7,971 matches
-
o duceam pe autostrada care devenise mai lină, șiruri prăfuite de oleandri se vedeau pe margine. Lumina se schimbase, ziua se topea în noapte, contururile erau mai puțin nete, dar poate mai profunde, chipul Italiei părea aproape violet. Mâna îi alunecase pe scaun între piciorul meu și al ei. I-am luat-o și-am ținut-o strâns. Va fi vai de cel care ar încerca să mi-o ia, m-am gândit. M-am oprit la o stație de benzină
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
-
de amețită încât palmele mele trebuie să i se fi părut fâlfâiri ușoare de aripi, ca și cum ar fi atins-o un fluture. Am ridicat-o în sus, vroiam să-și sprijine spatele de perete, să stea dreaptă. Ea mă lăsă, alunecă doar puțin în jos, ținându-și capul aplecat pe umăr. Am aprins lumina, am alergat la chiuvetă, am deschis robinetul, care la început a tușit și m-a stropit cu apă. Am udat un prosop și i-am șters fața
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
-
corpul acela nu-i aparținea. Am apăsat-o din nou pe burtă: — Simți? am țipat. Îmi simți mâna? Nu a mințit. — Nu, a șoptit, nu simt nimic. Atunci, Angela, am înțeles că se întâmpla ceva grav. De lângă perete, spatele Italiei alunecase din nou în jos, chipul ei gri ajunsese între perne. — Să mergem. — Lasă-mă să dorm. Am luat-o în brațe, nu era deloc grea. Pe pat rămăsese o pată albăstrie, din rochia ei bleumarin ieșise culoarea. Am traversat coridorul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
-
acela. Da, pentru că ochii încetau să se mai minuneze și sfârșeau prin a se obișnui atât de mult cu haosul acela încât îi găseau un farmec secret. Priveam, iar eu nu aveam ochelari negri, aveam lumina netedă a după-amiezii care aluneca peste lucruri dezgolindu-le, cercetându-le până în cele mai mici detalii. La urma urmelor, călătoream spre un cimitir, iar acela era un purgatoriu de trecere care nu-mi displăcea. Bărbatul conducea în tăcere. Cu părul său lucind de briantină și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
-
așa, ca să vorbim. Își luă ochelarii de pe masă, se ridică și privi lentilele negre în bătaia luminii. Acum un an mi-am pierdut soția. Își pusese din nou ochelarii cu un gest sigur al ambelor mâini. Brațele robuste din os alunecaseră după urechi și el controlase mai întâi dacă erau bine așezate și numai apoi își desprinsese mâinile. Era deja în picioare. — Mergem? Acum, în timp ce conducea, era mai trist sau poate eu eram. Strada părea un noroi gri care se rostogolea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
-
aurită a curelei sale. Fusese o zi lungă. Aruncă o privire în sus, precisă ca o tăietură de cuțit, transversală ca un zbor: da, întunericul l-ar fi despăgubit. Italia era în pământ, și pământul trecuse prin mâinile mele, îmi alunecase printre degete proapspăt și zgrunțuros. Acum era îngropată, și o dată cu ea, Angela, timpul efemer al iubirii. Am văzut o umbră, întunecată ca aceea a unei păsări. Un țăran stătea, la câțiva metri mai încolo, ascuns, în spatele zidului de cripte. Era
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
-
nu este o leziune asonală difuză, că, la impact, compresia creierului nu a fost devastantă... Aprob cu respirația. — Încercați să aflați? — Da, i-am spus Adei să încerce să-i determine suprafața, e nevoie de puțin timp. Capul tău bandajat alunecă spre Secția de reanimare. Infirmierul împinge targa încet, cu grijă. Acum ești între pereții aceștia de sticlă. Îți privesc ochii închiși și cearșaful care ți se mișcă pe piept. Ada ți-a scos tubul de oxigen, ți-a oprit anestezia
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
-
deschis și eu gura ca să strig de bucurie, dar văzând-o atârnând de piciorușele ei lunecoase și acoperite cu mucus, crudă și plină de sânge ca o bucată de carne, strigătul mi s-a oprit în gât. Mi-o imaginam alunecând pe podea, împrăștiindu-se pe linoleumul cu model. Îmi închipuiam că doctorul o să cadă pradă unui impuls nebunesc și fiica mea o să zboare prin aer și o să se izbească de peretele de culoarea oaselor. Soția mea se îndoiește că mi-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2025_a_3350]
-
