice definiție 95. Acceptă și oricâte interpretări, pentru că oferă nesfârșite posibilități de explorare a părții sale nevăzute. Ca mitologie a autenticității, ca oglindire a eului, ca depozitar al inexprimabilului, ca text potențial, ca écriture livrée au hazard, ca modalitate de exprimare paralelă, ca alternativă existențială, ca gen al incertitudinii, ca
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
povestire în povestire", imaginea oglindită a unui obiect, nu obiectul în sine, care dobândește înțeles numai prin relatările despre el29. Istoricul trebuie să înțeleagă că lucrează într-o lume de convenții, care îi limitează cercetarea 30. Există deci pericolul unui nesfârșit joc de reflectări incontrolabile 31, capabil să reducă "memoria trecutului la istoria imaginilor sale"32. Avizați sau nu de posibilele excese 33, istoricii au dovedit însă că știu să profite de potențialul analitic și discursiv al studiilor de memorie 34
Didactica apartenenţei: istorii de uz şcolar în România secolului XX by Cătălina Mihalache () [Corola-publishinghouse/Science/1404_a_2646]
-
culpa supremă reperele cronologice corespunzătoare. Nu li se întâmplă numai lor, dar copiii par întotdeauna cei mai potriviți ca să exemplifice amnezia culturală a celor din jurul lor. Dincolo de acest aparent eșec, exercițiile de rememorare produc urmări nebănuite. Auto-confirmarea prin reluări potențial nesfârșite produce efecte de real foarte stabile, informațiile astfel asimilate opunându-se categoric revizuirilor ulterioare. Experiențe personale, memorii colective Teoria lui Maurice Halbwachs, potrivit căreia nimeni nu rememorează nimic de unul singur, a devenit o axiomă a studiilor de specialitate. El
Didactica apartenenţei: istorii de uz şcolar în România secolului XX by Cătălina Mihalache () [Corola-publishinghouse/Science/1404_a_2646]
-
înțelegem din ce încrucișări s-a născut poporul român"247; a găsit astfel o modalitate ingenioasă de a menaja obsesia continuității istorice a românilor și, totodată, de a ocoli principala acuză adusă lecțiilor de istorie: că revarsă asupra cititorului șiruri nesfârșite de evenimente mediocre. În aceste pagini, grija de a evita deformările intenționate ale istoriei, așa cum s-au transmis ele prin vulgata istoriografică postbelică, este nelipsită. Astfel, problema continuității strămoșilor pe teritoriul României a fost sensibil relativizată și adusă în limitele
Didactica apartenenţei: istorii de uz şcolar în România secolului XX by Cătălina Mihalache () [Corola-publishinghouse/Science/1404_a_2646]
-
dată nu mai erau enumerate operațiuni militare, ci doar deplasarea fizică a regelui și a armatei, încheiată cu faptul că "soldații noștri intrară în capitală, împreună cu trupele franceze, care trecuseră Dunărea. Ele fură primite cu o neîntrecută căldură, cu urale nesfârșite, cu lacrimi în ochi"293. Povestea războiului, compactă până în acest punct, era deturnată de un alt fir narativ, cel al unirii: "curând după aceea, o delegație de Transilvăneni și una de Bucovineni aduseră regelui Ferdinand I hotărârea acestor două țări
Didactica apartenenţei: istorii de uz şcolar în România secolului XX by Cătălina Mihalache () [Corola-publishinghouse/Science/1404_a_2646]
-
pentru că erau încă prezente în viața lor), fiind compensate de siguranța locului de muncă, a locuinței, a unor lichidități ("aveai bani"). Școala, așa cum reiese din povestire, apare ca mediator între prezentul lor și trecutul părinților. Se știe că era un nesfârșit prilej de "prestări servicii", de la colectarea de maculatură până la spectacolele omagiale. Dar foștii elevi au uitat asta, iar copiii lor au aflat doar că "nu cerea bani". Încă o dată și foarte evident, prezentul apela, în mod preferențial, doar la trecuturile
Didactica apartenenţei: istorii de uz şcolar în România secolului XX by Cătălina Mihalache () [Corola-publishinghouse/Science/1404_a_2646]
-
