6,798 matches
-
un vestiar, iar pe rafturile de acolo am văzut câteva seturi din articolele pe care le purtam: pelerine, cizme de cauciuc, ochelari de protecție fumurii. Mi-am scos ochelarii, am pus mantaua pe umeraș, cizmele pe raft, iar lanterna am agățat-o în cui. — Îmi pare rău că ți-am creat atâtea probleme, spuse bărbatul. Dar nu ne putem permite să slăbim măsurile de securitate. Trebuie să fim foarte precauți pentru că ne pândesc la tot pasul. — Cine? Întunegrii? — Da, să zicem
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
o linie de demarcație. — Sigur nu mă eviți pentru că sunt grasă și urâtă? — Nu ești chiar atât de grasă și nu ești deloc urâtă, să-ți fie clar. Și-atunci cu cine te culci? întrebă ea bosumflată. Pur și simplu agăți o fată? — Mai procedez și astfel uneori. Îți cumperi fetele cu care te culci? — Se mai întâmplă și așa ceva. Dacă mi-aș oferi trupul pentru bani, ai accepta să te culci cu mine? — Cred că nu. E prea mare diferența
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
în spinare. M-am uitat la ceas. Era aproape douăsprezece și jumătate. Fata s-a dus în cealaltă cameră, a deschis dulapul din perete, a aruncat umerașele și a apucat cu ambele mâini bara din oțel inoxidabil de care fuseseră agățate acestea. A rotit-o puțin și panoul pătrat din partea de jos, de aproximativ șaptezeci de centimetri, s-a deschis imediat. Dincolo de el, beznă totală. Și umezeală. În cameră pătrunse un aer muced. — Îți place, nu? mă întrebă fata cu mâinile
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
lovi. A, da, alergasem. Fugisem de ceva. Apoi m-am împiedicat și-am căzut. Nu era cazul să rămân așa, în starea aia de inerție. Mintea mi se întuneca tot mai mult, se rupeau niște fire. Ale amintirilor? M-am agățat de ele cu ambele mâini. Când mi-am revenit complet, mi-am dat seama că nu fuseseră fire ale amintirilor, ci chiar funia de nailon. De ea mă agățasem. Am realizat într-o fracțiune de secundă că eram ca o
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
tot mai mult, se rupeau niște fire. Ale amintirilor? M-am agățat de ele cu ambele mâini. Când mi-am revenit complet, mi-am dat seama că nu fuseseră fire ale amintirilor, ci chiar funia de nailon. De ea mă agățasem. Am realizat într-o fracțiune de secundă că eram ca o rufă spălată pusă la uscat în bătaia vântului. Poate chiar îmi plăcea să-mi asum un astfel de rol. Nu pricep de ce-mi treceau prin cap asemenea lucruri
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
am scos imediat din cap problema erecției. Îmi dădeam seama că ceva nu era în ordine totuși cu jumătatea de jos a trupului meu. Parcă atârna în aer, nu se sprijinea pe lespede. Da, așa era. Jumătatea de sus se agăța cu toată puterea de ceva ca să nu o lase pe cea de jos să cadă în abis. M-am prins cu și mai multă disperare de funia de nailon. Am deschis ochii din pricina luminii. Fata cea grăsuță îmi lumina fața
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
jos a corpului pe lespede. — Mișcă repede! Dacă nu, murim amândoi aici, zise ea. Încercam să-mi urc picioarele pe lespede, dar era mult mai greu decât îmi imaginasem. Nu aveam de ce să mi le sprijin sau să mi le agăț. Am lăsat funia deoparte și am decis să mă ridic în mâini. Trupul îmi atârna greu, lespedea era plină de sânge și foarte alunecoasă. Nu pricepeam de ce era așa, dar nici n-aveam timp să mă gândesc la fleacuri. Mi-
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
stele verzi și nu-mi puteam concentra eforturile pentru ceea ce aveam de făcut. — Nu trage de funie! am țipat eu întorcându-mă spre lumină. Încerc să mă descurc singur. Nu mai trage! — Ești teafăr? — Să zicem că da. Cureaua era agățată de marginea lespezii. Mi-am adunat toate forțele și am reușit să scot un picior din groapă. După ce-am reușit să ies cu totul, ea a venit lângă mine ca să se asigure că eram întreg. — Scuză-mă că nu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
treceau fiori din cap până-n picioare. Atenție pe unde calci! Dacă aluneci în vreo groapă, s-a zis cu tine! Nici nu-ți poți imagina câte lipitori sunt într-una singură. M-a prins de cot, iar eu m-am agățat de poala canadienei pe care o purta. Înaintam cumplit de greu pe lespedea alunecoasă, îngustă doar de vreo treizeci de centimetri. Mai era și beznă cumplită. Lipitorile strivite se lipeau de tălpile tenișilor, transformându-se într-o masă gelatinoasă care
