6,770 matches
-
început ucenicia nu era nici pe departe de "5 stele", cum s-ar putea crede pentru o instituție atât de importantă. Era o cameră mare, mobilată modest cu 8 mese, 8 scaune, un cuier și câteva fișete metalice urâte și obosite. În afară de șeful de serviciu, mai populau respectiva încăpere 6 diplomați și, bineînțeles, subsemnatul. Eram curios să intru cât mai repede în "tainele meseriei" și, încet, încet, am început să fiu familiarizat cu acestea, nu cu lingura, ci cu lingurița. Direcția
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1543_a_2841]
-
sau tramvaiul. Ambasada avea doi șoferi unul la dispoziția ambasadorului, celălalt pentru toți și toate. Parcul de mașini era destul de subțire un Mercedes de "reprezentare", pe care-l folosea doar șeful misiunii, o Dacie 1300 și una 1100, ambele destul de obosite, și un microbuz. Colegii care aveau carnet de conducere mai puteau să se deplaseze cu respectivele autoturisme, eu, mai aveam de așteptat. Așa că, învoit de ambasador, m-am înscris la o școală de șoferi, făcând teorie și practică de 2-3
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1543_a_2841]
-
Urmau oamenii de afaceri și românii stabiliți în Chile. La Ministerul Relațiilor Externe am fost primit de adjunctul ministrului, un general amabil, corect, stilat! Nu-mi aduc aminte să fi întâlnit cât am stat în Chile un general gras, transpirat, obosit, neglijent îmbrăcat. Toți erau supli, eleganți, proaspeți! Era poate și asta o politică! Am purtat cu el o discuție degajată, afirmându-se de ambele "Părți" interesul pentru relații corecte, pentru dezvoltarea legăturilor economice și culturale. M-a asigurat de sprijinul
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1543_a_2841]
-
Îl pup) pe Kollek pe obraji, cu c)ldur). Se așaz) Într-un scaun confortabil, În stânga tronului s)u. Suntem serviți cu cafea și coniac grecesc de sapte stele. Conversația, În francez) și englez), este animat). Preasfinția Sa pare cam obosit. Tocmai s-a Întors de la o Întâlnire cu un episcop din Amman. Se pare c) papă a propus ca Paștele s) fie celebrat la aceeasi dat) de ambele biserici, iar episcopul grec din Amman este dispus s) accepte. Patriarhul este
Până la Ierusalim și înapoi by Saul Bellow () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2110_a_3435]
-
Este adev)rât, În Ierusalim sunt și cl)diri noi hidoase. Lui Kollek, cred eu, Îi este rușine cu ele. Wolfson Condominium este cât se poate de neatr)g)toare. Multitudinea de ferestre ale noului Hilton Îmi par niște pleoape obosite că ale celor care sufer) de insomnie, tânjind dup) odihn). Kollek, susținut de un comitet consultativ internațional, s-a Împotrivit atât celor Ins)rcinați cu dezvoltarea orașului, cât și arhitecților acestora. Totuși, uneori a trebuit s) cedeze În fața bancherilor și
Până la Ierusalim și înapoi by Saul Bellow () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2110_a_3435]
-
geometric pe care l-aș putea umple cu culorile unor flori plauzibile, dacă aș fi atât de neglijent Încât să sparg tăcerea memoriei pure, pe care (poate doar cu excepția unui țiuit Întâmplător În urechi datorat tensiunii arteriale a sângelui meu obosit) n-am tulburat-o și am ascultat-o cu smerenie Încă de la Început. Ceea ce Îmi amintesc cu adevărat din acest model floral neutru este inteligenta sa conexiune tematică cu grădini și parcuri de peste Ocean; căci dintr-odată, atunci când am ajuns
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
ceti aiastă "samă de cuvinte", ce precum s-au 'tâmplat, cu adevăr s-au scris toate... Și să nu gândiți că sunt basne, că fost-au scrise în inima mea." R.C. A.C. PROLOG GOLGOTA VALEA ALBĂ iulie 1476 "...Și moldovenii obosiți și neviindu-le ajutor de nicio parte, au picat, nu fiește cum, ci până la moarte se apăra, nici biruiți dintru arme, ci stropșiți de mulțimea turcească, au rămas dobândă la turci. Și atâta de ai noștri au perit, cât au 'nălbit
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
și te-am iertat de șaptezeci și șapte de ori câte șapte! Cât despre "ajutor", spune ea brutală, ironică, n-ai teamă. Ne-o ajuta Bunul Dumnezeu să ne plătim, cândva, datoria! Ștefan, dezarmat, o privește lung, în tăcere, apoi obosit, sec, vorbește răgușit: Îmi pare rău, n-ai înțeles. Voia la Domnia ta... Eu ce-am avut de spus... Doamnă, îngăduie să mă retrag... Se pleacă și se retrage cu spatele, închizând încet ușa. Maria a rămas încremenită în mijlocul încăperii, cu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
