7,767 matches
-
obișnuiesc, acesta sunt eu: cineva care pășește pe zăpadă fără să lase urme. Trebuie să mă obișnuiesc, nu mai exist pentru ceilalți, lumea de jos a oamenilor vii e o lume închisă pentru mine. Mă arunc în zăpadă și stau întins, cu brațele depărtate, cu fața în sus. Curând, prind să mă înalț, lesne, fără greutate, fără corp, mă îndrept spre noua mea casă sau noua mea patrie, din văzduh. 8 TC "8" \l 1 Aici, în văzduh, sunt stingher, stângaci
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
arbori, spre plajă, voiau să facă o baie, să se răcorească. Soarele ajunsese la asfințit, orăcăia o broască. Și-au lepădat din câteva mișcări hainele de pe ei și au intrat în apă. Deodată, Mircea a strigat speriat, arătând cu mâna întinsă ceva în dreapta lor: -Biță, uite, bă, ce e-acolo! Biță a întors capul și a privit în direcția aceea: pe țărmul nisipos, la vreo două sute de metri în amonte, se găsea ceva ciudat, care semăna cu un fel de colină
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
modificări pe dinăuntru, desigur, produceau modificări de comportament, de atitudine ori chiar de înfățișare: a început să slăbească, parcă și oasele i s-au subțiat, părul i-a albit ca neaua, ochii săi au căpătat o licărire caldă, pe obrazul întins i-au apărut riduri, fizionomia i s-a spiritualizat. Într-una din nopțile albe, care nu mai erau ceva neobișnuit în viața lui, tovarășul Cameniță a hotărât că trebuie s-o rupă definitiv cu trecutul. Până în zori s-a frâmântat
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
această ocazie a reușit să trecut vama de la Sculeni și Mihai Vicol, în ciuda statutului său de persona non grata în Moldova. Așa a ajuns pentru prima dată acasă la măicuța Natalia Ilașcu, la Taxobeni. Am găsit-o pe măicuța Natalia întinsă afară, pe prispa casei. Era galbenă toată. Am rămas înmărmuriți. Imediat am plecat la fiica sa, în satul vecin, Gherman, ca să hotărâm împreună cu familia să o internăm de urgență la spital. între timp, primarul municipiului Fălticeni a încredințat preotului Victor
Dacă nu ai amintiri, nu ai dreptate! by Constantin Chirilă () [Corola-publishinghouse/Memoirs/776_a_1536]
-
jumătate să parcurgem primii cinci kilometri, dar după asta drumul s-a Îmbunătățit și am ajuns, fără alte greutăți, la Carrué Chico, un mic lac verde-albăstriu Înconjurat de dealuri cu păduri sălbatice, apoi la Carrué Grande, un lac ceva mai Întins, dar din păcate imposibil de Înconjurat cu motocicleta, fiindcă singurul drum existent era o potecă Îngustă, folosită de contrabandiștii din zonă ca să treacă În Chile. Am lăsat motocicleta la cabana unui pădurar, care nu era acasă, și am plecat să
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1962_a_3287]
-
ne-am pregătit ceaiul mate și ne-am conversat cu proprietarul, care era foarte curios În privința călătoriei noastre. După asta, am plecat să explorăm orașul. Valparaíso e un loc pitoresc, construit pe marginea plajei și cu vedere spre un golf Întins. Pe măsură ce Înaintează, orașul se Întinde pe dealurile care coboară În serpentine pînă jos, unde se sting În mare. Frumusețea muzeală, asemenea aceleia a unei case de nebuni, a ciudatei sale arhitecturi cu tablă ondulată, aranjată pe mai multe etaje, legate
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1962_a_3287]
-
să strîngem Între noi o mînă de bețe, cu care am făcut un foc timid, care nu era În stare să Încălzească nimic. Ne rodea foamea, iar frigul și mai și, În așa hal Încît nu mai puteam să stăm Întinși să urmărim cele patru vreascuri din care era format focul nostru. A trebuit să ne ridicăm tabăra și să continuăm să mergem pe Întuneric. La Început, ca să ne Încălzim, am pornit În ritm vioi, dar imediat după nu mai puteam
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1962_a_3287]
-
de emoționant, fiindcă șansele să ne ia erau mici - dar măcar se mai lumina drumul. Și așa s-a și Întîmplat, camionul și-a văzut de drum, indiferent la strigătele noastre frenetice, iar farurile sale ne-au arătat o pustietate Întinsă; nu se vedeau nici copaci, nici case. Apoi ne-a cuprins o stare adîncă de neliniște, fiecare minut se scurgea mai Încet decît cel dinaintea lui, pînă cînd minutele au devenit ore. De vreo două-trei ori, lătratul Îndepărtat al unui
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1962_a_3287]
-
locul unde stătuse Intiwatana și unde acesta a prins și a legat soarele de amiază. A mai rămas atît de puțin! Urmînd cursul rîului Vilcanota și trecînd pe lîngă niște locuri mai puțin importante, am ajuns la Ollantaytambo, o fortăreață Întinsă, unde Manco al II-lea∗ s-a răsculat Împotriva spaniolilor, ținînd piept trupelor lui Hernando Pizzaro și formînd o dinastie minoră, Dinastia celor Patru Incași. Această dinastie a coexistat cu imperiul spaniol pînă cînd ultimul său reprezentant, slăbit, a fost