necruțător, acuzând graba cu care s-au redactat aceste manuale, parada inutilă de erudiție, scrisul "în multe părți rudimentar sub aspect stilistic" și destule "neglijențe în ordonarea și organizarea materiei, cu inutile fragmentări ale acesteia, mărunțită și așa de legiunile nesfârșite de fapte". 123 Directorul editurii Sigma, Boris Singer, promitea pentru ulterioara revizuire că "vom încerca să dăm mai multă atenție personalităților istoriei naționale pentru că așa cere opinia publică, nu programa școlară" ("Adevărul" din 14 octombrie 1999, p. 15). Ceea ce s-
Didactica apartenenţei: istorii de uz şcolar în România secolului XX by Cătălina Mihalache () [Corola-publishinghouse/Science/1404_a_2646]
-
niciodată tendențioase, ci invită la reflecție după Marina Vazaca; avem de a face așadar cu un clasicism care umanizează cultura prin personalizare 13. Același eseu despre Piranesi ilustrează, după Costică Brădățan, semnificația metafizică a sfârșitului, odată ce înfățișează prizonieratul drept o nesfârșită libertate, opresivă prin chiar lipsa oricărei determinări; de asemenea, anxietatea legată de starea agonică a lumii se explică la Yourcenar printr-o grijă proprie feminității, singura în stare să înțeleagă de altfel și legătura dintre sterilitate și controlul desăvârșit al
Yourcenar by George Rousseau () [Corola-publishinghouse/Science/1102_a_2610]
-
de fapt, în afara lecturii nu există nici un text. Numai prin operația lecturii "textul se reîntoarce la text și propune o nouă lectură, o nouă scriitură", cum se întâmplă în operele parodice, exemple folosite de telqueliști spre a înfățișa o lume nesfârșită, obositoare chiar, de texte integrate într-un circuit condamnat "să plutească", după expresia teoreticianului citat, "liber". Cititorul reface, chiar dacă pe căi mai puțin ortodoxe, dictate de posibilitățile proprii, codul care transformă o operă literară într-o parodie. Textul parodic nu
Parodia literară. Șapte rescrieri românesti by Livia Iacob () [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
Tournier, care, apărând în 1967, parodiază Viața și nemaipomenitele aventuri ale lui Robinson Crusoe, publicat, în 1719, de Defoe, Tristan sau reflecții despre iubire al lui Jiři Marek, evidentă oglindă inversă a circularității mitului tristanesc... Și exemplele pot continua la nesfârșit... Cum poate fi delimitat teritoriul hipertextualității, o dată ce în secolul XX se face din ce în ce mai auzită ideea că un text e întotdeauna derivat din textele anterioare, că o operă literară e întotdeauna purtătoare imensei biblioteci din umbră? Încercând o explicație, Genette distinge
Parodia literară. Șapte rescrieri românesti by Livia Iacob () [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
O dată personajul episodic transformat în erou și "botezat" după Carol cel Mare, parodierea cu înclinații burlești a început să suscite reacții și în spiritele mai puțin erudite. Nivelul evenimențial are o structură extrem de complicată, "abracadabrantă" chiar: acțiunea se multiplică la nesfârșit, lăsând parodia să lucreze în voie. Pulci parodiază, dar și inovează, ajungând la un fel de manierism slab conștientizat. Ca și în legendă, palatinii părăsesc Parisul, dar nu pentru a răzbuna îndrăzneala lui Gano, ci pentru a "emigra" în Pagania
Parodia literară. Șapte rescrieri românesti by Livia Iacob () [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
retrage manuscrisul, eliberat de pretențiile de corectură venite din partea redacției. Faptul că romanul deja circulă în samizdat și este citit îi este suficient deocamdată, deoarece consideră că are control asupra propriei scrieri. În anul următor, reîncep la "Novîi mir" discuțiile nesfârșite despre posibilitatea de a publica romanul. Se ajunge până la momentul în care se dau la cules opt capitole din roman, dar totul se oprește aici. Soljenițîn apreciază acest moment ca fiind "un plus de slăbiciune la CC și un surplus
Proza lui Alexandr Soljenițin. Un document artistic al Gulagului by Cecilia Maticiuc () [Corola-publishinghouse/Science/1022_a_2530]
-