pe acela al marii principese nepoata împăraților Vizanțului! Puțin lucru-i acesta?! Maria, tulburată, se ridică: Alexandre! Eu nu... încearcă ea să protesteze, dar vorba i se frânge. Te rog să nu te amesteci! spune ea apoi cu alt ton, obosit, dar categoric, sever. Te rog Alexandre! Te rog!... Bine, bine! spune el împăciuitor. Abia aștept să nu mai trebuiască să ne milogim nimănui. Să sfârșim cu pribegia. "Micul Mangop" va fi oare "Micul Bizanț", așa cum năzuiești tu? îngână Maria cu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
Luca Arbure. Să recunoaștem că nici o putere din lume n-ar fi putut ține piept unei asemenea hoarde. Sunt florile pământului, spune el cu căldură. Ei sunt viitorul Moldovei! Prin ei, suntem și noi nemuritori... Intră Alexandru. E înarmat, transpirat, obosit. Iaca, alt viitor... Poftește-ncoace domnul meu! spune Ștefan brusc și se încruntă, devenind sever. Ce mi-a fost dat să-mi rușineze auzul?! La "Întrecerile vitejești de pe Direptate", ai fost învins la lupta cu sabia! Ce ai de spus
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
bolovăneau furioși, mânați de o vijelie ce se stârnise de rupea copacii. Deși începuse să curgă din cer cu găleata, murați până la piele, oameni și cai hotărâră să nu se adăpostească. Prea aproape de casă erau, și prea nerăbdători, și prea obosiți erau, încât nici n-au avut nevoie de pinteni și caii voiau "acasă". Au pornit într-un galop întins, înfruntând pieptiș furtuna. Biciuit de ploaie, cu pletele zălude lipite pe obraz, cu veșmintele pătrunse de apă, dârdâind, aplecat peste grumazul
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
osebire mintea! O minte ascuțită valorează cât o mie de săbii... Ștefan se oprește la fereastră. Respiră adânc, tulburat. I se perindau prin minte frânturi de amintire a fost un coșmar și, Doamne, câte au mai fost... Lumina unui soare obosit, la asfințit, soare de toamnă târzie, inundă paraclisul destrămând, parcă, umbrele trecutului întunecat. Un cârd de rațe sălbatice zboară spre zări mai însorite, gâgâind răgușit a jale că-și părăsesc cuibul unde au bătut din aripi dintâi... Undeva, departe, un
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
mult?! cade ca un trăsnet întrebarea. Ștefan se răsucește spre ea: Pe... pe Maruța?! întreabă el uluit. De unde știi tu de... de Maruța?! Toată Moldova știe... Toată? Și eu... eu credeam... murmură el privind norii, colinele verzi însângerate de amurgul obosit al soarelui de toamnă târzie. De ce... de ce a trebuit să moară tocmai ea? spune el într-un târziu, încet, chinuit. N-aveau destui îngeri în Ceruri? Poate... poate am fost eu blăstămat să n-am parte... Poate... poate pentru că n-
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
s-a putut, îi spune Ștefan consolator. Du-te acasă, bătrâne... S-a sfârșit... Tăutu intră în paraclis, călcând pe vârfuri, nevăzut, neauzit, ca o fantomă... Tace. Ce... ce s-a mai întâmplat? îl întreabă Ștefan cu o voce albă, obosită, spartă. Bârsan... S-a întors Bârsan, șoptește el. Bârsan? întreabă Ștefan și parcă face un efort să-și amintească cine-i acest Bârsan. Și? Nu știu dacă... bolboroșește Tăutu Să intre, rostește Ștefan cu indiferență în timp ce Tăutu dă să iasă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
și închipuie ei că-i micuța Moldovă? O țărișoară și ea, acolo!... Ce le pasă lor că sângele moldovenesc cât a mai rămas nu-i izvor nesecat!? Ce vor de la o mână de oameni, câți am mai rămas -, și aiștea obosiți, grozav de obosiți?!... Să scoată castanele din foc cu mâna noastră, aiasta vor! spune Vlaicu. "Apărătură vor". Aiastă lipsă de unire care a dezbinat totdeauna Europa a făcut ca împărățiile prădalnice să fie tari, să aibă spor, adaugă Stanciu. Când
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
că-i micuța Moldovă? O țărișoară și ea, acolo!... Ce le pasă lor că sângele moldovenesc cât a mai rămas nu-i izvor nesecat!? Ce vor de la o mână de oameni, câți am mai rămas -, și aiștea obosiți, grozav de obosiți?!... Să scoată castanele din foc cu mâna noastră, aiasta vor! spune Vlaicu. "Apărătură vor". Aiastă lipsă de unire care a dezbinat totdeauna Europa a făcut ca împărățiile prădalnice să fie tari, să aibă spor, adaugă Stanciu. Când se vor trezi
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
pe care boierii, de necazul ăl mare, cu Ștefan în frunte -, tare se mai grăbesc să le golească. Nu mă gândesc decât la cei douăsprezece mii de oșteni juruiți în tractat oștenii lui Hristos, glăsuiește Ștefan cu o voce mică, obosită, pe gânduri. Se așează în jilț, simțind nevoia să se sprijine. Răstoarnă clepsidra ce-și oprise curgerea timpului. Bea din ulcică și boierii se grăbesc să-i urmeze exemplul. Logofete, ia cetește firmanul de pace adus de solul polon, Martin
