9,918 matches
-
se circumscrie; ca și la verbele de existență (existențiale), „procesualitatea” își are originea în categoria gramaticală a timpului: a avea, a poseda, a aparține, a semăna, a simboliza, a reprezenta etc. • Verbe de devenire; procesul implică existența a doi poli temporali în interiorul subiectului; subiectul trece printr-un proces de transformare, evoluție sau involuție; timpul gramatical explicit, exterior, intră în complementaritate cu o temporalitate semantică implicită, interioară: a deveni, a evolua, a înflori, a îmbătrâni, a înnopta, a adormi, a se face
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
de fapt, nu ca auxiliare ale predicației, ci ca instrumente ale unei categorii sintactice mai largi, mai cuprinzătoare, însoțitoare a predicației - modalitatea, a unei alte categorii, mai puțin definită în limba română, aspectul, sau ale timpului (mai exact, ale relației temporale de posterioritate). Semiauxiliarele sunt verbe cerute de verbul-predicat, în funcție de intențiile vorbitorului în procesul de „actualizare”, prin predicat, a unor realități care își au punctul de plecare la „polul” subiectului gramatical. Se apropie de auxiliare, prin caracterul mai mult sau mai
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
Poți să aluneci dacă nu ești atent, potențial-optativ: Ar putea să aibă vreo 20 de ani... sau la imperfect indicativ, cu valoare de potențial: Puteam să-i spun orice, el nu se supăra. Unele valori modale implică totdeauna aceeași formă temporală a semiauxiliarului; astfel, irealul și dezaprobarea sunt introduse în sintagma predicatului compus numai de imperfectul indicativ sau de perfectul potențial al semiauxiliarului, sinonime între ele și conținând în însăși semantica lor temporală posibilitatea exprimării acestor valori modale: Putea să alunece
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
supăra. Unele valori modale implică totdeauna aceeași formă temporală a semiauxiliarului; astfel, irealul și dezaprobarea sunt introduse în sintagma predicatului compus numai de imperfectul indicativ sau de perfectul potențial al semiauxiliarului, sinonime între ele și conținând în însăși semantica lor temporală posibilitatea exprimării acestor valori modale: Putea să alunece și să-și frângă gâtul. Cel mai adesea, semiauxiliarul a putea se construiește cu modul conjunctiv: Poți să mă bați, eu tot nu plec. Sunt, însă, destul de frecvente sintagmele cu verbul principal
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
de alta, elemente lingvistice aflate într-o relație sintactică directă cu infinitivul pot trece în fața semiauxiliarului: Îl poți ruga oricât, e tot degeaba. Când verbul principal se află la conjunctiv, întreaga sintagmă variază în funcție de număr și persoană, indiferent de forma temporală a semiauxiliarului: pot să mă rătăcesc, poți să te rătăcești etc.; puteam să mă îmbolnăvesc, puteai să te îmbolnăvești etc. CÎnd verbul principal este la infinitiv, rolul gramatical revine semiauxiliarului, care exprimă numărul și persoana verbală: Pot răci, poți răci
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
în mod curent, la forma negativă. 3. Semiauxiliarele de temporalitate Introduc acțiunea reprezentată lingvistic de verbul-predicat într-o temporalitate specifică, distinctă de timpul categorial: a fi, a avea. Verbele A FI și A AVEA Se folosesc pentru exprimarea unor valori temporale, în sintagme nu îndeajuns de morfologizate, pentru a se cuprinde între sintagmele timpurilor compuse. Ca semiauxiliare, verbele a fi și a avea nu exprimă, de fapt, un timp verbal propriu-zis ,ci relații de esență temporală. În exprimarea acestor relații - cel
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
folosesc pentru exprimarea unor valori temporale, în sintagme nu îndeajuns de morfologizate, pentru a se cuprinde între sintagmele timpurilor compuse. Ca semiauxiliare, verbele a fi și a avea nu exprimă, de fapt, un timp verbal propriu-zis ,ci relații de esență temporală. În exprimarea acestor relații - cel mai adesea de posterioritate față de o acțiune verbală desfășurată în trecut -, semiauxiliarele de timp introduc două perspective: • a narațiunii, situată într-un moment anterior momentului desfășurării procesului de comunicare; • a subiectului vorbitor, situat în momentul
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
de imperfect, variabil în funcție de persoană și număr. Verbul principal este la conjunctiv prezent, și el variabil în funcție de număr și persoană: aveam să mă duc, aveai să te duci etc. Verbul a fi poate intra și în sintagme al căror raport temporal este de simultaneitate; semiauxiliarul se află, în acest caz, la perfectul simplu: Când fu să ies pe ușă, sună telefonul. Raportul de simultaneitate este, în astfel de sintagme, de cele mai multe ori însoțit de o nuanță aspectuală; acțiunea este imperfectivă. Verbe
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
