KorAP: Find »[drukola/base=poetă & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...252 253 254 ...299 >

7,468 matches

Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752

fapt, miza principală a demersului nostru, ne propunem să o reliefăm prin raportare tematologică, urmărind cronologia volumelor, pe parcursul cărora să insistăm și asupra artei poetice propriu-zise, asupra marilor toposuri, în modul lor de materializare textuală. Universul particular al liricii acestei poete va fi investigat, în consecință, simultan, la nivel retoric și la nivelul poeticii elementelor, alături de analizele la nivelul tematicilor. stfel, pe parcursul celor 12 volume (ediții Princeps) și a încă 14 culegeri și reeditări, autoarea se dezvelește pe ea însăși cititorilor

[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
înțelegând, prin acestea, că, dincolo de niște imagini fluctuante, "Numai pagina scrisă decide."28 Fiecare autor își construiește propriul canon, deconstruind, astfel, sau nu, canonul celorlalți. Reconstrucția prin vârste este specifică fiecărui autor, prin urmare și Anei Blandiana. "Vârsta biologică a poetei transpare, prin cuvânt, în universul liric. Puterea sufletului său domină lumea, acceptând numai ceea ce este în concordanță cu trăirile și cu puritatea, sensibilitatea și bucuria tăcută ce-i definesc personalitatea."29, astfel încât "în majoritatea poeziilor, glasul ce străbate din lirica

[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
fervoare, a existenței"34. Haosul acesta al realității exterioare, care, precum un vulcan în stare latentă, stă pregătit să izbucnească, și izbucnește, în interior, printr-o criză identitară prelungită, este, iată, cel al unei lumi prea absurde, prea dure, pentru poetă, cu reprecusiuni chiar asupra desfășurării biografiei interioare a sa, care este, de fapt, o permanentă căutare. Traiectoria poetică a Anei Blandiana aflată într-o permanentă evoluție interioară, spirituală și intelectuală este în strânsă legătură cu rănile provocate de ideologia vremii

[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
realitatea interioară a Anei Blandiana regăsind suficiente resurse de luptă contra celei exterioare, care nu este, pare-se, chiar atât de aprigă și de neînvins, așa cum o percepe ea la acea minunată vârstă a tinereții, spre final, exteriorul devine sufocant, poeta simțindu-se captivă într-un Univers pe care nu îl înțelege, în care nu se regăsește, dar, mai ales, contra căruia nu mai are puterea să lupte. Și în acest lucru stă tragicul. S-ar spune că Ana Blandiana este

[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
ca obiect central o privire de ansamblu asupra specificului metaforei la Ana Blandiana. În acest sens, grupăm, încă de la început, creația Anei Blandiana în două etape. Prima etapă o numim, generic, etapa poetică a metaforizării sau volumele deconstrucției (în care poeta demolează sensurile ancestrale ale metaforei, contribuind, asemenea congenerilor săi, la un dinamism al simbolurilor utilizate, fie la nivelul semnificatului, fie la nivelul semnificantului, "conferind un câmp semantic unui cuvânt ce nu a fost consacrat în limbajul poetic sau înnoind câmpul

[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
fie la nivelul semnificantului, "conferind un câmp semantic unui cuvânt ce nu a fost consacrat în limbajul poetic sau înnoind câmpul semantic prin îmbogățire, corectare, subversiune"35), iar a doua etapă, etapa poetică a demetaforizării sau volumele reconstrucției (în care poeta, pornind de la realități, descompuse în prealabil sau îndepărtate de sensul originar, reconstruiește o nouă realitate, aceasta fiind, totodată, și etapa absenței metaforei). 3.1.1. Etapa poetică a metaforizării sau volumele deconstrucției. 3.1.1.1. Metafore successive Numim metafore

[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
sau îndepărtate de sensul originar, reconstruiește o nouă realitate, aceasta fiind, totodată, și etapa absenței metaforei). 3.1.1. Etapa poetică a metaforizării sau volumele deconstrucției. 3.1.1.1. Metafore successive Numim metafore successive acel lanț metaforic din cadrul volumelor poetei, care se nasc una pe cealaltă, generând un context complex, cu structuri stilistice și semantice, aparținând unui camp comun și aflate în interdependență. Pentru Cicero (De oratore), alegoria, ca figură de stil, este acel ansamblu de metafore successive, însă cel

[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
Diferențierea literaturii care abia începuse, plătea încă prețul unor locuri comune, care dau poeziei și prozei acelor ani un izbitor aer de familie, în pofida personalității inconfundabile reunite în tablou"45. Și, cum criza identitară își are originile în copilărie, când poeta nu se regăsește pe ea însăși în propriul trup, parcă prea firav și prea mic pentru imensul suflet pe care îl poartă 46, poetei nu-i rămâne decât să se "dezintegreze pentru a se regăsi în elementele din universul înconjurător