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
intemperiilor naturii. Nici scara în spirală nu era scară adevărată, ci doar un fel de trepte săpate în stâncă, neregulate și înguste, făcute probabil de Întunegri. Abia aveam loc să punem câte un picior. Ca să nu cădem, trebuia să ne agățăm cu amândouă mâinile. Avându-le ocupate, nu ne-am putut lumina drumul, așa că s-a întâmplat să mai călcăm în gol și să ne fie cumplit de greu să reluăm cățăratul. Cred că nici Întunegrilor, care vedeau în beznă, nu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
răsunat de parcă ar fi aruncat cineva într-un zid cu o halcă imensă de carne de vită prăjită. M-a izbit o umezeală stranie. Apoi, brusc, o liniște apăsătoare de rău augur. Se apropia cu siguranță acel ceva îngrozitor. Așteptam, agățat de stâncă. Era fără nici o îndoială huruitul apei. Răsuna de parcă ar fi ieșit toată apa din sutele de găuri peste care trecusem. Și nu era deloc puțină. În copilărie, am văzut o dată un documentar cu ceremonialul de inaugurare a unui
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
mai sunt până sus? — Destule. Grozav răspuns! Nici nu-mi era greu să-mi imaginez ce ne aștepta. Am urcat mai departe spre turn, cât am putut de repede, pe treptele în formă de spirală. Turnul acela de care ne agățam cu atâta disperare se înălța în mijlocul platoului înconjurat de găuri pline cu lipitori. După zgomotul apei, noi ne cățăram pe stâlpul ornamental ce se afla în mijlocul șuvoiului. Sus. Tot mai sus. Dacă explicațiile pe care mi le dăduse erau corecte
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
glezne. Ceva vâscos. Bine că doar aveam impresia! Dacă s-ar fi întâmplat în realitate, ar fi fost și mai groaznic. Nu m-am mai uitat la trepte, m-am prins cu forță de stâncă și am înaintat mai mult agățându-mă de ea. Cred că ar fi fost mult mai simplu dacă am fi înotat. Apa era doar la doi pași, și nici nu ar mai fi existat riscul prăbușirii de pe stâncă. Nu mi se părea deloc o idee rea
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
sfântă pentru alpiniști. Pe o funie urcă o singură persoană o dată. E mai sigur așa, pentru că testăm și funia. Cred că durează mai mult dacă urcăm amândoi în același timp. În caz că ajunge apa până aici, n-am decât să mă agăț și eu de funie. — Ești mai curajos decât pari. Am crezut că o să mă sărute iar și parcă așteptam, dar nu m-a băgat în seamă. A început să se cațere. M-am agățat cu ambele mâini de stâncă și
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
aici, n-am decât să mă agăț și eu de funie. — Ești mai curajos decât pari. Am crezut că o să mă sărute iar și parcă așteptam, dar nu m-a băgat în seamă. A început să se cațere. M-am agățat cu ambele mâini de stâncă și m-am uitat la ea cum urcă, cu lanterna bălăngănindu-i-se pe spate. Arăta chiar ca un suflet derutat ce se întorcea în ceruri. Mi se făcuse o poftă nebună de o gură
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
decis să supraviețuiesc și voi supraviețui deci. Vreau să-mi recuperez amintirile. Nu mă mai las manipulat! Îmi venea să țip ca să audă toată lumea, însă am realizat imediat că n-avea nici un rost să țip în poziția în care eram, agățat de stâncă, în beznă totală. Am întors puțin capul și am ridicat privirile. Ea urcase mai mult decât estimasem. Oare ce distanță era între noi? Dacă era s-o măsor în etaje de magazin universal, probabil trei sau patru. Până la
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
ajuns la paisprezece când a trecut ultimul vagon. Nu mă mai dureau ochii atât de tare. Am depășit deci prima etapă, pentru a putea urca la suprafață fără probleme. Nu mai exista pericolul să mă prindă Întunegrii și să mă agațe în fântână ca să mă lase la putrezit. Nici peștele cel uriaș nu va mai avea prilejul să se sature cu mine. — Hai să mergem! zise ea luându-și mâna de pe brațul meu. Am încuviințat, m-am ridicat și am luat
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
întâmpla. Am privit în jurul meu, întins în pat. Nu mi se părea nimic schimbat. Tavanul și pereții puțin cam strâmbi, dușumeaua și perdelele... la fel ca și până acum. Masa era la locul ei și pe ea trona armonica. Îmi agățasem paltonul și fularul pe un cui bătut în perete. Se vedeau mănușile în buzunarul paltonului. Mi-am verificat apoi toți mușchii. Se mișcau normal, nu mă durea nimic. Nici măcar ochii. N-am constatat ceva ciudat. Cu toate astea, zgomotul acela