avea un subiect „adevărat” numai în condiții particulare, când nivelul gramatical neutru este convertit într-unul stilistic: „Plânsori sfâșietoare împinse de blestem Se urmăresc prin bolte, se cheamă, fulger’, gem.” (M. Eminescu) • expresii verbale care exprimă stări atmosferice sau coordonate temporale, constituite din verbul a fi și un substantiv sau un adjectiv, adverb, într-un anumit grad de substantivare: e noapte, e cald, e târziu etc. • expresii verbale alcătuite din verbe precum a veni, a se lăsa, a cădea etc., urmate
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
verbul a fi și un substantiv sau un adjectiv, adverb, într-un anumit grad de substantivare: e noapte, e cald, e târziu etc. • expresii verbale alcătuite din verbe precum a veni, a se lăsa, a cădea etc., urmate de substantive „temporale”: a veni iarna, a se lăsa seara, a cădea noaptea, a se face dimineață etc. • expresii verbale care exprimă stări psihice, afective, fiziologice, formate din verbul a fi și un substantiv precum dor, foame, sete etc.: a-i fi dor
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
aceste situații nu sunt definitorii; complementul direct nu reprezintă limita exterioară, punctul de sosire și încheiere a acțiunii verbale, ci doar un obiect pasiv aleatoriu: M-a nins. Rămân înafara tranzitivității și expresiile verbale impersonale care exprimă stări atmosferice, momente temporale: a fi toamnă, târziu, a fi frig, cald etc., și expresiile corespunzătoare marcate, prin dativ, de trăsătura + uman: a-i fi frig, a-i fi cald, precum și verbele impersonale relative: a-i conveni, a-i plăcea etc. Celelalte verbe se
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
a prezentului: cânt-a-(-ți etc.) Prin aceasta, temele înseși devin omonime, iar omonimia temelor creează impresia existenței unei aceleiași teme în structura morfologică a mai multor sensuri verbale. Această realitate impune distingerea unor teme polivalente (comune mai multor forme verbale, temporale și modale) și a unor teme monovalente / specifice unei singure forme temporale sau modale). Omonimia este anulată, de obicei, odată cu constituirea unor teme secundare (veni-/venise-) și mai cu seamă în urma cuprinderii în structura formei verbale și a dezinențelor, prin
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
omonimia temelor creează impresia existenței unei aceleiași teme în structura morfologică a mai multor sensuri verbale. Această realitate impune distingerea unor teme polivalente (comune mai multor forme verbale, temporale și modale) și a unor teme monovalente / specifice unei singure forme temporale sau modale). Omonimia este anulată, de obicei, odată cu constituirea unor teme secundare (veni-/venise-) și mai cu seamă în urma cuprinderii în structura formei verbale și a dezinențelor, prin care sensul gramatical (foarte complex) se fixează definitiv: venisem, veniseși etc. Pe
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
sintactică: prepoziții, conjuncții În limba română sunt auxiliare morfologice verbele a fi, a avea, a voi, și a vrea. Sunt verbe golite de conținut semantic și fixate în anumite forme flexionare. Flexiunea lor - redusă, de obicei, la o singură paradigmă temporală - este, de cele mai multe ori, diferită de flexiunea acelorași verbe în condiția de verbe libere. Auxiliarul A FI 1. Participă la constituirea formelor temporale de „perfect”: la indicativ - viitorul II (anterior); la conjunctiv, optativ și infinitiv - perfectul. În sintagma tuturor acestor
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
conținut semantic și fixate în anumite forme flexionare. Flexiunea lor - redusă, de obicei, la o singură paradigmă temporală - este, de cele mai multe ori, diferită de flexiunea acelorași verbe în condiția de verbe libere. Auxiliarul A FI 1. Participă la constituirea formelor temporale de „perfect”: la indicativ - viitorul II (anterior); la conjunctiv, optativ și infinitiv - perfectul. În sintagma tuturor acestor timpuri intră cu o formă identică - a fi, dar cu diferite valori morfologice “în sine”. La viitorul anterior (în structura cărui timp, urmează
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
persoanele verbului, singular și plural: să fi (cântat) eu, tu, el, noi, voi ei. Prin aceasta, conjunctivul perfect activ (eu să fi lăudat etc.) se deosebește de conjunctivul prezent pasiv (eu să fiu lăudat etc.). Conjunctivul perfect este singura formă temporală în structura căreia „flexiunea” auxiliarului a fi diferă de a verbului predicat a fi. În constituirea optativului perfect al verbelor libere, auxiliarul vine cu formele sale de optativ prezent: aș, ai, ar, am, ați, ar fi (cântat, lucrat, coborât, făcut
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
constituie în instrument al modului prezumtiv (prezent și perfect): voi, vei fi cântând, cântat etc.; să fi (eu, tu, el, noi etc.) cântând, cântat; aș, ai fi cântând, cântat etc. Situația „flexiunii” auxiliarului e aceeași ca în cazul constituirii formelor temporale, de viitor anterior, de conjunctiv și de optativ perfect. Auxiliarul A AVEA Intră în structura sintagmei perfectului compus (perfectul absolut) și a viitorului I (o a doua formă). Prezintă în amândouă cazurile forme de prezent indicativ. În sintagma perfectului compus
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