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
Fie numele tău binecuvântat", șoptește Vlaicu și întoarce capul spre fereastră, să nu se vadă că-și șterge pe furiș o lacrimă strecurată. Boierii tac, nu suflă. Ștefan privește în gol, undeva, departe... Privește în amurg colinele însângerate de apusul obosit al soarelui. Grăiește încetișor și glasul lui vine de departe: Dacă Iisus Mântuitorul, cât e El Fiu al Domnului, s-a umilit pre sine și s-a lăsat scuipat, batjocorit și răstignit ca să mântuiască omenirea, cu atât mai lesne îi
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
și... și v-a căzut nasul în gură! Mă întreb și eu, ca prostu' fie-mi iertată obrăznicia -, replică Stanciu, unde o fi căzut nasul Măriei tale? Nasul meu?! Cred că l-am și pierdut, spune Ștefan cu o voce obosită, răgușită. Ne hăituiesc ca pe fiare... Grăiește, Radule! Radu Gangur, legat cu feși la cap, la umăr, răsuflă greu, cu glas sugrumat: Tatarii, în hoardă, s-au năpustit în pradă peste Nistru la Vadul Tatarilor! Le-am stat împotrivă cu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
ei... Cu cine om lupta?! strigă Duma. Slobozenia e pieirea Moldovei! strigă Mihail. Ștefan tace. Îi privește cum stau îngenuncheați, cu capetele plecate, frământându-și căciulile, tăcuți, înfricoșați:... Și se pomenește vorbind și glasul său e altul, îmblânzit și tare obosit: Bine... Mă învoiesc... Mă încred în voi... Tatarii-s aici, dar turcii, pe cale, sunt la două săptămâni de hotarele Moldovei.... Vă dau slobozenia! spune el răspicat și hotărârea îi este urmată de rumoare, voci, chiote. Îmi calc pe inimă, deși
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
de la mine... Știu Maria...Nu ești fericită în Moldova...Știu...Iartă-mă... Poate că... Nu numai tu, Ștefane... Port și eu, am și eu vina mea. Am încercat... N-am reușit. Am obosit, Ștefane. Tot zbuciumul acesta... Sunt atât de obosită... Acolo, departe de lumea dezlănțuită, o să mă odihnesc, poate... O să-mi găsesc, poate... o să-mi găsesc liniștea... Ștefan, chinuit, vinovat: Maria... Te îngropi de vie... Nu!... Nu se poate!... Ești... ești "Doamna Țării"!... Ești... ești "Doamna mea"! spune el mai
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
în gol, undeva, departe... Voichița, lipită de zid nu îndrăznește nici ochii să-i ridice... Ștefan tulburat, răvășit, se oprește la fereastră. La orizont, dincolo de coline, o geană de lumină: mijesc zorile... Tăcere... Într-un târziu, vocea lui Ștefan, răgușită, obosită, privind departe, departe, șoptește: Voichițo... Mi-ai... mi-ai cerut slobozenia... Ți-o dau. Ești liberă... liberă să pleci... șoptește el, privind zorile, dar n-are puterea să întoarcă ochii. Într-o zi, poate, ne vom afla și noi odihna
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
o privire pe sub sprâncene, prefirându-și barba între degete: Cinstit! Te-ai lecuit de fumuri? "Păcatul mărturisit e pe jumătate iertat." Ștefan zâmbește șăgalnic: Cinstit... Mai fâlfâi arareori din aripi; recunosc, mândria e unul din păcatele mele:... Mi-s aripile obosite însă, rămân pe pământ. Timpul lui Ștefan Vodă nu s-a sfârșit! se aruncă cu elan Daniil, Răbdare fiule! Nici o împărăție n-a durat numai prin sabie. Istoria ne-a tăbăcit cu atâta suferință, că avem tăria de a îndura
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
Voi ați dus greul! Sunt mândru de voi, moldovenii mei! Vitejii mei!" Ștefan Vodă către "moldovenii lui" * " Dacă noi vom avea în mână Moldova, vom putea înainta liber în toate părțile lumii." Sultanul Baiazid al II-lea (1502) * "...Și moldovenii obosiți și neviindu-le ajutor de nici o parte, au picat la Valea Albă, nu fiește cum, ci până la moarte se apăra, nici biruinți dintru arme, ci stropșiți de mulțimea turcească, au rămas dobândă la turci. Și atâta de ai noștri au perit
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
dat, un bărbat de vreo 25 de ani, care stătea cu spatele la noi, se ridică de pe locul lui și iese, era un vechi automotor împărțit în trei „segmente”, pe ușă. În nici o altă împrejurare n-ar fi făcut-o, dar acum, obosită și abătută, Doina se duce și se așază pe locul rămas liber, spunându-i femeii din fața ei, în chip de explicație liniștitoare: „Până se întoarce”. Trec vreo zece minute, posesorul locului se întoarce, o vede pe Doina, dar - poate dintr-
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]