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1962_a_3287]
-
schimbat nimic. Confluența rîurilor Ucayali și Marañon, ce dă naștere celui mai măreț rîu, nu are nimic ieșit din comun: sînt pur și simplu două mase de apă nămoloasă ce se unesc pentru a forma una singură - un pic mai Întinsă, poate ceva mai adîncă, Însă doar atît. Nu mai aveam nici un strop de adrenalină, iar crizele mele de astm se Înrăutățeau din ce În ce mai tare; nu puteam să mănînc decît o mînă de orez și beam doar mate. În ultima zi, aproape de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1962_a_3287]
-
truda muncii Cu nimbul strălucind al Cucii S-adune suflete-n topaze Ce răspândi-vor mii de raze Pe altare ... Din tot creatul își găsește: Prieteni, frați, surori și rude ... Un lup dușman, smerit s-aude Și prietenos cu laba-ntinsă Declară dușmănia stinsă ... Ba chiar și moartea îi e soră Că-i dă în cea din urmă oră Paradisul ... Din ploaie, vânt sau chiar furtună Din păsări, flori și limpezi ape Nu e nimic ce să îi scape ... Pe cer
Franciscani în zeghe : autobiografii şi alte texte by Iosif Diac () [Corola-publishinghouse/Memoirs/100985_a_102277]
-
rânduri, care echivalau cu o viziune: „Zorile, acele bătrâne curioase cu păr cenușiu, ce par a privi din altă lume, zori posomorâte, neîncrezătoare în lumina soarelui ce o să vină, zori triste...“ Fără să mai pierdem timp, am plecat la drum întins - 24 de kilometri - de la cabana Negoiu până la satul Porumbacu de Jos, unde își petreceau vacanța Ticki și Gilda... Ni se închiriase o cameră în apropiere de a lor, așa că ultimele zile de vacanță le-am petrecut împreună într-un dolce
Castele în Spania: cronică de familie: 1949–1959 by Petre Sirin () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1370_a_2888]
-
de facultate! În general însă, în cele douăsprezece zile de Prefectură nu prea am fost deranjat cu interogatorii. Pesemne că situația mea „excepțională“ de grevist juca un rol în treaba aceasta. Ziua ne-o petreceam șezând, neavând dreptul să stăm întinși. Dat fiind că celula era mică, ședeam pe jos, sprijinindu-ne de pereți, ceea ce făcea șederea mai comodă, și vorbeam, vorbeam la nesfârșit: autobiografii, filme, story-uri de tot felul... Din motive de precauție, am ținut secret motivul arestării mele, în
Castele în Spania: cronică de familie: 1949–1959 by Petre Sirin () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1370_a_2888]
-
un pachet și așezate în ordine cronologică! „Jur-împrejur, cumplite neguri cenușii Mistuie o lume întreagă, ce-n gol se năruie surd. Iar eu tot mereu mai adânc mă afund, Dar nu găsesc razim, nu găsesc loc Să-mi agăț mâna întinsă zadarnic. Aștept... Nu știu nici eu ce aștept. Dar știu că eu sigur scăpare nu am!“ Peste noi toți, cerul coborâse amenințător, la o aruncătură de băț... În fiecare ceas al zilei, dar mai cu seamă al nopții, mă așteptam
Castele în Spania: cronică de familie: 1949–1959 by Petre Sirin () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1370_a_2888]
-
înfipte dureros în podul palmei, strângerea din buze cu care priveai cum cineva pe care nu-l cunoști e arestat, bătut, zdrobit în picioare sub ochii tuturor. Apoi să pleci de-acolo cu gura iască, gâtlejul arzând și cu pas întins, de parcă cineva ți-ar fi pompat aer fetid în stomac și picioare. Să te încerce o senzație lâncedă de vinovăție că nu poți împiedica nimic din ce li se întâmplă altora rău și să simți fericirea infamă că pedeapsa nu
Regele se-nclină și ucide by Herta Muller () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2149_a_3474]
-
Marea Neagră. Apa era verde cu spume albe. Cu privirea înverzită de sat, marea îmi părea pajiștea cea mai mare și netedă pe care-o văzusem vreodată, acoperită de cele mai bogate ierburi de crețuri înspumate. O pajiște plină ochi. Cunoșteam întinsele izlazuri verzi care atingeau marginea cerului, atât de netede că orice om se zărea de departe. O vedere ca-n palmă, o transparență în care deveneai vizibil mai înainte de toate tu însuți, străveziu din tălpi și până-n creștet, mai-mai să
Regele se-nclină și ucide by Herta Muller () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2149_a_3474]
-
în apropierea lui mâncarea vărsată din sufertaș. S-a dus cât a putut de repede, prin salturi mici și greoaie spre sursa care-i semnala cu precizie locul acestor iradiații de natură culinară. Mama stătea în aceeași poziție, cu brațele întinse și cu fruntea sprijinită de zăpadă. Leu a început să latre chiar la capul mamei, gudurându-se și emițând puternice semnale sonore deasupra capului ei. Mama a auzit aceste semnale, dar, în starea de toropeală, de oboseală și semiinconștiență în