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
loc, că tot ce e aici face parte din mine: Zidul, Poarta, animalele, pădurea, râul, vântul, vârtejul. Totul, absolut totul. Până și iarna asta grea și lungă. După ce-am pus instrumentul deoparte, ea a închis ochii și s-a agățat de brațul meu. Am simțit o lacrimă caldă. Apoi altele. Am luat-o pe după umăr și am sărutat-o pe pleoape. Lacrimile de pe obraji îi străluceau ciudat. Nu de la lumina becului, cu siguranță. Era o lumină albă și caldă, ca
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
stînga umaniste, a romanului etic, existențialist și apoi a Noului Roman, pînă la vizionarismul maximalist al lui Houellebecq, au fost rînd pe rînd respinse de Istorie, ultima dovadă că Lumea nu ține seama de literatură, ci numai invers, literatura se agață de Lume, o investește sau o respinge, ca și cum Lumea i-ar da, sau i-ar fi dat vreodată vreo atenție. Frédéric Beigbeder, fiul traducătoarei În franceză a romanelor Barbarei Cartland, străin de Sorbona și de Ecole Normale Supérieure, excelent jurnalist
Ultimele zile din viaţa literaturii: enorm şi insignifiant în literatura franceză contemporană by Alexandru Matei () [Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
pentru mișcarea literară dintre 1930 și 1940, din nordul Moldovei, fiind discret iconaristă. SCRIERI: Confesiuni adolescente, Cernăuți, 1937; Alge, București, 1938. Repere bibliografice: Teodor Maricaru, La flacăra „Junimii literare”, GBV, 1933, 4112; Mircea Streinul, Poeți tineri bucovineni, București, 1938, 102-107; Agață Grigorescu-Bacovia, Poeții Bucovinei, PL, 1941, 4; Perpessicius, Opere, VIII, 79; Grigore Bostan, Lăură Bostan, Literatura română din Bucovina, Cernăuți, 1996, 107-108. D.M.
COCA. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286307_a_287636]
-
fie și doar în glumă, „tehnica puiului enervant”4. Ea a fost ilustrată deja prin exemplul jumulirii și al împăierii păsărilor de către elevi. Un exemplu și mai sugestiv propus de Guthrie a fost împrumutat de la fermierii americani. Aceștia obișnuiesc să agațe la gâtul ogarului care s-a „spurcat la orătănii” un pui de găină mort. Acesta intră lent în putrefacție și îl determină, în timp, pe câine să nu mai poftească vreodată la „fructul oprit”. Țăranii olteni folosesc o tehnică similară
Știința învățării. De la teorie la practică by Ion Negreț-Dobridor, Ion-Ovidiu Pânișoară () [Corola-publishinghouse/Science/2361_a_3686]
-
importante, ci și cetatea cu indivizii ei cu tot, care trebuie să învețe regulile cetății și să se modeleze pentru binele ei. Primul psiholog important care a început să studieze această problematică a fost Albert Bandura. El a reușit să „agațe” o punte solidă între behaviorism și „noile psihologii”, extinzând mult și spectaculos granițele celui dintâi, ce păreau impenetrabile. 4.1. Viața și opera lui Albert Banduratc "4.1. Viața și opera lui Albert Bandura" Născut în Canada pe 4 decembrie
Știința învățării. De la teorie la practică by Ion Negreț-Dobridor, Ion-Ovidiu Pânișoară () [Corola-publishinghouse/Science/2361_a_3686]
-
acută seamănă mai mult cu schelălăitul cățelandrilor decât cu chițăitul șoarecilor. Corpul său este acoperit cu păr roșcat, dar are aripi membranoase. La încheietura din dreptul cotului a aripilor sale se află degete despărțite, cu gheare ascuțite cu care se agață și se suspendă de ziduri. Are o coadă membranoasă foarte întinsă în care sunt încorporate două picioare, fiecare având cinci degete cu gheare ascuțite cu care se agață cu susul în jos când se prinde de pereți. Spre deosebire de alte animale
Inorogul la porţile Orientului - Bestiarul lui Dimitrie Cantemir: studiu comparativ by Bogdan Creţu [Corola-publishinghouse/Science/897_a_2405]
-
aripilor sale se află degete despărțite, cu gheare ascuțite cu care se agață și se suspendă de ziduri. Are o coadă membranoasă foarte întinsă în care sunt încorporate două picioare, fiecare având cinci degete cu gheare ascuțite cu care se agață cu susul în jos când se prinde de pereți. Spre deosebire de alte animale, liliacul nu poate sta așezat; când nu zboară, ori se agață de ziduri în crăpături umbrite, ori stă nemișcat pe pereții peșterilor."9 Isidor din Sevilla (XXII, VII
Inorogul la porţile Orientului - Bestiarul lui Dimitrie Cantemir: studiu comparativ by Bogdan Creţu [Corola-publishinghouse/Science/897_a_2405]