în holul de la Marseilles era încărcat de pasiune. — Aduce prea mult a Lodz. —Ce tot spui acolo, nu seamănă deloc cu Lodz. E prea multă zăpadă. O să murim de frig. —Uită-te la palmierii ăia. Ne trimit într-o junglă. Alunecau dintr-o parte în alta, arătând pe hartă și examinând atent pozele, descifrând semne familiare în fațada vreunei catedrale gotice, în numele melodios al unei străzi, în privirea satisfăcută a unei mulțimi de străini, până când un violonist care cântase într-un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2025_a_3350]
-
le pretinde drept tribut de dragoste de la socrul meu; și el, asemenea multor afaceriști, a prosperat în timpul războiului. Copiii pe biciclete sunt teama mea cea mai mare. Mi-i imaginez lovindu-se de capota lucioasă a Buickului meu. Îi văd alunecând sub cauciucurile dungate. Am cotit de pe Algonquin pe Iroquois. Mișcarea a fost instinctivă. Puteam să îmi găsesc casa și cu ochii închiși, dacă nu mi-ar fi fost teamă să nu lovesc vreunul din acei copii. Uneori, când conduc pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2025_a_3350]
-
mov care îi transformau fundul într-o prună coaptă. Mâna mea cuprinse forma aceea. În fața ei, două corpuri mici arămii, lucioase, pline de săpun, care stropeau în delir. Fiica mea mai mare se ridică să mă ia în brațe, dar alunecă și dispăru dincolo de bordura căzii. M-am întins repede după ea. Brațul soției, ars de soare, lucios și plin de săpun, la fel ca trupurile fetelor, o apucă și o scoase iar la lumină pe Abigail, cu părul șiroind și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2025_a_3350]
-
s-au îndoit. Mi-am recăpătat echilibrul chiar înainte să cad. Am început să traversez șinele, urmărind lumina lanternei. Pantofii îmi scârțâiau pe pietriș. Lumina sălta și se rotea în întuneric. O formă apăru în ea. Ochii licăriră. O coadă alunecă pe lângă mine. Cicatricea de pe braț de la mușcătura de șobolan zvâcni, deși nu îmi făcuse niciodată probleme înainte. Mă mișcam repede, în ciuda durerii de la gleznă. Erau puține trenuri la ora asta și chiar dacă venea vreunul puteam să îl aud de la distanță
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2025_a_3350]
-
puține trenuri la ora asta și chiar dacă venea vreunul puteam să îl aud de la distanță și să văd luminile, dar totuși nu era un lucru înțelept ceea ce făceam, nici pentru un soț și un tată, nici pentru altcineva. Alt șobolan alunecă prin raza de lumină. L-am urmărit cu lanterna până dispăru într-o gaură, sub peron. Când am ațintit lumina din nou spre șine, cartea dispăruse. Am luminat cu lanterna în jur. Raza lungă și albă se rotea și tăia
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2025_a_3350]
-
o piesă. — Dar e bazată pe un jurnal. Fiica mea începu să țipe. Dar eu am continuat să o hrănesc. —Jurnalul este autentic, insistă Madeleine. Așa că tatăl trebuie să o fi făcut. Lingura căzu pe podea. Nu o aruncasem. Îmi alunecase. — Fir-ar să fie, Madeleine, ai absolvit o facultate! Nu ai auzit niciodată de licență dramatică? Am împins scaunul și m-am ridicat. —Și cât timp îți faci griji despre cine ce mănâncă, de ce nu ești atentă la propria ta
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2025_a_3350]
-
îi aduceam mâncare în spitalul de la Auschwitz. —În Basel, spuse Madeleine. Luă o scrisoare de pe masă și începu să îmi citească din ea. —Herbstgasse 11, Basel, Elveția. Am luat coala de hârtie din mâna ei. Dragă domnule Frank. Privirea îmi alunecă pe pagină. Scrisoarea avea un ton politicos, chiar foarte respectuos. Era sigură că domnul Frank nu știa. Era sigură că nu ar permite să fie adus un asemenea sacrilegiu memoriei fiicei sale. Îl asigura că jurnalul fiicei sale ocupa un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2025_a_3350]
-
văzut m-a făcut să dau un pas înapoi și să mă lipesc cu spatele de traverse. Părea un film de groază. Chipul mamei era doar o bucată de piele albă și netedă. Nu avea trăsături. Nu era nimic. Am alunecat pe podeaua neterminată și m-am rezemat de traverse, cu picioarele îndoite și capul pe genunchi, cu brațele încrucișate deasupra capului. Era poziția pe care o luam ca să ne protejăm în timpul bombardamentelor. —Hei, amice. Cuvintele îmi ajunseră la ureche prin
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2025_a_3350]
-
de umărul meu. I-am pus creionul în mână. —Trebuie să o luăm de la capăt. Am pierdut șirul când m-am ridicat. Am așezat grămezile în teancuri ordonate, am luat primul teanc de 100 și am scos elasticul. Capul îi alunecă de pe umărul meu. Hai, o să ne distrăm. Își ridică iar privirea. Am început să număr. —Trei mii, am spus când am terminat primul teanc. A trebuit să o zgâlțâi ușor ca să o fac să scrie numărul în carnețel. — Scrie trei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2025_a_3350]