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1573_a_2871]
-
milițian de cele întâmplate intrând ca o furtună direct la candidatul pentru Premiul Nobel, i-a smuls "bisturiul" din mână întrebându-l cu o calmitate specific englezească: Domnule, dumneavoastră sunteți nebun?? Tovară... Dispari, imbecil nenorocit! spuse primarul, indicând cu brațul întins, în mod cât se poate de explicit, spațiul prin care oamenii civilizați intră sau ies din cameră. Tovarășuuu... Ieși afară, cretinule! Monstrul a părăsit camera inchizitorială descumpănit și amărât la culme, cu moralul adânc zdruncinat, trăind cea mai mare dezamăgire
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1573_a_2871]
-
furară un salcâm dit plantație. O, po, po, po!(Vai, vai, vai! ) Tora ți va s-adară? (Acum ce se va-ntâmpla?) Dumnizale, Dumnizale! Se văitau privind starea jalnică a grupului de infractori minori care se întorceau la căminul lor. Pe întinsa și frumoasa câmpie a Bărăganului, acoperită acum de un strat gros de zăpadă, patru copii obosiți, înfrigurați și flămânzi, bătuți și terorizați la postul de miliție pentru un fapt disproporționat cu pedeapsa primită, se îndreptau cu anevoie spre casă. Ne
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1573_a_2871]
-
-L și negăsindu-L." (Mariano Fernando Urresti) În familia noastră lucrurile nu se schimbaseră cu nimic. Continuam să ronțăim a lehamite nenorocitele alea de boabe, care făceau diferența dintre viață și moarte. Drumul spre Jianu încă nu devenise practicabil. Pe întinsa Câmpie a Bărăganului, regină era "fecioara în alb", dominând și controlând cu autoritate absolută viața oamenilor. Să te revolți? Împotriva cui? Cel mai înțelept lucru era să te adaptezi. Legea "selecției naturale", aparținând savantului englez Ch. Darwin, se aplica aici
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1573_a_2871]
-
nu aveau nimic altceva de făcut decât să stea tolăniți pe saci să privească la tot ce mișcă în jurul lor și să se îndeletnicească în voie cu spartul semințelor de floarea-soarelui. Ne-am apropiat de terasă, care avea o aplecătoare întinsă, mare, largă, unde sacii pentru măciniș, așezați frumos în stive unul peste altul, așteptau cuminți să le vină rândul la marea confruntare când, aruncați în coșul cu grătar, aveau să se transforme în făină. Trebuie să vă spun că moara
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1573_a_2871]
-
ne-am instalat cum am putut. Părinții mei erau foarte necăjiți. Cum să te instalezi? Cum să te aranjezi? Șapte inși într-o cămăruță strâmtă care abia ne asigura spațiul necesar pentru somn, obligați fiind să ne culcăm la rând, întinși unul lângă altul ca sardelele în cutie. Și trăiam așa. Atâta ne oferea nouă viața, în ciuda eforturilor pe care le făceau părinții noștri pentru a înlătura pe cât posibil aspectele ei mai puțin atractive. Proprietarul nostru era un creștin-ortodox plăcut la
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1573_a_2871]
-
și urechi la talentul oratoric al mesagerului, la discursul pătimaș, convingător și mobilizator care se adresa lor, celor prezenți. Erau luați în considerație, erau cineva, erau ceva, reprezentau o entitate reală, concretă și vizibilă. Răpăiala viforoasă a bețișoarelor pe suprafața întinsă a tobei a încetat. Și-a înfipt bețișoarele într-o gaică specială, a deschis gentuța, scoțând tacticos documentul. A tușit de vreo câteva ori pe note diferite pentru a-și pregăti corzile vocale în vederea marii încercări așa cum ar face un
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1573_a_2871]
-
cel mai jignitor, disprețuitor, suburban: Lasă c-o să-i săruți când vii, dacă te mai întorci vreodată; acuma n-avem timp. Întinde mâinile! Tata s-a supus și a întins mâinile. L-au încătușat. Cu basca pe cap, cu mâinile întinse și prinse în fiare, privea la mama și la noi în timp ce lacrimile îi curgeau fără voie pe obrazul cu barba crescută. Era în martie 1948. Peste o lună, chiar de Florii, mama va da naștere celui de-al șaselea frățior
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1573_a_2871]
-
păstra". Mult mai pragmatică mi se pare însă definiția fără perdea (grivoise, în franceză) dată de Maurice, coiffeur-ul din Carouge care mi-a făcut onoarea să mă accepte drept client: "Este mult mai ușor să ții gura deschisă decât mâna întinsă". Maurice, frizerul meu personal, este un personaj ieșit din comun. În mai 1968 era student la filozofie la Paris, o perioadă a vieții despre care însă nu vorbește prea mult. Urmează o mulțime de meserii, mai mult sau mai puțin
Fals jurnal de căpşunar by Mirel Bănică [Corola-publishinghouse/Memoirs/1440_a_2682]