posibilitatea de a înțelege diferențele în atrocitate dintre aceste lumi. Lumea închisorii reprezintă un nivel superior al recluziunii, în raport cu spațiul lagărului. Oamenii suferă din cauza privării de libertate, a hranei proaste și insuficiente, dar nu sunt supuși programului zilnic de hăituire nesfârșită. Dintre închisori, șarașka ("închisoarea specială nr. 1 a MGB-ului") are un regim incredibil de blând, deoarece deținuții nu sunt înfometați sau obligați la munci epuizante. Asta face din ea doar "primul cerc" al infernului sau "anticamera" sa, rezervată intelectualilor
Proza lui Alexandr Soljenițin. Un document artistic al Gulagului by Cecilia Maticiuc () [Corola-publishinghouse/Science/1022_a_2530]
-
împuținați de scorbut la Ust-Ijma în patruzeci și trei, când era să dea ortul popii"146. Hrana foarte proastă și distribuită în cantități foarte mici, somnul mereu insuficient și hărțuirea permanentă (numărătoarea deținuților în mod repetat dimineața și seara, perchezițiile nesfârșite) aduc viața la limita superioară a suferinței. Lumea lagărului este infernală mai ales pentru faptul că aici este vizată, cu o cruzime extremă, distrugerea ființei umane în ceea ce are specific, adică nivelul intelectual și cel spiritual. Omul este redus la
Proza lui Alexandr Soljenițin. Un document artistic al Gulagului by Cecilia Maticiuc () [Corola-publishinghouse/Science/1022_a_2530]
-
vorba despre pași mici din termenul de detenție. Sensul vizat de concentrarea scenelor numeroase într-un timp atât de scurt (totul urmărit riguros cronologic) este că termenul de detenție nu are capăt și că totul se poate petrece așa la nesfârșit. Timpul din interiorul lagărului și timpul natural, obiectiv, au viteză diferită și de aceea nu se sincronizează niciodată. După remarca lui Aleksandr Urmanov, zilele ca unități temporale (stabilite de Dumnezeu) își urmează cursul, dar termenul de lagăr (hotărât de puterea
Proza lui Alexandr Soljenițin. Un document artistic al Gulagului by Cecilia Maticiuc () [Corola-publishinghouse/Science/1022_a_2530]
-
de la microfon au anunțat execuția primului ministru, după care s-au predat. Pentru Carol al II-lea, așa cum se confesa și în Memorii, asasinarea lui Armand Călinescu era „ireparabilă”, iar pentru sine „o pierdere de neînlocuit”, ce îi va aduce „nesfârșite complicații politice, atât interne, cât și externe”. Imediat, la 21 septembrie 1939, Carol al II-lea numește în fruntea guvernului o persoană hotărâtă să răzbune asasinarea celui care i-a fost mâna dreaptă. Generalul Gheorghe Argeșanu, comandantul Corpului 2 Armată
Serviciile secrete ale României în războiul mondial (1939-1945) by Cezar MÂŢĂ () [Corola-publishinghouse/Science/100955_a_102247]
-
grijă să ținem corect receptorul, pentru că altfel nu ne vom auzi bine. Dacă o convorbire telefonică se întrerupe, va suna din nou cel care a chemat și nu celălalt. Căutându-ne reciproc în același timp, telefonul va suna ocupat la nesfârșit. Când terminăm de vorbit să ne asigurăm că am pus bine receptorul în furcă, altfel rupem orice legătură cu lumea exterioară și pot surveni o sumedenie de neajunsuri. * Când nu vorbim de acasă... Convorbirea de la o cabină telefonică sau de la
Ghid metodic pentru activitățile de terapii în educația specială a copiilor cu cerințe educaționale speciale(CES) by Mihai Zamfir () [Corola-publishinghouse/Science/1189_a_2278]
-
care am numit-o refuzul finitudiniii: nu acceptăm moartea, suferința, imprevizibilitatea sorții, accidentele fatale, adică faptul că orice lucru pe lumea aceasta are un sfârșit, că totul poate să scape de sub control, că nimic (viața, sănătatea, fericirea) nu durează la nesfârșit. Nu mai credem atât de mult în lumea de apoi, dar aspirăm mereu la eternitate. Negăm imposibilul. Totul trebuie să ne reușească. Valorile care se ascund în spatele acestor atitudini sunt valori postmoderne (deja studiate): individualismul, dezvoltarea personală, hedonismul, cu implicația
Sociologia valorilor by Rudolf Rezsohazy [Corola-publishinghouse/Science/1070_a_2578]