-
sau nu, era doar ca la o greșeală pe care nu o făcusem. Era un trecător pe care îl ocolisem la timp pentru a evita ciocnirea, un obiect care cădea și nu mă nimerise, coaja de banană pe care nu alunecasem. Asta era lumea în care refuzasem să intru. El era bărbatul în care nu mă transformasem. Așa că nu înțelegeam ce făceam acolo, căutându-mi un loc de parcare pe o stradă cu băltoace, într-un cartier cam vechi, care, după
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2025_a_3350]
-
Un șir de nume, ca o mică armată legală, acoperea colțul din stânga sus al plicului. L-am deschis. Înăuntru era o singură pagină, de aceeași culoare crem. Am despăturit-o. Din nou, numele meu era așezat deasupra cifrelor. Ochii îmi alunecau pe pagină. Autorul, care îl reprezenta pe domnul Otto Frank, voia să mă informeze că listele oficiale ale Crucii Roșii nu conțineau nici un Peter van Pels la supraviețuitori. Ultima dată când domnul Frank l-a văzut pe Peter van Pels
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2025_a_3350]
-
toporul și cade a doua oară, a treia oară, nu mai număr. Sângele face o băltoacă neagră pe podeaua tare de pământ. Lumina lunii sclipește în băltoacă precum o flacără. Arunc toporul în mijlocul maldărului împuțit de haine. Cizmele mele furate alunecă în sânge când încep să alerg. Când am terminat povestea, mi-am scos batista și mi-am șters fața. Sudoarea curgea din mine de parcă încă mai ciopârțeam cu acel topor. Gabor se balansa în scaun, calm. — Deci ați intrat în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2025_a_3350]
-
rostogoleau de la vest spre est; capul păsării și ciocul erau Îngropate adânc sub puful aripii. Cuprins de Îndoială, se uită În urmă, ca să se asigure că era Într-adevăr o pasăre și nu un con ud. Asta Îl făcu să alunece și să cadă În genunchi. Rămase așa, În patru labe, nu atât din cauza durerii, cât a bucuriei că i se Împlinise prezicerea. Își spuse Încet: Bravo, amice. Dintr-un motiv nelămurit simțea că merita această cădere, ca un fel de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1984_a_3309]
-
-i. Dar venind de la el, mustrările se dovedeau a fi politicoase și nejignitoare. —A! Excelență! Herr Major General von Nisan! Direct din tranșee! Ar trebui să-ți dăm o medalie! Fima spuse timid: —Am Întârziat puțin. Îmi pare rău. Am alunecat la intrare. Cu ploaia asta de-afară... Wahrhaftig răcni: A, da! Din nou Întârzierea asta fatală! Din nou această force majeure! Și pentru a suta oară Îi spuse lui Fima gluma despre mortul care Întârziase la propria sa Înmormântare. Era
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1984_a_3309]
-
cu multă delicatețe umerii, gâtul, așteptând aproape un sfert de oră până să se hotărască să coboare spre sâni, neîndrăznind să-i atingă. În tot acest timp nu Încetă cu sărutările paternale, sperând să-i distragă atenția de la degetele care alunecau acum printre genunchii ei. Mi-e rău, Efraim, mi-e rău și nu valorez nimic. Fima răspunse În șoaptă: Annette, ești minunată, mă vrăjești, și În timp ce vorbea un deget alunecă spre sexul ei și se opri, așteptând să fie alungat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1984_a_3309]
-
sărutările paternale, sperând să-i distragă atenția de la degetele care alunecau acum printre genunchii ei. Mi-e rău, Efraim, mi-e rău și nu valorez nimic. Fima răspunse În șoaptă: Annette, ești minunată, mă vrăjești, și În timp ce vorbea un deget alunecă spre sexul ei și se opri, așteptând să fie alungat. Când Înțelese limpede că era total absorbită de nefericirea ei, descriind iar și iar În șoapte Întretăiate nedreptatea care i se făcuse, de parcă nu era conștientă de ceea ce punea el
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1984_a_3309]
-
o femeie cu pasiunea cu care voia acum să-l țină pe Dimi În brațe. Dar se stăpâni și rămase nemișcat atâta timp cât continuară sughițurile. Până când Dimi se opri. Abia când tăcu, Fima Îi spuse cu duioșie: —Ajunge, Dimi. Ajunge. Copilul alunecă brusc de pe fotoliu În brațele sale. Se lipi de pieptul său de parcă ar fi vrut să se Îngroape În el. Și zise: Am să-ți povestesc. Începu să vorbească limpede, cu o voce joasă și egală, fără să mai suspine
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1984_a_3309]