punct de vedere funcțional, însă, intervin o serie de diferențe. Formele verbului a avea, de pildă, ca auxiliar al perfectului compus, pot fi interpretate ca având în structura lor: (1) - o rădăcină: elementul neschimbat și nedisociabil, partea comună întregii paradigme temporale: ași (2) - dezinențe, pentru persoană și număr: flectivele -m, -i, -Ø, -m, -ți, -u. Dar, în timp ce formele, considerate în întregul paradigmei de perfect compus, sunt de prezent, dezinențele, considerate în ansamblul lor și în comparație cu flexiunea verbelor libere, sunt de imperfect
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
întregul paradigmei de perfect compus, sunt de prezent, dezinențele, considerate în ansamblul lor și în comparație cu flexiunea verbelor libere, sunt de imperfect. Ca auxiliar al potențial-optativului verbul prezintă o situație încă mai complexă. Considerând aceeași rădăcină, a-, element comun întregii paradigme temporale, neschimbat, se pot detașa dezinențe întâlnite exclusiv în structura acestui verb și numai ca auxiliar al potențial-optativului: -ș, -i, -r, -m, -ți, -r. Dacă, în schimb, considerăm verbul cu „flexiunea” neregulată - ceea ce pare mai propriu - atunci în structura formelor sale
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
a III-a singular și plural: cântă, cântară, dormi, dormiră, coborî, coborâră etc. Observații: • În afara dezinenței pentru persoana I singular, -I, singura dezinență specifică, perfectul simplu merge împreună cu mai mult ca perfectul în ceea ce privește celelalte dezinențe absente din structura altor forme temporale: -ȘI, de la persoana a II-a singular și -Ø, de la persoana a III-a. Comun cu mai mult ca perfectul este și morfemul -R|-, caracteristic formelor de plural, prin care se înlătură mai multe omonimii: persoana a III-a plural
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
prezența morfemului specific, acordul în persoană și număr al termenilor sintagmei), în mod specific, în funcție de tipul de sintagmă. a. Sintagma cu auxiliarul a fi se dezvoltă pe baza temei de participiu a verbului, generalizată la întreaga desfășurare a flexiunii; sensul temporal de „perfect” al temei de participiu trece în sensul de „pasiv”, opoziția de timp fiind asigurată de verbul auxiliar (în structura căruia tema de participiu își păstrează sensul de „perfect”): El laudă. vs El este lăudat. El a lăudat. vs
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
procesul comunicării lingvistice, locutorul subiectivează temporalitatea prin modul specific în care și-o reprezintă. Aspectul se dezvoltă ca expresie lingvistică a modului specific de desfășurare în timp - din perspectiva subiectului vorbitor - a acțiunii verbale în interiorul raportului enunț - enunțare. Un conținut temporal poate fi înscris în durata temporală a enunțului, fără raportare la durata enunțării, sau poate fi raportat la durata (momentul) enunțării. Considerată în sine, în spațiul temporalității sale, fără raportare la durata enunțării, acțiunea dezvoltă aspectul imperfectiv: cântam. Varianta temporală
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
prin modul specific în care și-o reprezintă. Aspectul se dezvoltă ca expresie lingvistică a modului specific de desfășurare în timp - din perspectiva subiectului vorbitor - a acțiunii verbale în interiorul raportului enunț - enunțare. Un conținut temporal poate fi înscris în durata temporală a enunțului, fără raportare la durata enunțării, sau poate fi raportat la durata (momentul) enunțării. Considerată în sine, în spațiul temporalității sale, fără raportare la durata enunțării, acțiunea dezvoltă aspectul imperfectiv: cântam. Varianta temporală cântam dezvoltă sensul de trecut, prin
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
temporal poate fi înscris în durata temporală a enunțului, fără raportare la durata enunțării, sau poate fi raportat la durata (momentul) enunțării. Considerată în sine, în spațiul temporalității sale, fără raportare la durata enunțării, acțiunea dezvoltă aspectul imperfectiv: cântam. Varianta temporală cântam dezvoltă sensul de trecut, prin raportare la prezentul comunicării, dar, odată fixată această temporalitate (de anterioritate - trecut), desfășurarea temporală a acțiunii nu mai are în vedere momentul vorbirii: „Anul trecut cânta la mare, prin restaurante.”. Nefiind raportată la momentul
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
momentul) enunțării. Considerată în sine, în spațiul temporalității sale, fără raportare la durata enunțării, acțiunea dezvoltă aspectul imperfectiv: cântam. Varianta temporală cântam dezvoltă sensul de trecut, prin raportare la prezentul comunicării, dar, odată fixată această temporalitate (de anterioritate - trecut), desfășurarea temporală a acțiunii nu mai are în vedere momentul vorbirii: „Anul trecut cânta la mare, prin restaurante.”. Nefiind raportată la momentul enunțării, acțiunea verbului este imperfectivă: îi lipsește reprezentarea încheierii sale. Varianta temporală am cântat dezvoltă același sens, de trecut, prin
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]