[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
personalității inconfundabile reunite în tablou"45. Și, cum criza identitară își are originile în copilărie, când poeta nu se regăsește pe ea însăși în propriul trup, parcă prea firav și prea mic pentru imensul suflet pe care îl poartă 46, poetei nu-i rămâne decât să se "dezintegreze pentru a se regăsi în elementele din universul înconjurător"47. Rescriind importanța lucrurilor secundare, poeta încearcă transformarea propriului trup în suflet: "Din oglindă mă privea un trup firav/ Cu claviatura oaselor distinctă,/ Inima-apăsa

[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
însăși în propriul trup, parcă prea firav și prea mic pentru imensul suflet pe care îl poartă 46, poetei nu-i rămâne decât să se "dezintegreze pentru a se regăsi în elementele din universul înconjurător"47. Rescriind importanța lucrurilor secundare, poeta încearcă transformarea propriului trup în suflet: "Din oglindă mă privea un trup firav/ Cu claviatura oaselor distinctă,/ Inima-apăsa pe clape grav/ Și-ncerca să-apară în oglindă// N-am văzut-o, niciodată, dar știam/ Ca-ntr-un joc de-a baba-oarba

[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
de noi metafore. A privi acei ani ai copilăriei prin ochii de adult reprezintă, în fapt, un exercițiu de analiză a trecutului prin reconstituirea prealabilă a sa, eul liric devenind, practic, spectatorul și criticul propriei vieți. Dezintegrarea aceasta a ființei poetei, între trecutul reconstituit și prezentul trăit, se produce cu ajutorul oglinzii, simbol des întâlnit în literatura română, dar care la Ana Blandiana îmbracă o formă cu totul originală. Sub aparența unui joc în oglindă, poeta se proiectează în două medii totalmente

[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
propriei vieți. Dezintegrarea aceasta a ființei poetei, între trecutul reconstituit și prezentul trăit, se produce cu ajutorul oglinzii, simbol des întâlnit în literatura română, dar care la Ana Blandiana îmbracă o formă cu totul originală. Sub aparența unui joc în oglindă, poeta se proiectează în două medii totalmente diferite: oglinda (inanimatul) și salcâmul (animatul). Se proiectează și, de fapt, se reconstruiește pornind de la organul vital al trupului (și, deopotriva, al poeziei), inima. Suprapunerea între cadrul interior văzut ca realitate esențială și reprezentat

[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
memoriei, ea însăși imperfectă prin neputința de a fi întru totul fidelă în procesul de reconstrucție și direct, prin trăirea vârstei maturității ca pe o veritabilă vârstă a copilăriei. Invitația de a pătrunde pe teritoriul propriei sale copilării, pe care poeta i-o adresează cititorului și și-o adresează, totodată, sieși, este ea însăși o invitație la reconstrucție. Cele două medii diferite interior și exterior sunt marcate la nivel prozodic prin dispunerea poemului în două catrene, al doilea conținând, la nivel

[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
astfel, bărbații". (Descântec de ploaie). Într-o altă notă interpretativă, Descântecul de ploaie este plin de prospețimea, voioșia, candoarea și misterul tinereții, ploaia devenind, mai mult decât un laitmotiv al acestui poem, un personaj, al cărui nume se pare ca poeta nu se mai plictisește să-l pronunțe. Îl șoptește, îl strigă și îl repetă sub toate formele posibile, înnobilându-l, de fiecare dată, cu sensuri noi. Ploile, la feminin, plural, nu sunt numai femeile deși ele par a fi obiectul

[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
plictisește să-l pronunțe. Îl șoptește, îl strigă și îl repetă sub toate formele posibile, înnobilându-l, de fiecare dată, cu sensuri noi. Ploile, la feminin, plural, nu sunt numai femeile deși ele par a fi obiectul de referință al poetei, care face un superb periplu de le general la individual, de la ele la ea, care este însăși Ana Blandiana. Funcția semnificativă a limbajului identificată de Eugeniu Coșeriu se regăsește în aceste versuri, tocmai în multiplele semnificații atribuite ploii, care, din

[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
cu valențe tragice între a fi și a nu fi, arta fiind instrumentul, nu este decât o fugă pe un drum nebătătorit, cu numeroase bifurcații, cu numeroase poteci, fiecare ducând spre nicăieri. Totuși, în poezia tinereții această căutare este estompată, poeta neavând nevoie să mărturisească "ceea ce reușește să nu trăiască", pentru că, în cadrul idilic al vârstei începuturilor, fericirea este pretutindeni, ea manifestându-se nelimitat în viața omului. De aceea, venind să nege într-un fel faptul că "numai ceea ce nu există în

[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
creație, se observă o reluare a unor teme și motive poetice din primul volum, supuse fiind, însă, unui permanent dinamism raportat la înaintarea în vârste. Totodată, acest volum conține o formă de evadare spirituală prin intermediul "cuvântului mistificator și fatal"63, poeta maturizându-se vizibil, atât în planul scrisului, cât și în plan personal 64. Maturitatea face din eul poetic o "conștiință ordonatoare a sensurilor lumii, instaurând, în același timp, o limpede și strictă geometrie a sentimentelor: spațiu al unității și al

[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
Intoleranță, Ora spitalelor, Carantină, Restul pe masă sau afectând o criză a limbajului, cu ecouri din Blaga și Barbu, Darul, Unde-i mândria, Dintru-un sat,Ana Blandiana își dezvoltă poemele din nucleele unor metafore, aproape alegorice. Sensibilitatea vizionară a poetei restabilește primatul imaginii, în câteva poeme incantatorii Flux, Concert, Din când în când, Elegie de dmineață"75. Alcătuită din opoziții de tipul zăpadă neatinsă/ pământ impur, etenrul neprihănit/văzduhul viu, să nu te naști/ te îngropi etc. această poezie reprezintă

[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
unei confruntări dramatice cu lumea: o voce de om singur și având conștiința solitudinii sale își apără spațiul de absurdă puritate în raport cu logica ineluctabilă a realului"77. Drept soluție este "demistificarea ce propune acceptarea ideii certitudinii incertitudinilor"78, lansată de poetă. Astfel, "cu rădăcini în poezia urâtului a lui Arghezi, în discursul liric din poezii ca Știu, Puritatea, Elegie de dimineață și Intoleranță este promovat frumosul uman, obținut cu prețul renunțării la așa-zisul frumos artistic. Acesta din urmă este o

[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
animal/ Care să nu geamă cu glasul meu/ Pe unde calc pământul se despică/ Și morții care poartă chipul meu/ Îi văd îmbrățișați și procreând alți morți". (Legături), chiar dacă "Apocalipsa este aici individuală"82. Considerându-l "volum cu adevărat caracteristic poetei"83, Nicolae Manolescu evidențiază "discursul devenit aproape exclusiv moral, liber prozodic (decasilabii iambice care sunau aproape toți la fel în prima jumătate a deceniului, dispar treptat), original metaforic, dar fără excese, rareori poeta punând preț pe imaginea izolată ("stele reci

[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
82. Considerându-l "volum cu adevărat caracteristic poetei"83, Nicolae Manolescu evidențiază "discursul devenit aproape exclusiv moral, liber prozodic (decasilabii iambice care sunau aproape toți la fel în prima jumătate a deceniului, dispar treptat), original metaforic, dar fără excese, rareori poeta punând preț pe imaginea izolată ("stele reci cu labe fără soț", oasele serafice ale mestecenilor"). Vizionarismul are tăietură clară, rațională și câteodată aforistică"84. Înlocuirea esteticului cu eticul, vizibil în poezia șaizecistă, devine, și de data aceasta, dovada spiritului militant

[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
asemenea cu ai statuilor,/ Albi,/ Cu pupilele întoarse înăuntru." (Ochii statuilor). Volum de "interiorizare și densificare lirică, dominat de meditații interogative asupra sensului existenței, resorbite în cenzuri prelungite, sugerând absența răspunsului"85, A treia taină "este în măsura în care comunică neliniștea sufletului poetei ce se confruntă cu dilema sau cu misterul existenței"86: "Durere limpede, moartea m-a-ntors,/ În brațele tale supus, aproape copil./ Tu nu știi dacă trebuie să mulțumești/ Sau să plângi/ pentru fericirea aceasta,/ Mamă./.../ Neînțelegerile peregrinări și cuvintele,/ Ucenicii de

[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
spiritualului. Din nou, fragmentarismul, ruptura, trecerea de la o idee la alta. Reîntoarcerea, constituind una dintre temele majore ale acestui volum, se realizează, de data aceasta, propriu-zis, nu prin intermediul amintirii. Totuși reconstruirea absolută a acestor ani îi este inaccesibilă din nou poetei, chiar dacă ele sunt simple în aparență: "Neînțeles, cum numai lucrurile copilăriei pot fi,/ Definitiv întinerit prin plecare./ Câte secunde în viața mea m-am gândit/ La băiatul cu numele Gheorghe,/ Copilul cu numele tata?/.../ Fiți cuminți, îngeri mici, lăsați-l

[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
Copilul cu numele tata?/.../ Fiți cuminți, îngeri mici, lăsați-l să doarmă./ Fiți buni, îngeri mari, lăsați-l să creadă./ Nu-i spuneți nimic, nu-l tulburați/ Pe naivul meu tata,/ Pe tragicul Gheorghe". (Requiem) Nemaigăsind resurse suficiente, în interior, poeta caută refugiu în spiritualitate, singura punte statornică de legătură, între contingent și transcendent. Ca la majoritatea autorilor, însă, spiritualitatea se menține doar interioară, intimă, fără să se reverse și asupra trăirii propriu-zise, exterioare: "Iată, cocorii trădează, copacii renunță,/ Înțelepciunea se

[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
89". Jocul, nostalgia, spiritualitatea, exuberanța, tăcerea devin embleme, mai mult sau mai puțin concrete, ale traversării timpului, toposuri definitorii ale liricii Anei Blandiana, încărcate însă, cu o nuanță diferită. Deconstruind canonul prim al semnificațiilor acestora, promovat în poeziile de început, poeta le încarcă acum cu sensuri noi, aproape opuse celor originare. De exemplu, exuberanța de la început, în care realitatea exterioară nu era o piedică, sau, chiar dacă ar fi fost, ea ar fi putut fi disimulată, prin joc, devine, din ce în ce mai mult, tăcere

[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]